Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Înaltă ordine de idei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Proiect nedefinit


Alberto Păduraru

28.10.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Îmi zice.
Tac.
Lămâile s-au făcut unşpe lei.
N-avem decât să ne fie greaţă mai rar.
E atâta dezordine pe aici încât nu ne mai găsim pisica.
Pis. Pis.
Cu scaunul cum stai?
Cum se poate. Picioarele rezemate de perete. Capul în jos. Orizontal. Spătarul atinge podeaua. E puţin mai greu în sălile de aşteptare. Dar vin cu scaunul de acasă. Am stat aşa de când mă ştiu.
Pleacă.
Ies pe balcon. Să poată fuma în casă. Mă gândesc serios să îmi aerisesc spaţiul artistic.
Coerenţa necesită al dracului de multe lămâi. Citiţi cum vreţi. Nu îmi pasă.
Când m-am trezit duminică dimineaţă aveam impresia că nu mă născusem. Mi-a amintit nevastă-mea că mai bine nu mă năşteam. Atunci mi-am dat seama. Suntem al naibii de norocoşi. Nu facem nimic.
O raţiune tâmpită ne-a şoptit că ar trebui să facem - totuşi - ceva.
Ne-am sărutat cu foc. În nici zece minute tot blocul era incendiat.
Pisica! (pisica e un nume destul de bun pentru responsabilitate)
Ne întoarcem după ea după aerisirea spaţiului artistic. Adevărul e că a fost nevoie de un incendiu premergător pentru aşa ceva. Ne prinde bine.
Nu mai sunt nici lămâi la aprozarul de pe colţ. (lămâi e un nume destul de bun pentru responsabilitate) Nu mai sunt nici alte colţuri cu aprozare. E un cerc vicios.
Vine băiatul cu sticle goale. Dar nu are unde intra. Blocul e o ruină. El totuşi vine. Se apropie mereu la aceeaşi distanţă.
Totul se dematerializează. Când am realizat că nu avem sens era deja prea târziu. Eram adulţi.
Consensualism. Minciuni, Acelaşi măr supus unui lanţ simplu - muşcări - remuşcări.
Mă uit la iubirea vieţii mele faţă cu mine pe trotuar.
Faţă cu trăsături răvăşitoare şi dătătoare de amintiri. Pe urmă nu mă mai loveşte nimic - afara unor amnezii succesive. Nu înăuntru. Înăuntru nu mai e o opţiune.
Interiorul fiinţei are şi un barman care stoarce lămâi peste tot. Şi totuşi - inima se prelinge peste tot ca o greaţă devreme. În interiorul meu se întâmplă dedublat tot nimicul de afară. Eu nu sunt afară. Nici înăuntru. Nu mă găsiţi niciodată. Vă puteţi izbi - de pildă - de mine pe stradă. Vă garantez că voi fi mai gol ca oricând. Mă veţi înjura cu voce tare, iar eu voi răspunde în gând. În gândul altcuiva.
Nu e loc pentru mine niciunde. Sunt fiul ploii şi trăiesc între secunde. Trăiesc durata medie de viaţă a unei ciorbe desăvârşite până apucă să se acrească.
Locul meu nu e nicăieri. Ieri era tot nicăieri - doar că prescurtat. Şi totuşi - undeva iubesc. Undeva exist. Undeva - tot nonsensul ăsta al meu devine sens. Tot absurdul spre bine - cum s-ar spune.
Îmi zice.
Tac.
Cine îmi zice?
Îmi zic singur. Toată frământarea asta face din mine un superaluat molecular. Îmbătat cu o dorinţă oarbă de a trăi şi de a iubi. Pot mai mult. Din fiecare. De asta spun că nu sunt niciunde. Sunt în tranzit prin minţi şi oraşe mari mici când acolo când aici - dar niciodată prin sufletul nimănui.
Nici pe al meu nu sunt în stare să îl traversez decât până la următorul colţ şi următorul următorul colţ. Unde e capătul sufletului - cum nimeni nu a spus niciodată.
Un mim plimba un câine cu cinci picioare prin nimbul uneia dintre cutiile sale.
Despachetăm?
Mă întreabă.
Te muţi aici? Îţi place?
Ne mutăm.
(dacă am şti că urmează să ardă totul nici măcar nu ne-am gândi la marea mutare)
Şah la g4.
O luăm de la început. Mereu - cam aşa pe la mijlocul începutului - o luăm de la începutul începutului.
Îi spun că aş vrea să fiu ceva ce nu se poate fi.
Da - nu se poate fi. Am zis bine.
O să ziceţi acum că nu se poate.
Exact.
Câteodată jur că mi-ar plăcea să pot spune numai nonsensuri, pentru că mă fac să mă simt cu adevărat fericit. Eu mă fac. Singur.
Şi totuşi - dragostea materializează conversaţiile cu sinele.
Sinele coexistă - ambele sine. (o să ziceţi iar că nu are sens - începeţi să înţelegeţi cum funcţionează)
Mă uit la iubirea vieţii mele faţă cu mine pe trotuar. Vorbesc. VOrbesc. voRbesc. vorBesc. vorbEsc. vorbeSc. vorbesC.
Vorbeşte. vOrbeşte. voRbeşte. vorBeşte. vorbEşte. vorbeŞte. vorbeşTe.
VORBIM
Simetria s-a dus dracului. Raţiunea a urmat-o - rostogolindu-se prin pesmet. Cina perfectă, urmată de indigestia perfectă.
Cu scaunul cum stai?
Cum se poate. Picioarele rezemate de perete. Capul în jos. Orizontal. Spătarul atinge podeaua. E puţin mai greu în sălile de aşteptare. Dar vin cu scaunul de acasă. Am stat aşa de când mă ştiu.
Pleacă.
Vine.
Repleacă.
Revine.
Ies pe balcon. Să poată fuma în casă. Mă gândesc serios să îmi aerisesc spaţiul artistic.
O groază de alineate ar trebui să ajute. Le numesc simplu - structurarea haosului.
Aş putea scrie oricâte cuvinte, dar în faţa iubirii nu aş fi în stare să leg câte i s-ar cuveni. Mă macină un singur lucru. Unde dracu se ascunde eternitatea?
Sau
Ce facem cu noi după ce interiorul a terminat de ars? Nici nu mai contează că era mobilă scumpă.
Nu mai avem pisică.
Fericirea se năruie - obosită şi dezamăgită.
Lămâile s-au făcut unşpe lei.
Tac.
Îmi zice.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer