Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nu Fery, ci Gary (III)


Daniel Cristea-Enache

21.02.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Nu cumva şi cuvântul, la rându-i, la o anumită temperatură tragică, tot înapoi spre părinţi se trage?", se întreabă retoric, la un moment dat, Ion D. Sîrbu. Se observă şi din fragmentul anterior, ca şi din numeroase altele, cum peisajul petrilean se asociază şi se întrepătrunde în profunzime cu cercul protector al familiei. În primul rând, cu figurile tutelare ale acesteia: Mama şi Tatăl, grafiaţi frecvent cu majusculă. Statura fiecăruia dintre ei se va preciza şi îmbogăţi, în scrisul autorului, cu noi şi noi detalii semnificative, cu multiple nuanţe moral-afective prinse în liniile atât de bine conturate ale unui portret. Nici comportamentul, nici literatura lui Ion D. Sîrbu nu ţin cont în vreun fel de pulsiunile şi complexele psihanalizabile după metoda doctorului Freud (pe care scriitorul, altfel, l-a citit atent). Într-un secol de modernitate literară, de amoralism asumat ca principiu de explorare a eului şi proiecţie simultană în forme şi tipare artistice, fiul lui Ion şi al Ecaterinei Sârbu îşi priveşte cu veneraţie părinţii, cu o tradiţională cuminţenie. Indiferent la reformularea lumii morale prin plonjonul în subconştient, el polemizează tocmai cu această viziune ce tinde să dărâme cupola familiei, cu tot cu luminozitatea ei blândă, aşa-zis vetustă: "Este la modă acum să-ţi deteşti părinţii, să-ţi priveşti cu scârbă copilăria. Eu am fost foarte iubit de părinţi şi iubirea aceasta a lor mă întreţine şi acum trupeşte, sufleteşte şi spiritual. Tata mi-a dat şira spinării, Mama, darul de a povesti şi glumi. Amândoi dragostea de lume, soare, oameni" (22). Scriitorul îşi ia parcă măsuri de precauţie interpretativă, întărind termenii-cheie ("trupeşte", "sufleteşte", "spiritual"), pentru a exclude orice marjă de neînţelegere. Şi, tot pe această direcţie, subliniază participarea fiecăruia dintre cei doi părinţi la zestra sa moral-intelectuală. Tata, Mama, amândoi: cuvintele se prezintă într-o succesiune strânsă, imposibil de spart şi dislocat prin elemente şi acţiuni exterioare. Întreaga teorie freudistă, cu tatăl "castrator" al fiului ce vrea să-i ia locul şi puterea, în cuplul cu figura maternă, se prezintă, în universul familial şi ficţional al lui Ion D. Sîrbu, sub specia ridicolului. Scriitorul este nu numai un om întreg, vital, cu alură de sportsman; dar şi un spirit centrat pe valorile umanismului clasic, disecând dezabuzările şi perversiunile modernităţii din această perspectivă. Este motivul pentru care, în numeroase rânduri, el îşi exersează sarcasmul anume asupra provocărilor şi provocatorilor în ordine morală prestabilită: "Citesc uimit, revoltat, scârbit (totuşi cu oarecare admiraţie provincială) declaraţiile lui Jean Genet, făcute în revista «Nouvel Observateur», 20 oct. 1982. Acest hoţ, homosexual, vagabond autodidact, iubea Grecia fiindcă «nicăieri cinematografele nu put a soldaţi, a masculi, ca acolo». (Habar nu are cum miros cinematografele din Isarlîk.) Evocă duios închisoarea delincvenţilor minori din Metray, «fiindcă numai acolo am fost fericit». (Acolo a şi început să scrie.) (...) Are 71 de ani, trăieşte ascuns ca un sihastru. Ascuns, cum spunea Gide, în pielea sa de porc." (23).

Sunt, practic, două lumi, două filosofii de existenţă şi creaţie, separate - în ochii lui Ion D. Sîrbu - până la a constitui planuri de referinţă perfect paralele. În ce-l priveşte, fiul minerului romantic, al acelui militant sindicalist crezând orbeşte în solidaritatea internaţională (şi transmiţând acest idealism urmaşului ereditar), îşi conturează şi îşi expune estetica prin întretăierea a două axe la fel de importante: modelul Tatălui şi modelul Profesorului. Ion Sârbu şi Lucian Blaga, minerul social-democrat şi filosoful culturii ajung să "fuzioneze" în formula, atât de paradoxală la prima lectură, a minerului filosof. "Scriu romane, având următoarea lege morală ce îmi înlocuieşte estetica sau stilul: să scriu în aşa fel încât textul ce l-am terminat să-l pot da şi Tatălui meu şi lui Blaga spre lectură şi amândoi să fie - fiecare în felul său - mulţumiţi. Nu râvnesc spre recunoaşterea de către critica fină, doresc să fiu citit de cât mai mulţi oameni de bună credinţă din popor. Lozinca ce o am de aproape zece ani pe dulapul meu cu dicţionare sună aşa: «Nu vreau să scriu cum nu s-a mai scris: vreau să scriu despre ce nu s-a mai scris!»." (24). O redeplasare, aşadar, dinspre forma înspre fondul problematic al operei, cu accent pus pe cititor (şi deci pe mesajul ce trebuie să-i fie transmis). Vom analiza pe larg această componentă ce ţine de teoria şi conduita artistică a scriitorului în capitolul dedicat prozei lui Ion D. Sîrbu. Revenind la cele două figuri, îngemănate prin iubire filială, trebuie observat că ele luminează multe pagini şi fragmente, deopotrivă confesive şi ficţionale. Tatăl este chiar "piatra de la temelia condiţiei mele umane" (25), factorul uman ce intră de la bun început în ecuaţia personalităţii viitorului autor, influenţându-i decisiv felul de a vedea lumea şi modul de a se raporta la ea, cu temperatura morală caracteristică. Frecvent invocat şi portretizat în corespondenţă şi în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, el devine şi personaj în proza şi dramaturgia lui Ion D. Sîrbu (volumul de Povestiri petrilene şi piesa Frunze care ard): "A fost o figură uriaşă, numai cu Blaga l-am putut compara (mutatis-mutandis). Volumul meu de Povestiri petrilene (Ed. «Junimea», Iaşi, 1973) e plin de fiinţa lui, ca şi dramele mele toate. Tragica sa simplicitate, incoruptibila sa morală minerească mi-au oferit, mai ales după moartea lui, o nesfârşită serie de tipuri şi probleme." (26). Încă mai important rămâne însă modelul lui, urmat şi asumat ca atare, reconfirmat şi reactualizat cu fiecare episod de rezistenţă şi necompromis din viaţa scriitorului. Un arc voltaic se creează astfel, pe deasupra evenimentelor dramatice şi situaţiilor fără ieşire în istoria imediată, între fiul suferitor, dar ferm pe convingerile lui, şi tatăl care l-a făcut să fie aşa. Departe de a fi un concurent pe terenul masculinităţii şi a-l confirma pe herr Sigmund Freud, Ion Sârbu este pentru Ion D. Sîrbu un întăritor, un nucleu de rezistenţă la agresiunea şi impostura subumanităţii înconjurătoare. Ca un element de continuitate simbolică, la ieşirea din închisoare, el va lucra în mina tatălui său, îmbrăcându-i chiar hainele. Şi făcând-o pe mamă să observe o circularitate tragicomică, bună măcar să-i adeverească teoriile asupra Lumii: "Mama era structural şi religios convinsă că Dumnezeu a făcut lumea în aşa fel ca să fie, oricând şi peste tot, oameni sărmani şi domni îngâmfaţi. «Chiar de va fi să veniţi voi la putere, ne zicea ea, cineva de jos va trebui să măture străzile, să plivească grădina, să vă spele izmenele şi să scoată cărbunii din mină!» (Când, în toamna lui 1963, fiind nevoit să îmbrac hainele de şut ale Tatălui meu, care murise abia de 3 ani, şi să intru ca simplu vagonetar în mina strămoşilor mei, ea, pregătindu-mă ca şi pe Tata, atât a avut să-mi spună: «Vezi, ai fost mare profesor, ziarist, filosof, tot aici te-ai întors. Miner te-ai născut, mina e soarta ta. Din Valea asta nu poate pleca nimeni...»)" (27).

Deocamdată, ne situăm în copilăria viitorului scriitor, la începutul unui traseu al cărui sfârşit îl cunoaştem. Biografiile (acelea făcute cu instrumente de arheologie critică, iar nu cele romanţate) se bazează în general pe acest efect de perspectivă răsturnată, în care faptele şi întâmplările mărunte, dintr-o perioadă sau din alta a vieţii unui autor, beneficiază de fundalul inevitabil tragic al finalului cunoscut. În cazul lui Ion D. Sîrbu, cu biografia frântă o dată cu instalarea comunismului pentru care luptase, reperul dramatic ce determină efectul de contrast apare foarte devreme, la sfârşitul anului 1949 (când este eliminat din Universitate). Putem deplasa acul istoriei agresive şi mai înapoi, la data de 15 septembrie 1941 (când este trimis pe frontul de Est, ca pedeapsă politică pentru apartenenţa sa la o celulă comunistă). Astfel încât, urmărind copilăria şi adolescenţa personajului, într-un mediu familial şi şcolar care îl protejează, încă, în faţa provocărilor şi mizeriilor realităţii, percepem aceste vârste şi episoadele legate de ele ca pe un respiro, un interval de linişte, bucurie, maturizare şi firească împlinire. Condensaţi, sub acest raport, într-un fel de moment de graţie, înaintea celor de (sumbră) cotitură, anii dintâi ai lui Ion D. Sîrbu se desenează cu linii curbe şi în culori calde, într-un peisaj geografic şi uman ocrotitor.

Este mai întâi acea dimensiune a copilăriei copilului universal, despre care vorbeşte G. Călinescu în legătură cu Amintirile... lui Ion Creangă: "copilăria am parcurs-o golăneşte, desculţ, bătând mingea, pădurile, înotând în Jiul rece ca gheaţa." (28). După care mediul înconjurător, structura specifică a coloniei Petrila ("colonie minerească polietnică şi mozaicată"), determină în grade variabile, dar într-un acelaşi sens, diversele experienţe ale eroului. Acesta îşi conştientizează relativ târziu limba maternă şi credinţa, date fiind compoziţia amestecată a petrilenilor şi multi-lingvismul inerent. Întrucât majoritatea membrilor Coloniei provin din Imperiul Austro-Ungar, de curând destrămat, limba maghiară este folosită, aici, pe scară largă, inclusiv în dialogurile şi drăcoveniile copiilor: "În Valea Jiului, prietenii mei de joacă (asta între 1925-1930) se numeau: Drotzinger, Paduryan, Kerl, Lukmann, Horacek, Slatsky, Alb Yoşka şi eu Szirb Gary. După cum vezi, nici un ungur ca origine - şi totuşi limba în care vorbeam şi ne jucam era limba maghiară. Toţi aceşti foşti supuşi KK considerându-se unguri. Îmi amintesc, trecea un «momârlan» pe uliţă (cioban de sub Parâng), ne luam după el şi strigam batjocoritor şi şovin: «Olláh, olláh, vad olláhszarok az orrod alá» (Valah, valah, sălbatec valah, mă cac sub nasul tău!). Tata, auzind asta, mă luă de urechi şi mă trase deoparte spunându-mi: «mă, tu ştii că şi tu eşti olláh?». A fost ca un trăsnet în mintea mea de şase ani atunci." (29). Un al doilea declic, prin care naţionalitatea reală devine transparentă, se produce la şcoală, în clasa I primară: băiatul lui Ion Sârbu, care vorbeşte "pe jumătate şi stricat, trei limbi deodată", este chestionat de uimitul preot Ciocan în legătură cu naţia, limba maternă şi religia lui. Speriat de moarte, poliglotul de şapte ani nu poate îngăima decât: "Eu sunt un copil..." (30). Se non è vero, è ben trovato. Tatăl uitase să-i spună că este român, ortodox şi - aşa cum hotărâse mama însăşi - că are ca limbă maternă româna. În fine, tot pe acest palier al determinărilor, confuziilor şi limpezirilor lingvistice se înscrie şi cognomenul lui Sârb Desideriu, Gary. Dobândirea lui are loc într-o altă împrejurare cu bun efect dramatic şi onomastic: "Numele meu s-a născut în colonia Petrila, am salvat o găină de la moarte (se prinsese cu gâtul între ulucile gardului), preotul catolic mi-a mulţumit, explicându-mi că găină vine de la «gallina»; gallina a devenit garina, apoi Gary; şi mama şi sora îmi spuneau astfel, combătând apelativul unguresc «Feri» cu care mă onorau mătuşile mele românce, maghiarizate prin căsătorii cu cehi şi şvabi." (31). Prin urmare, nu Fery, ci Gary, şi nu maghiar, ci olláh. În primul segment al vieţii lui Ion D. Sîrbu, mediul înconjurător asimilator şi zestrea ereditară efectivă (rasa, cu termenul pozitivismului de tip H. Taine) îşi dispută încă un material uman considerat probant.

Note:

22. Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. I, p. 120.

23. Idem, ibidem, vol. I (ed. I), p. 23.

24. Idem, ibidem, vol. II, pp. 40-41.

25. Ion D. Sîrbu, Atlet al mizeriei. În loc de autobiografie, publicistică, vol. I, ediţie îngrijită şi postfaţă de Dumitru Velea, Editura Fundaţiei Culturale "Ion D. Sîrbu", Petroşani, 1994, p. 103.

26. Idem, În loc de autobiografie, vol. cit., p. 579.

27. Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. II, p. 38.

28. Scrisoare către Mariana Şora (7 februarie 1988). În: Ion D. Sîrbu, Traversarea Cortinei, vol. cit., pp. 483-484.

29. Idem, ibidem, pp. 430-431 (scrisoare către Virgil Nemoianu, 20 aprilie 1986).

30. Ion D. Sîrbu, În loc de autobiografie, vol. cit., p. 576.

31. Scrisoare către Virgil Nemoianu (5 iunie 1986). În: Ion D. Sîrbu, Traversarea Cortinei, vol. cit., p. 437.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer