În revista Idea, numărul 18 - vară 2004, a apărut articolul Euro-Buillon, semnat Alina Şerban.
În Dilema veche, nr 53/2005, a apărut articolul Utopia publicisticii autosuficiente, semnat Ovidiu Pecican.
În Atelierul LiterNet Ciprian Mihali a comentat sub titlul Cina cea de taină. Deconstrucţia unui meniu indigest articolul lui Ovidiu Pecican.
Acest text este dreptul la replică acordat lui Ovidiu Pecican.
***
Într-o replică la un articol (Utopia publicisticii autosuficiente în Dilema, nr. 53/ 2005) în care incriminam excesul de traduceri şi stilul încifrat al articolelor din revista IDEA, adresată mie pe LiterNet de Ciprian Mihali, sunt mustrat şi pedepsit pentru luarea în derâdere a lui Jacques Derrida. Autorul nu greşeşte, am comis, într-adevăr această erezie. Încă la 9 mai 1992, un grup de nouăsprezece filosofi adresa o scrisoare publicaţiei londoneze Times, evocând opera gânditorului francez ca pe una ce nu oferă "altceva decât atacuri semi-inteligibile la adresa valorilor raţiunii, adevărului şi învăţăturii". Vorbind, aşadar, despre năravul unor compatrioţi de a "derrida" (a se deda la "derrideală" sau, de ce nu, a cădea în ea) nu făceam decât să atrag atenţia asupra unei aparenţe de găunoşenie cu ifose, pretenţioasă, în consonanţă cu critica formulată de către alţi intelectuali de pe mapamond la adresa maestrului imitat. Prin aceasta nu negam contribuţia lui Derrida şi nici măcar a celor care îl urmează, preferând să o aşez pe locul – relativ modest – pe care, cred, merită să îl ocupe. La urma urmei, ce îşi propune să demonstreze un adept al... derridării (adică: al deconstrucţiei)? Că subconştientul ne vorbeşte pe la spate? O ştim de aproximativ un veac de la psihanaliză, iar în actualul stadiu al cunoaşterii nu putem afirma cu toată precizia nici că lucrurile stau astfel, nici contrariul. În plus, e plicticos şi, câteodată, în asociere cu lipsa bunei cuviinţe, prilej de penibile insinuări.
Ciprian Mihali se gândeşte însă la Derrida ca la un... maestru al "Respectului faţă de text". În concluzie, folosind acest pretext, domnia sa îmi aplică o "derridare" cum scrie la carte, parcă anume pentru a confirma supoziţia că o astfel de lectură a textelor maculează şi răstălmăceşte, împleticindu-se nici măcar la nivelul literei – necum să acceadă la spiritul textului! -, ci de-a dreptul îndărătul ei.
În lectura mea, revista IDEA are un titlu căutat (iar nu găsit), care dezvăluie graba imitaţiei Occidentului nu prin dialog, ci prin copiere. Într-o altă replică (din nefericire, anonimă, neasumând aşadar nimeni răspunderea pentru contradicţiile logice şi mizerabilismul ei) publicată în Dilema, semnatarul – care îşi spunea "Redacţia" – îmi explica provenienţa acestei grafii, ce nu are de-a face cu normele în uz ale limbii române, dar trage cu ochiul celor dispuşi să o înţeleagă., Pasămite, vocabula ar veni nu din sfera anglo-saxonă, ci... din Ellada. Modelul urmat tacit este deci nu grecesc (abia aştept să aflu care dintre redactorii IDEI (sic!) are necesara formaţie de clasicist), ci... german.
Există la noi o sumă de autori care găsesc o sursă de îmbogăţire a limbajului – mai cu seamă filosofic ori teologic – apelând la împrumuturi din elină. Aşa au descins pe aceste meleaguri, nu numai catharsisul, ci şi kairosul ori metanoia. De ce nu, la urma urmei, măcar că strădania scrisului autohton, de la fanarioţi încoace, a fost să decanteze întrucâtva idiomul moştenit. Numai că ultimele decenii au adus un nou val de elenisme, nu neapărat dintre cele mai izbutite şi mai benefice. Noica a venit cu maladiile spiritului (catholita, horetita, todetita şcl.), G. Liiceanu cu politropia, iar enumerarea ar putea continua. În redacţia revistei clujene Balkon s-a optat însă – mult mai inventiv - pentru un termen deja existent în limba română. Oricum aş privi respectiva alegere, ea pledează implicit pentru acceptarea unui barbarism, iar moda intelectuală care a determinat-o este discutabilă.
Mai sunt şi obiecţii, eludate deopotrivă în lectura deconstructivistă a lui Ciprian Mihali. Unul dintre motivele insatisfacţiei mele de cititor al IDEI este stilul, maniera discursivă practicată acolo de o majoritate variabilă a autorilor. Vorbeam despre "texte fandosite, filosofarde sau simili-militante, care nu spun prea mult şi te lasă cu un gust sălciu". Tocmai am dat un exemplu despre ce înţeleg eu prin asta: să îţi cauţi atât de departe cuvintele (în Grecia antică, dar şi în emisfera vestică a lumii, ba printre francofoni – "flanând" -, ba printre anglofoni, traducându-i şi adaptându-i alandala, mai mult sau mai puţin izbutit, după puteri) poate însemna că le chemi să suplinească nişte carenţe evidente ale limbii de care te foloseşti; pe care o ştii sau nu o ştii, sau, cine ştie, să înlocuiască ideile care, ele, nu-ţi prea vin.
Când dai o asemenea folosinţă limbii, limbajului, discursului, făcând din el un instrument oracular, de selecţie a unui public suficient de specializat pentru ca numai el să te priceapă, ai în vedere ori o politică a excluderii nechemaţilor (aş numi-o elitistă şi i-aş recunoaşte dreptul la existenţă dacă s-ar declara cinstit ca atare). Sentimentul pe care îl laşi cititorului neavertizat este – sau poate fi – acela că slujeşti doar pentru iniţiaţi. De unde şi metafora "cinei tainice" pe care am folosit-o, trimiterea la ritualurile esoterismului. În revista IDEA este o inaderenţă între pretenţia că se dezbat (şi) chestiuni privind societatea, adresându-le unui public care ar putea fi interesat dacă le-ar înţelege, şi tipologia discursului practicat în pagini.
Unele dintre metaforele mele, anume cele ţinând de fluxul şi refluxul nutritiv bucal şi gastric – prestigioase deja şi acreditate strălucit în cultura universală începând din antichitatea clasică şi continuând, prin Rabelais şi Nietzsche, până azi,– îl oripilează neaşteptat pe Ciprian Mihali, mai mult decât atunci când le întâlneşte în scrierile neapărat străine ale unor autori, măcar că şi la mine ele semnalau saţietatea, greaţa, tentaţia deversării pricinuite de textul incriminat. La Peter Sloterdijk, atât de prizatul gânditor publicat (şi) de echipa de la IDEA, ele îi apar, pesemne, mult mai potrivite, acceptându-le ca referire legitimă la corporalitate. Mihali instituie astfel o antiteză destul de obosită între dimensiunea corporală şi cea spirituală a vieţii umane, dezvăluind, o dată în plus, un program elitist, deşi se declară alimentat de nevoia reflectării chestiunilor de relevanţă socială. Iată cum idiosincraziile stilistice spun ceva mai mult decât ne-am aştepta despre un program şi o construcţie intelectuală. Neaşteptat refuz din partea unui autor care, dedicând multe pagini chestiunii locuirii, izgoneşte din acest spaţiu problematic metabolizarea hranei, materială ori spirituală.