în vremea aia credeam
că ne e interzis să iubim
şi ne iubeam aşa interzis
până când ne prindea cineva
şi ne spunea "am să vă spun"
urma să "ne spună"
după cum a spus
(*)
în vremea aia credeam
că suntem prea mici pentru orice
fetele se cucereau cu decupaje
pe hârtie colorată
în formă de inimă
(inimile mele aveau
întotdeauna colţuri)
spun cu "decupaje" pentru că
să fim serioşi
orice altceva era scârbos
în vremea aia s-a născut
idioţenia de analogie
melancolie - toamnă
care o să rămână în caligrafie
până la adânci bătrâneţi
în realitate melancolia
înconjura spaţiul vital al fiecăruia
- de teamă să iubim aici-acum
şi să ne riscăm fundurile
(golani de-a patra ce eram)
cu fete de-a şasea -
cine reuşea avea clar
o soră mai mică/
un frate mai mare
şi punea capăt melancoliei
pentru totdeauna
cei ca mine făceau obiectul
pozelor din atlase din dreptul
melancoliei cronice
- dacă o exista aşa ceva -
în amintirile mele
aveam mereu mâinile reci
(toate amintirile mele de atunci
se deşiră într-o iarnă continuă)
- respinsesem celelalte anotimpuri
cu desăvârşire
odată cu orice alt clişeu asociat lor
pe veci
ne adunam în general
câte opt puşti
într-o intersecţie mare
de fiecare dată alţi şapte
şi cu mine
(nu ştiu de ce ţin neapărat
să îmi amintesc aşa)
în vremea aia s-au născut
mulţi poeţi
- prematur -
cu câte un cordon ombilical ce strangula
blestemul adultului captiv în copil
dar niciodată nu-l strangula
până la capăt
(*)
pe atunci filosofia se compunea
din tâmpenii
pentru care încă ne stau mărturie
casetele video bruiate de râsul părinţilor
hahahahaha până la un (.)
mai devreme sau mai târziu
ne întoarcem acolo şi plângem -
când iubirea nu mai e cu nimic interzisă
dar prin sine ne lasă
interzişi
primele mele versuri adevărate
şi ultimele mele versuri adevărate
(se suprapun)
au avut durata de viaţă de 2 zile
- am avut noroc de o noapte de îngheţ -
cam atât au rezistat urmele buzelor mele
pe vitrina ceasornicăriei de pe colţ
exersam un sărut
altfel nu-mi explic de ce ţin
să îmi amintesc totul în forma asta
(pe atunci nici nu era nevoie
să îmi explic)
m-au usturat buzele de frig
mai mult
decât a fost să ţină primul poem
smuls stângaci din cine ştie ce
ungher nebănuit al fiinţei mele
- totul se întâmplase
sub privirea confuză
a ceasornicarului -
am închis ochii către
ficţiunea iubirii ce-mi părea interzisă
din ziua următoare am rugat-o pe mama
să nu mai trecem niciodată
prin faţa ceasornicăriei
"bine, puiule, traversăm."
mama a crezut ani buni
că îmi e frică de ceasuri
- până s-a şters ruşinea -
ce pot să spun
mă bucur doar că nu folosisem limba
ştiţi voi
scârbos
(*)
a mai trecut ceva vreme
şi a început să mă ia cu adevărat
frica de ceasuri
dar mama nu mai era acolo să traversăm
nici iubirea nu mai era ce a fost
(se poate testa cu decupajele
de care vorbeam)
absurd!
m-am retras în glorie
transformându-mă
în biscuiţi
(*)