Atelier

S. se salută cu toată lumea ca şi cum Bucureştiul ar fi un sătuc de munte unde fiecare se ştie cu fiecare. Cunoaşte povestea tuturor. Lumea e un teatru în care fiecare are partea sa. Unii interpretează roluri plicticoase, alţii fac din asta arta de a trăi.

S. îşi câştigă banii făcându-i pe oameni fericiţi. Desigur, şi ei, în schimb, îşi cheltuiesc banii pe serviciile lui, făcându-l fericit.

S. incendiază oraşul noaptea.

Îşi poartă mânecile cămăşilor suflecate după moda occidentală şi nu mai poartă demult cravată.

S. mă învăluie în catifea când mă priveşte. Cheamă chelnerul pocnind ferm din degete, dar merge cu o mâna îndoită în faţă, ca o domnişoară fandosită. S. e diavolul împieliţat; preferă buricurile acoperite, zâmbetele inocente şi asediile lente. Femei între 16 si 50 de ani sunt îndrăgostite de el, iar el fie nu observă, fie pare să le iubească pe toate.

S. trece printre oameni zâmbind indiferent, iar acasă se tăvăleşte pe jos de durere. Merită târât de guler până mărturiseşte tot.

- Când ai observat toate astea?
- La aperitiv.

S. cunoaşte toate regulile sofisticării, dar iubeşte lucrurile simple. S. mă face să cheltuiesc mai mult decât mi-am propus pe haine. De fiecare dată când urmează să ne întâlnim mi se pare că nu am cu ce să mă îmbrac şi atunci îmi cumpăr ceva, "în prelungiri", căci e greu de hotărât.

S. nu zâmbeşte în poze când vor alţii. Are bucuria unui adolescent şi nostalgia unui matur. S. merge cu bicicleta când alţii folosesc maşina, şi e treaz când alţii au somn. Cât despre mine, am început să nu mai pot dormi noaptea, aşa că m-am reapucat de scris.

S. nu o are nevoie de o femeie care să-i gătească. O face singur, tăindu-şi, plin de entuziasm, degetele.

- Cum vorbiţi?
- În engleză. Dar între timp îmi îmbunătăţesc germana, căci se pare că aşa nu ne va mai înţelege aproape nimeni. Şi, apoi, ideea intimităţii în mulţime ne încântă.
- Ce faci când nu eşti cu el?
- Sunt mai receptivă faţă de necunoscuţi, căci ştiu că aşa e el: iubeşte oamenii cu micile lor griji, e curios ce îi bucură sau ce-i întristează. Uite, zilele trecute am stat de vorbă cu un breton întâlnit într-un local unde se serveau preparate din ţinutul lui de baştină (care nu semănau cu versiunile originale). Am aflat o grămadă de lucruri interesante. Sau în altă zi, într-un bar, am surprins, zâmbind în sinea mea, punerea la punct a ultimilor detalii practice dinaintea formării unui cuplu: cine când face duş. Ea, seara.

Am învăţat poezii frumoase pe care le dedic prietenilor. Mă întreabă ce e cu mine şi eu mă fac că n-aud.

Nu mai suport să gândesc "nu am timp." Toate micile infidelităţi faţă de mine, neseriozităţile pe care mi le-am tolerat, devin de nesuportat la gândul că el mă întreabă de una, de alta, cum e acel bar sau când, vorbind de pasiunea mea pentru un anume dans, mă iscodeşte ce am făcut cu ea. Cum aş putea să spun: "Îmi place, dar nu am ajuns?" sau "Iubesc la nebunie X lucru, dar nu fac nimic pentru asta?" Aş fi total neserioasă, nu? Aşa că mă duc în toate locurile pe care am vrut să le vizitez, văd filmele la care am vrut să merg, îmi urmez pasiunile.

Ce mai, totul se reconstruieşte. Ăsta e atelierul meu.

- Bine, dar unde vrei să ajungi?
- Mi-ar plăcea ca într-o seară, după o cină plăcută să pot spune: "Nu vrei să urci un pic să-ţi arăt la ce lucrez? E cam dezordine, dar o sa înţelegi tu."