 În revista Idea, numărul 18 - vară 2004, a apărut articolul Euro-Buillon, semnat Alina Şerban.
 În Dilema veche, nr 53/2005, a apărut articolul Utopia publicisticii autosuficiente, semnat Ovidiu Pecican.
 Acest text este un răspuns la articolul lui Ovidiu Pecican.
***
Ca din întîmplare – aşa cum tot "ca din întîmplare" a fost scris şi articolul lui Ovidiu Pecican, "Utopia publicisticii autosuficiente" (Dilema veche, nr. 53/2005) – vă propun un exerciţiu deconstructiv pornind de la textul tocmai citat.
Aceeaşi întîmplare face ca numele de care este legată deconstrucţia, Jacques Derrida, să fie citat în acest text: nici laudativ, nici critic, ci ca "derridare", în "derîdere" adică (şi ce glumă simplă...), în acea insuportabilă lejeritate cu care ne mişcăm, pitici, printre numele mari ale culturii mondiale. Derrida aşadar la sursa acestui exerciţiu: cel care nu oferea o reţetă pentru deconstrucţie, dar care, prin nenumăratele sale scrieri, a format cititorilor şi discipolilor săi o rigoare: aceea a respectului faţă de text (atît cel scris, cît mai ales cel despre care se scrie), faţă de autorii lui, faţă de obiectul (text, carte, operă de artă etc.) cu care deconstrucţia intră în dialog. Alături de acest respect, una din ideile tari ale deconstrucţiei este că, în textul însuşi, alte texte, subtexte, pretexte sau arhitexte se articulează într-un compozit eterogen, în care concepte, metafore, metonimii, judecăţi de valoare lucrează împreună în efortul unei coerenţe funcţionînd ca un deziderat mai degrabă decît ca stare de fapt. Prin asta, Derrida nu propune dezvăluiri senzaţionale, nu denunţă, nu judecă, ci doar ne face mai rezervaţi faţă de seducţiile transparenţei, ale unităţii, ale purităţii.
De aceea, fără a mima o vanitoasă comparaţie cu Derrida, voi porni de la aceleaşi prezumţii teoretice: prima, cea de respect faţă de interlocutorul meu, una pe care el însuşi n-o acordă textelor, autorilor şi redactorilor revistei Idea. Cea de-a doua, că textul lui Ovidiu Pecican e străbătut de multiple intenţii şi se desfăşoară în mai multe registre ale scriiturii, intenţia critică (lăudabilă, pe fond), nerezistînd decît încastrată în diversele jocuri de limbaj, unele exterioare cu totul demersului propus. De la aceste presupoziţii pornind, voi argumenta cît de fragil în argumentaţie şi de puţin inocent în intenţie este acest text, ce riscă să-l discrediteze pe autor pentru ulterioare intervenţii culturale. Judecăţile pe care le poartă asupra revistei Idea. Artă + societate, pornind – repet: ca din întîmplare (deşi numai întîmplare nu e...) – de la un text apărut în numărul 18/2004 angajează opţiuni mai adînci, cărora limbajul voindu-se lejer şi jucăuş nu le şterge nimic din gravitate. N-aş face din articolul său ceva "simptomatic" pentru un fenomen general de critică literară sau larg culturală – e cel mai facil gest de a lua, (ca şi cum) la întîmplare un fragment şi a crede sau a face să se creadă că el funcţionează ca simptom al întregului căruia îi aparţine (revistă, revuistică, viaţă culturală românească, într-o ordine de extensie indefinită). Atîtea polemici sfîrşesc prematur cînd fiecare dintre partenerii de discuţie devine în ochii celuilalt şi al lumii "simptomatic" pentru "cultura română", de preferinţă post-decembristă. Există linii de continuitate şi linii de ruptură, linii de forţă şi de slăbiciune care se combină în proporţii care fac din fiecare autor un caz unic, ireductibil la o "esenţă" sau la o generalitate abstractă. E prea posibil să răsune în vocea fiecăruia alte voci, acelea pe care le aude, cu care dialoghează – voci formînd un cor sau doar un zgomot comun –, dar vocea autorului nu este nicidecum "simptomatică" pentru ele.
Însă toate aceste consideraţii asumat filosofice nu sînt pe gustul lui Ovidiu Pecican: între filosofie şi fiziologie pare a se stabili la el un straniu raport. "Nedumerirea", "mirarea", surse pentru alţii de gînd filosofic, nu fac aici decît să provoace reacţii organico-fiziologice: "disconfort gastric", "gust sălciu", "dezamăgire la nivelul papilelor", astfel încît din filosofie nu rămîn, pînă la urmă decît nişte caricaturi: "filosofia redacţională", "texte filosofarde", "subtexte filosoficeşti", "profunzimi metafizice abisale". Nici o apreciere pozitivă aşadar a filosofiei, nici a celei tradiţionale, şi cu atît mai puţin a celei contemporane (simplă "derridare"), aceea pe care proiectul cultural Idea (editură, revistă, artă contemporană) a înţeles s-o asume şi s-o dezvolte. Iar raportarea la astfel de texte devine atunci una dificilă: ele sînt "ilizibile", "din cale-afară de încifrate" (spus chiar de două ori...), "cu pretenţii sau nu", însă "criptate", avînd nevoie de un "alibi", adică, după autorul nostru, trebuind să recurgă la scuze externe lor, la justificări pe care ele însele nu le pot furniza. Cei care scriu astfel de texte "visează", îşi "asortează" (modă sau din nou gastronomie?) producţiile proprii cu traduceri, în "spaima" lor de "izolare culturală", nefiind nimic altceva decît nişte "veleitari".
Desigur, Ovidiu Pecican ştie că nu poate generaliza: a întîlnit şi "semnături care garantează o bună lectură" şi "un spectacol generator de interogaţii, reflecţii şi chiar delicii" (din nou gastronomie?...). Delicii cu siguranţă nu i-au provocat, interogaţii arareori, iar reflecţii cu duiumul. Dintre acestea, una priveşte felul însuşi de lucru al redacţiei revistei Idea, care – se putea altfel? – nu e comparabil decît tot cu registrul ritualic-digestiv: "cină tainică pentru iniţiaţi". Cină de-acum ştim de ce: cîtă vreme munca intelectuală rămîne în zona vintrelor, ea nu are nici o şansă de a pune în acord limba şi gîndirea, lăsînd-o ocultată pe cea din urmă şi ocupată cu degustările pe cea dintîi. Cină tainică? Dar de unde brusc ideea de complot? Oare de cine se feresc iniţiaţii redactori, reunindu-se în taină la ceas de seară? De ce insistenţa pe acest limbaj al ascunderii, al complotului, prin urmare şi al unei trădări? Sîntem în plin complot al revistei Idea, alegîndu-şi ritualic şi secret complicii, pe care îi iniţiază în acte subversive şi căutînd să-şi elimine duşmanii deveniţi astfel după criterii numai de sectanţi ştiute. Încet-încet, textul creează o scenă, pe care nu vor întîrzia să apară şi personajele...
Pînă la intrarea lor, să mai spunem că limbajul depreciativ utilizat – trimiţînd cînd în zonele joase ale fiziologicului, cînd în sferele rarefiate ale "criptatului", niciodată într-un spaţiu median al înţelegerii – se însoţeşte de suspiciunea unei acţiuni ilegale sau imorale a adversarului: el e imoral pentru că ia în derîdere limba română, pentru că acceptă premiile unei "societăţi cu complexe", pentru că practică "dublul limbaj", în fine, pentru că lucrează în taină.
Iar scena se deschide printr-un act performativ de excepţie al autorului: "Astăzi însă, deschid revista Idea (...)". Evenimentul deschiderii revistei şi al declarării ei au loc simultan: astăzi. Mai mult, printr-un gest consecvent acestei intensităţi a evenimentului, fraza însăşi în care se face declaraţia rămîne deschisă: după paranteza saturată de o digresiune care e cu siguranţă partea cea mai neinspirată a textului în care autorul halucinează pe linia: Ideea-Ide-Ida-Id, dar mai ales Bookarrest şi Book? Ah! Rest, ei bine, după această paranteză nu mai urmează nimic, deschiderea revistei Idea de către autor devine astfel suspendată într-un prezent perpetuu! In peace, of course...
Întreaga punere în scenă a articolului mizează pe momente subiective tari, articulate în jurul unor personaje neaşteptate, care nu şi-ar avea locul în text dacă n-ar veni să certifice tocmai dificultatea situării autorului între cei pe care-i apără şi cei pe care-i combate. Ovidiu Pecican ne vorbeşte din experienţă, una plină de învăţăminte, deoarece ea a fost experienţa unui eşec: a lucrat la o "asemenea revistă", însă condeierii înzestraţi cu expresivitate dintre care făcea parte au fost obligaţi să plece; a făcut şi o tentativă de reîmpăcare cu ei, dar, din păcate, rana neînţelegerii între condeierii expresivi şi "artiştii talentaţi din sfera vizualului" pare de neînchis. Păcat că redactorii de la Idea nu iau seama la asemenea drame, care-i pasc şi pe ei: desigur, mai puţin pe artişti, căci ei sînt protejaţi de pretextul "calităţii produselor artistice propriu-zise", şi mai mult pe condeierii expresivi, cei care pot oferi delicii interogative. Categoric, pentru Ovidiu Pecican, mariajul artă-societate (sau artă-filosofie sau artă-texte despre artă) este unul imposibil; coabitarea lor provoacă monştri de genul articolului citat de autor.
Excesul de subiectivism din acest text are darul să înmoaie puţin din asprimea judecăţii critice. E ca şi cum am spune: e drept că revista Idea e plină de "texte fandosite, filosofarde sau simili-militante" (superbă cacofonie!), e drept că sînt multe alte texte care îşi bat joc de limba română, după cum e drept că gîndirea, "atîta cîtă este ea" e ocultată în cuprinsul acestor texte. Dar, dar! O urmă de înţelegere tot mai e: precum într-un gest de consolare şi de încurajare a celui de-abia trîntit în noroi, Ovidiu Pecican introduce personajele în scenă, şi nu oricum. Mai întîi, l-a aplaudat pe "Timotei Nădăşan", după care, edificîndu-se la "prietena"-curator, a mai găsit forţa să i se adreseze din nou lui "Tim Nădăşan", într-o prefăcută intimitate la care nimeni şi nimic, din text sau din afara lui, nu i-a dat dreptul. Decît poate acest ocol, între prima ocurenţă a lui "Nădăşan", cînd era încă "Timotei", şi cea de-a doua ("call me Tim"), dacă nu chiar nevoia reconfirmării unei legături, după ocolul prin misteriosul personaj al "prietenei", fără să ştim vreodată în ce a putut să constea edificarea (putem doar bănui, dar, vai, incertitudinea ne va roade mereu...).
Iată aşadar singurele personaje din scena lui Pecican care nu scriu, care nu sînt citate pentru ce scriu, ci pentru ce fac: "Tim" şi "prietena"-curator: între ele se joacă toată tensiunea nehotărîrii autorului: falsă intimate într-un caz, reală complicitate în al doilea. Prezenţa absentă a celui căruia textul îi e adresat, absenţa mereu prezentă a celui dinspre care vine adresarea. Toate indeciziile textului – pendulînd între fiziologic şi filosofic, între critică dărîmătoare şi comprehensiune, între glumeţ-confesiv şi rece-tranşant – sînt pînă la urmă indeciziile celui care nu scrie din convingere, ale celui care, scriind totuşi ori prefăcîndu-se că scrie, nu vrea să-şi strice prieteniile, lăsînd să se audă mai multe voci de sub a sa. Fals corul acestor voci, neîndemînatic dirijorul...