Reacţia la rinocerizarea verde (V)

Ne întoarcem în vara anului 1939 şi vedem un proaspăt bacalaureat, un tânăr smead şi cu ochii vii, care, jucându-şi muşchii şi inspirând aerul tare ale înălţimilor, îşi face noi proiecte intelectuale. Însă curând, foarte curând, istoria mare va rupe cu brutalitate pânza biografică şi va irumpe în viaţa lui Ion D. Sîrbu: pentru întâia oară. La 1 septembrie, Germania invadează Polonia. Începea al doilea război mondial.

Fără legătură, deocamdată, cu acest larg fundal istoric, biografia lui Sîrbu se "militarizează", îmbracă vestonul şi încalţă cizmele armatei române. Recrutat la finele anului 1939, la regimentul I Artilerie din Timişoara ce-i va lăsa o primă şi neplăcută amintire cazonă (41), tânărul absolvent cu alură virilă îşi efectuează stagiul militar. (42) Este elev-sergent la Şcoala de ofiţeri de rezervă Artilerie din Craiova, după care va da examenul de sublocotenent rezervă (5 iunie 1940) la Sibiu şi va fi repartizat la regimentul 35 Artilerie Sibiu, aflat "pe zonă" la frontiera din judeţul Bihor. Conform Matricolei nr. 4153 (2229) Hunedoara, descoperită de Nicolae Oprea la Arhivele Militare Piteşti, sergentul TR/ bacalaureat a fost, într-o succesiune destul de contradictorie, retrimis la unitate (10 iunie), mobilizat prin Înalt Decret nr. 2135 (29 iunie), demobilizat prin Ordin de zi nr. 7161 (16 noiembrie), "trecut anticipat în completare şi rămas concentrat" (25 noiembrie), în sfârşit, prin Ordin de zi nr. 949, "desconcentrat fiind scutit ca student" (1 decembrie 1940). (43)

Bacalaureatul devenise aşadar, între timp, student, în condiţii cu totul speciale: făcute astfel de intersecţia celor două axe, a Istoriei (cu majusculă) şi a biografiei personale. Într-un interval foarte scurt, elementul geopolitic şi harta efectivă a României Mari se modifică profund. Este mai întâi nota ultimativă a guvernului Uniunii Sovietice (26 iunie), în urma căreia ţara noastră cedează Basarabia şi Bucovina de Nord. Vine apoi Dictatul de la Viena (30 august 1940), prin care partea nordică a Transilvaniei trece în componenţa Ungariei revizioniste. După numai o săptămână, e semnat tratatul cu Bulgaria şi cedat Cadrilaterul (judeţele Durostor şi Caliacra). Pierderi uriaşe, la Nord, în Est şi în Sud, transformă România Mare (rezultat al momentului fast 1918) într-una mică la propriu şi la figurat, prinsă la mijloc între hitlerism şi bolşevism (pactul Ribbentrop-Molotov) şi devenită, curând, o simplă anexă a militarismului german. Pe plan intern, după ce, la 5 septembrie, Constituţia din februarie 1938 este suspendată, iar regele Carol al II-lea cedează generalului Ion Antonescu prerogativele puterii, abdicând o zi mai târziu în favoarea lui Mihai, la 14 septembrie se proclamă statul naţional-legionar. Antonescu devine "Conducătorul", prin analogie cu Hitler, "Führer"-ul german, şi Mussolini, "Ducele" italian, iar Horia Sima, şeful mişcării legionare, este numit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Dacă, pe plan extern, România aderă pe 23 noiembrie la Pactul tripartit (încheiat la Berlin, cu aproape două luni în urmă, între Germania, Italia şi Japonia), în ţară, pe 27-28 noiembrie, sunt asasinaţi de către operativele "echipe ale morţii" Virgil Madgearu şi Nicolae Iorga. Nu intră în tema prezentei lucrări o descriere amănunţită a respectivului cadru istoric şi socio-politic, după cum nici analiza şi evaluarea cedărilor/rapturilor teritoriale, care sunt de competenţa istoricilor şi a specialiştilor în drept internaţional. Este însă importantă schiţarea noului fundal, întrucât configurarea lui coincide cu unul dintre pragurile importante ale vieţii lui Ion D. Sîrbu. După ieşirea din timpul mitologic al copilăriei şi intrarea în cel social, măsurat de programul şcolar, se profilează acum o a doua treaptă de integrare forţată în planul şi orarul istoriei.

În primul rând, pe palierul evenimenţial la care ne raportăm, să observăm că grava şi traumatica mutilare a Transilvaniei are o consecinţă imediat-palpabilă în traseul lui Ion D. Sîrbu. Întrucât Clujul revine Ungariei horthyste, Universitatea "Regele Ferdinand" se va muta la Sibiu - iar aici tânărul sublocotenent în rezervă va face, în toamna lui 1940, joncţiunea cu viitoarea lui instituţie de învăţământ, înscriindu-se la două Facultăţi ale ei simultan: Drept plus Litere şi Filosofie. Momentul este important în mai multe privinţe. Pe de o parte, este vorba despre începutul perioadei universitare din viaţa fiului de miner petrilean. Pe de altă parte, acum, cu ocazia înscrierii la Facultate, el îi cunoaşte - absolut întâmplător - pe Lucian Blaga, viitorul magistru, şi pe Radu Stanca, viitorul prieten şi coleg (de studii şi de Cerc Literar). Scena, rememorată după aproape jumătate de veac, are toate caracteristicile unui episod de Bildungsroman: "În Sibiu, toamna 1940. Eram în biroul fratelui său, Lionel Blaga, la care m-am dus să-mi vizeze, ca notar, copia după diploma mea de bacalaureat. S-a uitat la diploma mea (nu ştiam cine este) şi m-a întrebat la ce facultate vreau să mă înscriu. Am spus: la Drept. A zâmbit şi m-a bătut pe umăr: «Cu notele astea, eu, în locul tău, m-aş înscrie la Filosofie!» De lângă el s-a desprins un tânăr înalt, frumos. Mi-a spus că-l cheamă Radu Stanca şi că străbunicul său a fost protopop în Petroşani. (Eu terminasem liceul în acest oraş.) Mi-a spus că «domnul» cu care am vorbit este marele Lucian Blaga... Ca rezultat, m-am înscris la Drept, dar şi la Filosofie, dând licenţa chiar la Blaga." (44).
În al doilea rând, progresiva "înverzire" ori (cu un termen ionescian) "rinocerizare" a conştiinţelor şi indivizilor ce le poartă, alunecarea spre dreapta şi extrema dreaptă a unor segmente din societatea românească, cu corolarul conducerii autoritariste a statului, determină o basculare semnificativă a angajării lui Ion D. Sîrbu: anume de partea cealaltă, rămasă în ilegalitate, a comuniştilor. Acest angajament de tinereţe (dar nu şi juvenil) nu poate fi decodat în mod corect dacă nu se ţine cont de contextul în care a fost făcut şi asumat. Originea proletară a fiului de miner şi zestrea lui cosmopolită, datorată eredităţii şi mediului de primă formaţie, sunt elemente importante în această ecuaţie a opţiunii pentru comunişti. Dar factorul decisiv îl reprezintă, fără îndoială, reacţia morală a protagonistului la fascizarea ţării şi la apariţia pe scena publică a prototipului uman cu cămaşă verde şi pistol uşor fumegător, cu un discurs precar intelectual, dar agresiv, cu violenţa şi crima "mântuitoare" înscrise în însăşi celula doctrinară. Astfel că Ion D. Sîrbu (care debutează cu adevărat ca gazetar cu un articol despre muncitori, văzuţi ca nişte "copii vitregi ai Naţiunii"(45)), va adera în 1941, din convingere, la Partidul Comunist Român, numărându-se printre extrem de puţinii ilegalişti veritabili, dinainte de momentul 1944: "Ilegalişti, în 1944, nu ştiu dacă eram o mie în toată ţara. La Universitatea din Sibiu, ştiu sigur, eram şase comunişti printre studenţi, şi doi sau trei asistenţi. În Valea Jiului, nu am cunoscut nici un comunist ilegalist, în Petrila erau numiţi «bolşevici» soldaţii reîntorşi din prizonieratul rusesc, martori ai ororilor şi foametei din timpul revoluţiei." (46). Conflictele tânărului Sîrbu cu colegii legionari vor avea nu doar forma dezacordului ideologic, ci şi pe aceea a puniţiunii corporale: după ce demofilul student publică un articol antilegionar, Universitatea de azi, icoana societăţii de mâine (în "Ţara", nr. 33/ 1941), este bătut crunt de grupul verde din cămin, ironia sorţii - notează ulterior pedepsitul - făcând ca aceiaşi oameni să-l verifice, în 1947, pe linie de Partid comunist. (47)

Din aceste noi condiţii propagate de la contextul larg-istoric, alterat în sens totalitar, şi până la nivelul unei individualităţi deja bine conturate, care alege să i se opună, va rezulta, într-un mod aproape logic, a treia şi cea mai importantă circumscriere a tinereţii lui Ion D. Sîrbu: experienţa directă şi nemijlocită a războiului, consecutivă trimiterii lui pe frontul de Est. Treptele acestei dislocări de la viaţa senină, studioasă şi boemă de student trebuie parcurse una câte una, mai ales că viitorul combatant este o rara avis printre colegii de studii. Ne aflăm într-un punct în care biografemele lui Sîrbu se dispun pe câteva planuri distincte, deşi asociate şi întreţesute în chiar materialul dens al tinereţii personajului. Planul experienţei propriu-zise de student sibian, implicat în viaţa universitară şi în cercurile/cenaclurile studenţeşti, înscris totodată pe o spirală individuală de evoluţie intelectuală. Planul experienţelor publicistice, cu debutul menţionat anterior şi cu fişa de temperatură moral-socială a colaborărilor pe teme civice. Şi, alături de ele, cele pur literare. În fine, planul de referinţă al războiului în care România va intra curând şi la care Ion D. Sîrbu va fi obligat să ia parte. Aceste trei coloane diferite nu pot fi urmărite succesiv şi autonom, deoarece, într-un tempo accelerat, fiecare an şi aproape fiecare lună aduc modificări substanţiale în întregul câmp istoric-social-cultural şi, inevitabil, în parcursul existenţial al protagonistului. Ele impun o abordare simultană şi o analiză în detaliu, din necesităţi metodologice dictate de traseul lui Ion D. Sîrbu şi - nu mai puţin important - de structura lui caracterologică.

Note:
41. "Civil, cu toată poezia anilor de internat şi vis în inimă, am sosit la Timişoara. La regimentul 1 artilerie. Umblam brambura prin curtea unei foarte vechi cazărmi. M-a prins un plutonier major (că nu-l salut), m-a băgat la închisoare, în subsoluri... Şi m-a uitat. Ziduri roşii de doi metri. Paie pe jos. Şobolanii respectivi... Şi mirosul acela de «Ediküle», mirosul Istoriei: spaimă şi întuneric... Şi moarte...". Trei întrebări şi trei răspunsuri cu dramaturgul Ion D. Sîrbu. Interviu luat de Doina Popa, în "Orizont", Timişoara, 7 martie 1974.
42. Cu un an mai devreme, "din motive de notariat" şi de "luptă de clasă". V. Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu, ed. cit., p. 156.
43. Arhivele Militare Piteşti, Fondul arhivistic nr. 4578. Apud Nicolae Oprea, vol. cit., p. 38.
44. Ion D. Sîrbu, Despre Blaga. Interviu realizat de Victor Botez. În vol. Lucian Blaga - cunoaştere şi creaţie (coordonatori: Dumitru Ghişe, Angela Botez, Victor Botez), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 521.
45. În ziarul sibian "Ţara", nr. 2, 9 aprilie 1941.
46. Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. II, p. 132. Celula comunistă în care s-a înscris fiul sindicalistului Ion Sârbu, singura din Sibiu, era condusă de Radu Stoichiţă, "fiul celui mai bogat om din Ardeal". Idem, Scrisori către bunul Dumnezeu, ed. cit., p. 158.
47. Idem, ibidem.