Anii „zborului fără motor” (IV)

Încep să curgă anii "oficiali", marcaţi şi delimitaţi printr-un orar extrinsec celui familial. Ciclul primar este urmat, între 1926 şi 1930, la Şcoala românească din Petrila, viitorul scriitor având aici un parcurs la înălţime. Conform foii matricole (32), încheie clasa I primul din 28 de elevi, a II-a, primul din 40, a III-a, primul din 28, în fine, a IV-a, din nou întâiul, dintr-un număr nemenţionat de elevi. Se poate arăta că aceasta nu reprezintă cine ştie ce performanţă, fiind vorba despre clasele mici ale unei şcoli petrilene. Nu înseamnă foarte mult, într-adevăr, dar nici foarte puţin: mai ales în context. Semnificativ este că, încă din copilărie, Ion D. Sîrbu se detaşează de cei din jur, de aceeaşi condiţie cu el, deosebindu-se, pe lângă datele caracterologice şi temperamentale, printr-o mare dorinţă de a citi, învăţa, asimila. Peste ani, îşi va aminti cu emoţie şi recunoştinţă de învăţătorii săi gorjeni, Gheorghe D. Fotescu şi Ion Negulescu, "de cea mai înaltă calificare". Datorită lor, aude pentru prima oară de poporul căruia îi aparţine, şi se vede - spune Sîrbu - "admis în limba şi literatura română" (33). Ulterior, el realizează, de asemenea, că şcoala este cea care a compensat (într-o măsură mult mai mare decât în cazul comun) un spaţiu de extracţie echivalent cu o tabula rasa: această colonie petrileană, nici rurală, nici urbană, nici naţională, "nici măcar cosmopolită". Punctul de pornire în aventura conştiinţei este o origine "sănătoasă, dar pustie"; rememorându-şi anii formării, scriitorul o va spune franc: "soseam spre lumina cărţilor şi ideilor dintr-un ev-mediu fără contur, fără istorie, folclor, tradiţie sau memorie" (34). Orfanul de limba maternă - cum îl va numi la un moment dat Blaga - intră în 1930 la Liceul (unicul) din Petroşani, absolvind gimnaziul în 1934. Liceul de Stat de băieţi era mic (dădea între 12 şi 18 absolvenţi, în medie, pe an), dar le concura cu succes pe cele din Orăştie, Deva, Brad, la "celebrul bacalaureat de la Deva". Până la faza acestuia din urmă, fiul lui Ion Sârbu mai are însă de pătimit: tatăl, îngrijorat de "domnirea" băiatului şi, pe de altă parte, strâmtorat material de taxa şcolară plătită pentru fata mai mică, Irina, îl retrage de la şcoală şi îl angajează ca ucenic lăcătuş la Atelierele Centrale Petroşani. Intervalul 1934-1935, petrecut aici, se dilată în memoria scriitorului, reprezentând, practic, prima treaptă a amărăciunii din existenţa sa: "plângeam în hohote, eram gata să mă sinucid; la Ateliere eram tâmpit, nătâng, absolut toată lumea, calfe, ucenici, maiştri nu treceau pe lângă mine să nu-mi ardă un pumn sau un picior în fund: «asta ca să vezi că aici nu-i ca la liceu!»" (35). După un an de chinuri, ucenicul devine neascultător. La sfatul directorului liceului, Enea Giurchescu, dă admitere în clasa a V-a şi candidează la o bursă de stat pentru continuarea studiilor. "Dezertor", în optica paternă, elevul reuşeşte să refacă firul şcolar întrerupt, devenind intern şi adăugând la cuantumul bursei bani obţinuţi, în vacanţe, din prepararea corigenţilor. Războiul de independenţă este dur (băiatul nu se mai poate întoarce acasă şi nu mai poate conta pe sprijinul familiei), dar tenacele Gary Sîrbu reuşeşte să-l ducă, pe parcursul celor patru ani: 1935-1939. În iunie 1939, dă examenul de bacalaureat la Deva, "în matematici" (secţiunea ştiinţifică) şi candidatul reuşeşte cu media 7.00, fiind al XIII-lea dintre cei 80 de competitori. Defalcate, notele obţinute la cele 3 probe scrise şi cele 6 orale arată în felul următor: Limba română - 8, Limba franceză - 5, Matematici - 4 (scris); Limba română - 8, Istorie - 8, Limba franceză - 7, Filosofia şi Dreptul - 7, Matematici - 7, Ştiinţe fizico-chimice - 6. (36) Raportând aceste rezultate la traseul configurat anterior şi speculând puţin asupra unor elemente concrete apte să dobândească un colorit simbolic, să spunem că Ion D. Sîrbu a recuperat iniţialul decalaj lingvistic-cultural, dovedindu-se mai bun în domeniul limbii române decât în limbajul universal al matematicii. Iar istoria, filosofia şi dreptul se arată, încă de pe acum, ca fiind arii de mai mare interes şi "aplecare" decât numitele matematici ori ştiinţele fizico-chimice. De adăugat, însă, că specializarea nu exclude, în cazul unui intelectual ca Ion D. Sîrbu, curiozitatea. Paginile de jurnal şi corespondenţă pe care le va scrie arată cât de interesat este autorul lor (ca şi un N. Steinhardt) de toate domeniile cunoaşterii, de felurite experienţe şi experimente ştiinţifice, de ipoteze şi deducţii în această sferă de preocupări.

Revenind la perioada liceului, este limpede că acum se desenează şi se precizează profilul uşor recognoscibil al personajului ce urmează să devină autor. Profesorii, buni la figurat şi exigenţi la propriu (la română, Gheorghe Ghiţă, la matematică, Ion Mărgineanu, la franceză, monsieur André Aurand), sunt, alături de învăţătorii deja amintiţi pe o notă afectivă, modele profesionale şi morale, cu care elevul se întâlneşte în ambele sensuri ale cuvântului. Edificator, pe lângă directorul Enea Giurchescu (tatăl viitorului regizor Lucian Giurchescu), profesorii de română îl înţeleg şi îl sprijină pe adolescentul care vrea să-şi continue studiile, trecând peste voinţa familiei. Deşi schema conflictului dintre instituţia paternă şi cea şcolară poate fi regăsită în multe pagini de literatură română centrate pe universul rural (cu exemplul clasic al Moromeţilor), ea nu este un clişeu cultural, ci - la nivelul personajelor implicate - o experienţă cât se poate de concretă şi apăsătoare; uneori, traumatizantă. Sârb I. Desideriu (cum este trecut în catalog) o depăşeşte, performând în mai multe planuri şi crescând, la distanţă de cercul ocrotitor al familiei, în maniera elevilor de colegiu englezesc: într-o împletire armonioasă a asimilării de cunoştinţe şi a deprinderii culturii fizice, îmbinând, altfel spus, lecturile "la pas" cu practicarea unor sporturi pe pământ, pe apă şi în aer. O vitalitate ce poate fi numită, pe drept cuvânt, debordantă îl caracterizează pe acest tânăr atletic şi intrepid, campion la pentatlon, jucător de fotbal la Jiul Petroşani, pilot planorist cu brevet, practicant al călăriei, participant la concursuri de înot, la alte şi alte întreceri sportive. Atletul învaţă şi carte, citeşte literatură universală în bune traduceri ungureşti (crezând la început că Verne Gyula, Victor Hugo, Karól May, Dumáş Şandor sunt scriitori unguri sadea! (37)), apoi deprinde franceza şi-l parcurge pe André Maurois cu dicţionarul, extinzându-şi, treptat, aria lecturilor. Pare şi este disponibil pentru toată gama experienţelor ce vor urma, un material uman deopotrivă absorbant şi refractar, permeabil la fluxurile culturii şi rezistent la intemperiile istoriei. Dobândeşte o bună condiţie fizică şi psihică, aceasta ajutându-l efectiv, pe adolescentul vibrând din toate corzile, în anii grei ce-i stau în faţă: "Am fost fotbalist, atlet, la alergări, am călărit, am făcut zbor fără motor (...) Acestea, cred eu, m-au ajutat să ies din încercuirea de la Stalingrad şi să ajung la Rostov înainte de a se deschide cercul - şi tot aceste daruri fizice m-au ajutat să absolv cu notă maximă examenele de foame, frig, bătaie în timpul anilor lungi de pension şi reeducare." (38).

Încă două fragmente de conduită şi morală sportivă pot fi desprinse din paginile de mai târziu ale scriitorului, ele funcţionând, într-o privire retrospectivă şi sintetizatoare, ca jaloane ale unor experienţe (individuale şi generaţioniste), puncte-limită între care se aşează o traiectorie ascendentă, şi apoi frântă. Mai întâi, zborul, înălţarea "ca o pasăre, ca un vultur", cu ajutorul curenţilor de ascensiune: "...La cei nouăsprezece ani ai mei, printr-o nebunie sportivă, am ajuns unul din cei mai buni planorişti ai ţării. Eram convins cu întreg trupul şi mintea mea de atunci că nu există în lume plăcere mai sublimă decât aceea de a te desprinde de pământ şi, fără motor, ca un vultur, speculând curenţii de ascensiune, să te înalţi, câştigând înălţime, coborând totuşi pe spirale fine, de mare artă şi intuiţie. (...) revelaţia primei femei cu care te culci, după câţiva ani de internat şi de nocturne poluţii stupide şi murdare, este, fără nici o îndoială, o cutremurătoare senzaţie şi bucurie. O ontologică mutaţie a trupului şi fiinţei tale spre femeie şi patimă. Dar - să mă ierte psihanaliştii, aceşti preoţi ai unei religii bazate pe lipsa de ruşine şi pe masochismul despuierii «ştiinţifice» - această fantastică revelaţie a primului act sexual nu se poate compara, ca eliberare şi fericire, cu senzaţia ce o încerci când, fără motor, subliniez, fără motor, te desprinzi de lut şi începi să pluteşti. Ca o pasăre, ca un vultur, ca un zeu atotputernic." (39). Şi apoi, la antipodul acestor situaţii şi senzaţii indescriptibile, băltirea şi înnămolirea energiilor, consumarea lor inutilă într-un spaţiu şi un timp cu reguli măsluite; abandonarea oricărui fair-play, în arena socio-culturală în care nişte tineri dotaţi şi entuziaşti avuseseră iluzia că se pot afirma. Privind, peste jumătate de veac, în urmă, Ion D. Sîrbu vede lucrurile în planul lor descendent şi în acea "logică istorică" împuţinătoare, mutilantă pe care a cunoscut-o atât de bine pe propria piele: "A trecut pe la mine traducătorul meu în cehă (...), îi vorbesc despre generaţia noastră. Am fost, îi spun eu, ca o echipă de tineri atleţi, talentaţi şi antrenaţi pentru cele mai dificile confruntări europene. Visam olimpiade. Ne antrenam, concursurile întârziau, conştienţi că într-o zi vom reprezenta culorile patriei sub ochii lumii întregi. Munceam, înotam, ne comparam realizările cu ceea ce citeam în ziare. Nu observam că apa în bazin scade, scade mereu. Au trecut ani, decenii, unii au şi murit, noi continuam să ne facem că înotăm şi ne prefăceam că uneori suntem atleţi, apa din bazin s-a terminat, înotăm în mâl, aici vom şi muri, fără să fi participat - nu la o olimpiadă - ci măcar la un simplu concurs raional." (40).

Note:

32. Apud Nicolae Oprea, vol. cit., p. 38.

33. Ion D. Sîrbu, În loc de autobiografie, vol. cit., p. 580.

34. Idem, ibidem.

35. Scrisoare către Virgil Nemoianu (21 august 1983). În: Ion D. Sîrbu, Traversarea Cortinei, vol. cit., p. 224.

36. Apud Nicolae Oprea, vol. cit., p. 38.

37. Scrisoare către Virgil Nemoianu (20 aprilie 1986). În: Ion D. Sîrbu, Traversarea Cortinei, vol. cit., p. 430.

38. Scrisoare către Mariana Şora (7 februarie 1988). În: Ion D. Sîrbu, Traversarea Cortinei, vol. cit., p. 484.

39. Ion D. Sîrbu, Adio, Europa!, vol. II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1993, pp. 133-134.

40. Scrisoare către Mariana Şora (11 mai 1988). În: Ion D. Sîrbu, Traversarea Cortinei, vol. cit., p. 491.