Marius Constantinescu: Maestre Savall, iată-vă din nou la Bucureşti. E o mare bucurie pentru noi să vă avem alături. Exploraţi iarăşi un proiect care investighează una dintre cele mai fascinante perioade ale istoriei muzicii, dar şi umanităţii: Renaşterea. Dinastia Borgia. Dacă ar trebui să calificaţi această perioadă printr-un singur cuvânt, care ar fi acesta?
Jordi Savall: Cred că este epoca Umanismului. Epoca în care omul devine centrul tuturor lucrurilor, în artă, în viaţă, în politică...
M.C.: Acest proiect despre dinastia Borgia este fructul gândurilor Dvs., dar şi ale soţiei Dvs., soprana Montserrat Figueras. A cui a fost ideea iniţială?
J.S.: Ideile au fost şi sunt mereu ale amândurora. De mulţi ani voiam să facem un proiect pe marginea familiei Borgia şi a muzicii spaniolo-italiene a perioadei. Cu ocazia manifestărilor prilejuite de aniversarea naşterii lui Francesco Borgia, la Gandia, am obţinut finanţarea pentru acest proiect, care îşi propunea să acopere toată istoria familiei, de la Calixt al III-lea la Alexandru al VI-lea, fiii acestuia, Lucrezia şi Cesare, până la ultimul Borgia, Francesco.
M.C.: De fapt, la simpla menţionare a numelui "Borgia", ne gândim instantaneu la Alexandru al VI-lea, la Cesare şi Lucrezia, aşadar la sfârşitul secolului al XV-lea. Istoria reală a acestui proiect când începe?
J.S.: Geografic, am vrut să situăm foarte precis acest proiect în oraşul unde a apărut familia Borgia - Valencia. Începem, aşadar, cu momentul când trupele catalane ale lui Jaume I cuceresc oraşul de musulmani. Aşadar, plecăm de aici, din Sudul Catalunyei şi urmărim îndeaproape toate popasurile istorice care pot fi ilustrate prin muzică.
M.C.: Avem o anumită nostalgie pentru perioadele trecutului, pe care, nu o dată, le idealizăm. Ce uităm cel mai adesea legat de trecut?
J.S.: Totul, atunci când vine vorba de trecut. Poate că e unul dintre marile păcate ale umanităţii. Suntem atât de preocupaţi de tot ceea ce înseamnă cotidian, încât uităm ce s-a întâmplat odinioară, mai ales istoria. Partea frumoasă a demersului nostru este că muzica ne permite să păstrăm această memorie într-un fel viu. De fiecare dată când cântăm un cântec de epocă, o compoziţie muzicală, ne lăsăm emoţionaţi. E ca şi când am face o călătorie înapoi în timp, pentru că împărtăşim aceleaşi emoţii cu oamenii care au ascultat acea muzică pentru prima dată.
M.C.: Aţi afirmat, nu o dată, că muzica reprezintă adevărata istorie a umanităţii, pentru că are ca limbaj emoţia. Există ceva în sufletul omenesc pe care nici măcar muzica nu îl poate reproduce?
J.S.: Dar funcţia muzicii nu e aceea de a reproduce! Muzica ne transmite emoţii, sentimente de o mare profunzime spirituală. Mai mult, eu am preluat ideea pe care aţi menţionat-o de la Elias Canetti, din Caietele sale, Teritoriile omului. Cred că funcţia muzicii e aceea de a ne atinge spiritul şi sensibilitatea. Prin emoţia generată, putem deveni martori ai Istoriei. Fără sens, nu există memorie. E foarte important... Muzica, prin frumuseţe, prin sensibilitate, face ca spiritul să se dezvolte. Sens - spirit - memorie.
M.C.: Iconografia şi istoria romanţată ne-au transmis un anumit profil al acestei dinastii Borgia, devorată de comploturi, stăpânită de crimă, otrăviri şi excese sexuale. E suficient să ne aducem în faţa ochilor celebrul tablou al lui Bartolomeo Veneto, despre care se crede că ar reprezenta-o pe Lucrezia Borgia, pentru a înţelege imediat de ce. Ce mai rămâne de descoperit despre această dinastie, dar şi despre acest timp al umanităţii?
J.S.: În primul rând, în legătură cu familia Borgia, e capital să facem diferenţa între legendă şi realitate. Ca în toate situaţiile vieţii, şi în acea epocă au avut loc lupte formidabile. Urcarea pe tron a doi papi care proveneau din aceeaşi familie în Roma medievală - iată un fapt care nu putea avea, atunci, o explicaţie logică. De fapt, motivul era că între clanurile care doreau puterea, când nu reuşeau să obţină o majoritate, preferau să voteze un anonim decât pe candidatul familiei duşmane. Din pricina acestor rivalităţi între familiile cele mai influente ale Romei, au fost numiţi doi papi Borgia, într-un interval foarte scurt, de cincizeci-şaizeci de ani. Ceea ce stă în mare măsură la baza legendei negre este politica de defăimare şi calomniere dusă de familiile inamice şi foarte puternice, care râvneau să stăpânească Roma. Calitatea principală a papilor Borgia, Calixt al III-lea şi Alexandru al VI-lea, e tocmai independenţa faţă de toate aceste familii, care doreau să se servească de Biserică pentru scopuri personale. Şi ei au avut aceleaşi defecte ca şi predecesorii şi antecesorii lor: au pus puterea conferită lor de Biserică în favoarea familiei, a averii personale, a exceselor şi serbărilor populare, care atingeau proporţiile unei bacchanale, ceva aproape de neconceput azi. Pe de altă parte, ambii au făcut-o conştienţi de faptul că singura modalitate de a supravieţui în Roma acelor secole era de a avea în jur o familie cât mai numeroasă şi mai unită. Un papă care nu avea lângă el membri ai familiei în care să se încreadă fără limite nu avea şanse la un pontificat mai lung de o săptămână! Era otrăvit şi şters de pe faţa pământului... Faptul a supravieţuit până în epoci mai recente... Legenda neagră e foarte cunoscută, dar nu trebuie să uităm că Alexandru al VI-lea este definit de independenţă. Independent faţă de regii Spaniei şi faţă de toată puterea seculară a unei Italii care îşi dorea mai mult decât orice frâiele Vaticanului. Familia Borgia a luptat pentru ca Vaticanul să fie un stat puternic, independent, nu la cheremul clanurilor străine sau italiene. Că mijloacele lor nu au fost atât de ortodoxe, iată un adevăr, dar aceasta era meteahna timpurilor... Acesta e un lucru pe care nu trebuie să îl uităm. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că această familie, cu toate viciile şi defectele ei, a avut mari Maecena ai artei lor, ai culturii, ai muzicii. Au avut chiar o dimensiune umanistă şi au înfăptuit multe lucruri bune. Cred că asta ar trebui să ţinem minte despre ei... Ei au angajat muzicieni ca Josquin des Près, pictori precum Pinturicchio sau Leonardo da Vinci! Nu trebuie să fim părtinitori. Nu aceasta e misiunea noastră, cu atât mai puţin aceea de a judeca. Trebuie doar să punem istoriile cap la cap şi să încercăm să spunem că, între alb şi negru, există o infinitate de griuri care explică absolut orice.
M.C.: Acest proiect acoperă mai mult de cinci secole. Ce se întâmplă în muzica acestei perioade?
J.S.: Una dintre caracteristicile muzicii de la jumătatea veacului al XV-lea este că descoperă expresivitatea relaţiei dintre cuvânt şi melodie. Cântul devine unul care explicitează emoţia - cântece de dragoste, cântece ale spiritului... Polifonia devine parte a expresiei. Asistăm la o mare diferenţă între tehnicile polifonice tipice epocii lui Calixt al III-lea, Montecassino, muzica dinainte de Josquin şi muzicile bazate pe o mai mare importanţă dată muzicii şi o complexitate redusă a contrapunctului. Există o evoluţie a muzicii religioase, iar cea profană prezintă o eliberare a instrumentelor. Avem o bogăţie a canzonelor, a pieselor instrumentale, care devin părţi importante ale limbajului vocal.
M.C.: Suntem în prezenţa încă unui proiect muzical imaginat în spaţiul cu totul special al Mănăstirii Cardona, din Spania. Izolarea, faptul că staţi aproape ca într-un refugiu, vă ajută să vă dedicaţi complet muzicii?
J.S.: E o situaţie absolut favorabilă. Când suntem strânşi într-un spaţiu - un castel splendid transformat în hotel şi o biserică atât de frumoasă, încât uiţi că eşti în secolul XXI - ne putem scufunda într-o altă lume şi putem găsi drumul care să ne apropie cât mai mult de acest tip de sensibilitate propice descoperirii.
M.C.: De altfel, trebuie să recunosc că nu prea vă pot imagina, nici pe Dvs., nici pe muzicienii din Hesperion XXI, într-o sală modernă de înregistrări, chiar şi cu o acustică desăvârşită. Vi se mai întâmplă, totuşi?
J.S.: În ceea ce priveşte înregistrarea discurilor, nu cred că ni s-a mai întâmplat de ceva vreme... Acum vreo zece-cincisprezece ani, găsisem o sală frumoasă şi modernă în Elveţia, potrivită pentru muzica de cameră. Mai ajungem în asemenea spaţii azi atunci când ni se înregistrează concertele live.
M.C.: Noi am făcut toate interviurile în franceză. Muzical vorbind, care este limba străină în care vă simţiţi cel mai bine?
J.S.: Franceza, dar şi italiana, chiar dacă la un nivel mai puţin fluid. Franceza mi-a fost dintotdeauna limba cea mai apropiată, pentru că e şi cea mai apropiată de catalană.
M.C.: Puteţi reduce la tăcere toate bruiajele cotidiene ale lumii contemporane pentru a vă scufunda cu totul în muzică?
J.S.: Când avem capacitatea de a ne concentra pe ceva, uităm tot ce e în jur, chiar şi zgomotele deranjante. Când înregistrăm un disc sau când facem un concert, nu e suficient doar să uităm de ele, ci trebuie ca ele să nu existe! Locuri precum Cardona sau Fonfroide, locuri îndepărtate de marile oraşe şi de zonele poluate fonic, au şi pereţii foarte groşi, care ne apără de orice agresiune sonoră.
M.C.: O să mă explic un pic: călătoriţi în permanenţă, schimbaţi continente, ţări, fusuri orare. Ieri sau alaltăieri eraţi în Asia, acum sunteţi la Bucureşti, poate că mâine veţi fi nu ştiu exact unde... Sunteţi mereu în avioane, în hoteluri... Cu toate acestea, toţi aşteptăm de la Dvs. impecabilul şi inefabilul muzicii, ceea ce presupune o imersiune totală. Aveţi vreun secret prin care vă păstraţi această prospeţime?
J.S.: Sunt mulţi ani de când am viaţa aceasta. Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat a fost să îmi păstrez un anumit calm interior, care îmi permite să trec de la un zbor de douăsprezce ore din Japonia în Europa şi să intru fără probleme în muzica secolului al XV-lea. Îmi face o asemenea plăcere să lucrez la acest proiect, încât dau uitării tot restul. Am şi norocul de a mă odihni cu uşurinţă, fie în avion, fie în maşină sau în tren şi îmi recâştig puterile repede.
M.C.: Indiferent de proiect, în jurul Dvs. găsim muzicieni din toate culturile şi naţionalităţile. Ce căutaţi în primul rând la ei, perfecţiunea sau amprenta personală?
J.S.: Scopul nostru principal este de a-i atinge pe spectatori cu frumuseţea şi emoţia muzicii. Perfecţiunea este un mijloc care ne ajută. Nu voi sacrifica, însă, niciodată, un moment care are un plus de vibraţie, chiar dacă are şi un minus de perfecţiune. Perfecţiunea nu ar trebui să fie niciodată un scop, ci doar o cale.
M.C.: Când exploraţi un nou spaţiu istoric şi muzical, vă place să îl cunoaşteţi sub toate aspectele? De exemplu, vă place să încercaţi bucătăria veche atunci când tatonaţi un timp precum Renaşterea?
J.S.: Îmi place mult să ştiu ce se întâmpla în bucătăriile acelor vremuri şi am mai multe cărţi care povestesc... gustativ Renaşterea. De exemplu, în Catalunya şi în Spania aveam ceea ce se numeşte "mâncarea albă": un fel preparat cu lapte de migdale. Pe vremea aceea, laptele de vacă era mai greu de obţinut şi era înlocuit cu cel de migdale. E interesant de ştiut, dar eu sunt un om al secolului XXI şi încerc să mă hrănesc nu neapărat istoric, ci sănătos! Acestea fiind spuse, normal că mă interesează ce mâncau oamenii pe atunci, în funcţie de culturile lor. Şi azi ador să încerc bucătăriile tuturor acestor culturi, fie că vorbim de Coreea, Japonia sau India...
M.C.: Care este plăcerea hedonistă căreia nu îi puteţi rezista?
J.S.: Tocmai aceasta! O masă bună, compusă cu gust şi cu ştiinţă.
M.C.: Muzica poate însemna, şi ea, hedonism?
J.S.: Cu siguranţă poate fi! Asta poate duce, însă, la golirea ei de spirit, ceea ce nu cred că reprezintă cea mai bună metodă de a o asculta. Cu toate acestea, ne poate delecta primar, dar o lipsim de dimensiunea ei spirituală.
M.C.: Există o cea mai bună metodă de a asculta şi de a simţi muzica? Una singură?
J.S.: Montserrat mi-a spus odată ceva foarte frumos: Muzica nu trebuie ascultată doar cu urechile, ci şi cu sufletul.
M.C.: Tocmai de aceea v-am şi întrebat!
J.S.: Cred că avea dreptate. Muzica nu trebuie ascultată doar pentru plăcerea sunetelor, dar şi pentru încărcătura prin care ne îmbogăţeşte sufletul.
M.C.: Mulţumesc.