Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Înaltă ordine de idei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Noi şi începuturile


Alberto Păduraru

09.12.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dacă eşti aici fluieră. Iar dacă nu ştii să fluieri - deja avem un început. Apropie-ţi buzele - aşa - de parcă ai vrea să săruţi pe cineva. La început pe oricine.
Scrie. De parcă i-ai scrie ei pentru prima dată. Scrie fluierând. Apropie încet peniţa stiloului de foaie - aşa - de parcă ai fi gata să săruţi pe oricine. La început pe cineva.
Ea e un sărut de hârtie, o ploaie de vară, o minge galbenă de cauciuc. Ea e cea pentru care zâmbetul bate în piept şi inima în dinţi. La început era ea - apoi a fost pe rând o minge galbenă de vară, un sărut de hârtie... Înţelegi? În cele din urmă a devenit "doar ea" - o ploaie de hârtie şi o vară cât un sărut.
Să scrii despre tot şi toate. Să te inspiri din tot ce e în jurul tău. Ea citeşte - citeşte şi îţi ţine lumea împreună.
Şi ea îţi scrie - cu un penson, cu un zâmbet, cu o lacrimă... Îţi scrie de mii de ori mai frumos. Te întregeşte.
Dar tu să nu te dai bătut. Într-o zi o să ajungi să scrii asta. Aici. O să ajungi să spui asta, să strigi asta, să fluieri asta...
Să scrii ca şi cum ţi-ai scrie ţie - nu lumii. Să-ţi scrii lumea - aşa -... întreagă. Să scrii fericirea fără punct

(*)
Punctele nu merită începuturi cum nici începuturile puncte
Şi noi.

Nu contează acum dacă doar mi-am imaginat sau dacă rula într-adevăr în căştile mele. Tipa se scobea în nas cu satisfacţie pe refrenul piesei ăleia "Habits" de la Tove Lo. Nu era frumoasă - vreau să spun că piesa nu mi-a plăcut niciodată. Dar atunci simţeam că dacă aş fi selectat altceva din playlist - conştient - fata s-ar fi pierdut în ceaţă pur şi simplu. Nu voiam asta, fiindcă mi se părea atentă şi neconvenţională. Tot atât de pură în înţelesurile ei cum mă simţeam şi eu privind-o. De pildă, faptul că se uita la nori în timp ce încerca să îşi golească nările făcea ca orice prejudecată asupra gestului în sine să pară lipsită de importanţă. Din zâmbetul ei înţelegeam că nu are nevoie de nimic altceva mai mult decât să ştie că acolo - sub cerul ei - o să rămână privită şi neînţeleasă. Părea că o amuză grozav totul - contura cu degetul în nas forma norilor pe care îi întâlnea. Oamenii păreau şi ei că se amuză pe seama fiinţei ăsteia pure. Ea îi făcea să se simtă bine - deşi se complăceau în a fi răi. Nu era stânjenită. Oamenii oricum hulesc în general artiştii, sau creativitatea, sau nonconformismul. Eu aveam doar câteva întrebări în ceea ce privea statura ei de om. Credeam că e o nefericită subapreciere. Simţeam cumva că e ceva mai mult - aruncată într-un cerc indigo de ochi maţi şi şoapte tăioase risipite, înconjurată de suflet şi îmbrăţişată de cerul ei - toate dispuse concentric în faţa pleoapelor mele. Nici măcar nu cred că avea muci, ştii? Eram destul de convins că încerca să fie diferită. Că reuşea să fie diferită...

De altfel, "Habits" se apropia de sfârşit în căşti. Mi-am dat seama de asta pentru că şi-a scos - oarecum concomitent - mâna din nara dreaptă ca să se şteargă de pantaloni. Era fericită.
Panicat, am căutat pe youtube un 10 hour-loop al piesei, ca să am timp să-mi fac curaj să mă apropii. Începea să îmi placă şi melodia în sine acum. Mă rog, am dat întâi peste un remix de-a dreptul îngrozitor. Aveam impresia că şi fata îşi ieşise din ritmul ei. Acum se aşezase pe o bordură şi se uita la vârfurile pantofilor. Nasul i se umpluse de sânge. Ce-i drept - devenise dureros şi pentru urechile mele. Când în sfârşit am dat peste cea pe care o căutam, m-am hotărât să mă duc lângă ea. Să mă duc aşa şi să nu îi spun nimic. Nimic.
Mă temeam doar să nu spun vreo tâmpenie. Mi-e caracteristic să o fac - cel puţin la început...
M-a văzut venind şi a schiţat un zâmbet aproape ca cel dedicat cerului. I-am zâmbit înapoi şi m-am aşezat alături, fără să o întreb. M-a privit cu coada ochiului şi a încercat să îşi mascheze surâsul iniţial - care, de altfel, ar fi tins să se lărgească şi mai mult. Încă nu voia să îmi arate sufletul ei. Aştepta.
M-am întors atât cât să o pot privi în ochi. Avea trăsături delicate şi nişte ochi mari, visători. Am încercat să mă exprim cumva, ştii? Cuvinte - poate. Nu aşa a ieşit, totuşi.
"Eş..." - mi-am zis să o las baltă. "Eşti frumoasă!" - Serios?! Asta să fi fost ceea ce voiam de fapt să-i spun? Pentru atât am stat să o privesc până când s-a terminat "Habits" prima dată? Nu!
M-am întors. Soluţia avea să vină dacă îmi goleam mintea de tot. Bine - de ea nu... De orice alt tot. Acum era doar ea în jurul meu.
Am început să mă scobesc în nas. Nu eram convins de ce o fac, dar simţeam că înlocuia cel mai bine cuvintele. Apoi mi-am ridicat ochii către cer. Şi-a dat seama că nu încerc să o imit aşa pur şi simplu. De fapt încercam doar să o înţeleg.
"Ştiu şi cuvinte, ştii? Nu e nevoie să..."
Mi-am întors privirea către vârfurile papucilor. Şi am continuat să stăm unul lângă altul.
Tove cânta deja de două ore în linkul deschis... şi aşteptam măcar un cuvânt în afara lui. Totuşi, niciunul dintre noi nu părea să vrea să plece. Când a venit din nou refrenul, fata s-a ridicat şi m-a întrebat dacă vreau să îmi arate cum se face. Mi-a spus că e super subiectiv totul. Că e o stare de spirit pe care doar norii ţi-o dau şi că scobitul în nas nu e ce crede toată lumea... Că ea îl înţelege altfel şi că nu a găsit niciodată ceva care să-i schimbe percepţia.
M-am ridicat şi mi-am scuturat pantalonii de praf -

apoi mi-am băgat degetul în nara stângă, pur şi simplu, continuând să par intrigat. A început să râdă tare frumos şi mi-a spus: "E ok, tu nu crezi în asta. În cuvinte crezi?"
I-am răspuns că nu sunt sigur, dar că aş prefera să le folosesc. Mi-era ruşine de cât de limitat, de profan mă simţeam în momentele alea.
"Păi spune-mi ce vrei tu în cuvinte, atunci. O să vorbesc cu tine."
Am rămas acolo toată ziua pentru că îmi doream foarte tare să o cunosc. Să o înţeleg atât cât simţeam că pot. Cu fiecare gând aruncat înspre ea mi se părea că o subestimez tot mai mult.
Am vrut să mă apropii să o sărut atunci când a fost să plece. A zâmbit şi mi-a spus că nu cred în asta suficient acum. Dar când i-am simţit degetul în nara stângă şi am auzit vocea ei în surdină spunându-mi că nu e important ce zice lumea despre lucrurile cu care nu e suficient obişnuită - ei, atunci am ştiut că şi ea mă place cu adevărat.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer