Marius Constantinescu: Cred că este a treia, a patra prezență a Dvs. aici...
Maxim Vengerov: Nu mai știu, pentru că am fost suficient de norocos să vin în România de mai multe ori. Cred că a patra... Festivalul Enescu este un loc minunat pentru a face muzica, deci sunt mereu onorat sa fiu aici.
M.C.: Oricum, sunteți un favorit al publicului de aici, ba chiar aș spune că aveți o poveste de iubire cu spectatorii bucureșteni. Care e secretul?
M.V.: Peste tot contează factorul uman, fie că sunt la București, Paris sau New York. Contează muzica în primul rând, apoi artistul care transcende mesajul acesteia. Artistul este o verigă importantă în comunicarea dintre compozitor și auditor. E un fel de avocat. Indiferent de muzica pe care o cânt, dacă reușesc să conving publicul că, în acel moment, muzica este cel mai bun lucru, înseamnă că a fost un concert bun. Poate pentru că iubesc muzica atât de mult și poate pentru că spectatorii români iubesc muzica clasică ne înțelegem atât de bine.
M.C.: Cât de greu este să fiți unul dintre cei mai solicitați, cei mai căutați interpreți de muzică clasică din toată lumea?
M.V.: E solicitant, în primul rând din cauza agendei. Provocarea este nu numai de a da sute de concerte pe an, dar și de a călători. Călătoriile îți mănâncă mult din timp: împachetat, despachetat, toate acestea fac parte din rutina zilnică. Pentru că iubesc muzica atât de mult, nu mă deranjează, ba dimpotrivă! Această viață de călătorii mi se pare foarte aventuroasă, dar îmi iubesc familia, casa de la Monte Carlo. Dacă stau, însă, acolo, mai mult de două săptămâni, mi se pare neobișnuit! Drogul unui muzician, în accepțiunea bună a termenului, este să fie pe scenă. Avem nevoie de adrenalină!
M.C.: Succesul poate fi intoxicant?
M.V.: Este! Nu neapărat succesul, ci dragostea pentru muzică. Vreau mult să subliniez asta, pentru că succesul este o consecință. Dacă publicul te apreciază sau, chiar, te iubește, asta e copleșitor. Dacă eu sunt solicitat, asta înseamnă că muzica este dorită, iar eu sunt fanul marilor compozitori: Mozart, Beethoven, Ceaikovski... Am nevoie să cânt și să le... reprezint interesele. Pentru mine, succesul înseamnă siguranța că voi cânta și mâine.
M.C.: Pare că muzica este o lume prea mică pentru setea Dvs. de emoție: cântați, dirijați, dar și predați. Cu toate acestea, sunteți, încă, foarte tânăr! Aveți doar treizeci de ani. Ideea de profesor, de regulă, se leagă de cineva mai în vârstă...
M.V.: Unul dintre cei mai mari idoli ai mei dintotdeauna este celebrul George Enescu. El a fost modelul pentru toate generațiile de violoniști. Nu doar că a fost un violonist, pianist, dirijor, compozitor excepțional, dar a fost și un mare profesor! Uitați-vă la marele lui elev, Yehudi Menuhin. Ce înseamnă să predai? Să împarți, în primul rând: gânduri, experiențe... Ieși de pe scenă și ai nevoie să îți încarci bateriile. Nu poți dărui în permanență, trebuie să mai și primești. Pentru mine, ca profesor - poate o să vi se pară ciudat - predatul înseamnă a învăța mult. Acum predau la Royal Academy of Music din Londra și la Academia de Muzică din Gstaad, Elveția, Academia Yehudi Menuhin. Din cincisprezece studenți, cinci sunt români! Mă bucur să predau și acolo.
M.C.: Vă rog să îmi descrieți acel sentiment cu totul special când dirijați un concert pe care îl aveți și în repertoriul Dvs. solistic!
M.V.: Fanatastică întrebare! Ați fi tentat să credeți că știu absolut toate chichițele piesei. Te întâlnești cu orchestra și cu solistul, care este colegul tău, însă ceea ce îmi place cel mai mult este - din nou - să învăț: despre posibilitățile violonistului, despre interpretarea lui... Majoritatea partiturilor sunt scrise într-un mod remarcabil: interpretarea e condiționată de randamentul orchestrei. De obicei, orchestra începe, iar eu pot conduce armoniile și le pot prezenta solistului, pentru a-l inspira și pe el! Vorbim, din nou, despre comunicare. Nu este un acompaniament pasiv, o chestiune formală, neinteresantă... La sfârșitul zilei, și solistul, și eu, dirijorul, recreem piesa. Câteodată duc aceste experiențe inclusiv în cântul meu.
M.C.: Voiam să vă întreb dacă vi se întâmplă să vă purtați ca un solist când dirijați sau viceversa?
M.V.: Când dirijez nu pot fi solist. Ar fi absurd. Pot fi, însă, un conducător muzical. Stau în fața orchestrei, încerc să îi insuflu inspirație și să scot tot ce e mai bun de la fiecare muzician, să obțin culorile necesare pe care le consider potrivite pentru acea compoziție anume. Într-un fel, adevăratul solist este orchestra. În aceeastă idee servesc muzica.
M.C.: Presupun că aceasta este o manieră de a ști ce să ceri de la membrii orchestrei, dat fiind că ați fost și sunteți de multe ori solistul acelei piese anume...
M.V.: Da. Când sunt solist, muzica pare că izvorăște direct din degetele mele! E o legătură directă. Cu bagheta, trebuie să transmit prin gestica mea și, uneori, vorbesc cu cei din orchestră despre interpretare, despre ce ne trebuie... Legătura cu muzica este indirectă, e intermediată de orchestră.
M.C.: E un lucru cunoscut faptul că, timp de câțiva ani, a trebuit să renunțați la vioară...
M.V.: No comment!
M.C.: Dorința de a dirija v-a însoțit de la bun început sau e ceva dobândit în timp?
M.V.: Copil fiind, în Rusia, la trei ani, mama nu avea cu cine să mă lase, drept care mă ducea la repetițiile corului pe care îl dirija. O urmăream cu atenție. Pe de altă parte, tata era oboist într-o orchestră simfonică. Stăteam în primul rând și îl priveam pe dirijor, iar, într-o zi, m-am ridicat și i-am spus: "Maestre, aș vrea să fiu ca Dvs. când mă voi face mare!". Mi-a răspuns: "Nu te face dirijor! Mai bine oboist, ca să îl pot concedia pe tatăl tău!". Dorința de a fi dirijor a fost dintotdeauna cu mine și cred că a fost primul meu gând legat de muzică. Trebuia, însă, să îmi aleg un instrument cu care să încep, deci m-am trezit cu vioara! Acum am două profesii minunate pe care să le îmbin...
M.C.: Și să predați, a treia!
M.V.: Da, toate îmi împlinesc fiece vis.
M.C.: Cu cine vă place să fiți comparat?
M.V.: Doi idoli ai mei au fost doi muzicieni compleți: Enescu și Rachmaninov, ca pianist, mare compozitor și dirijor. Acestor două personalități li se adaugă Leonard Bernstein, Günter Wand, adevărați giganți. Adesea merg către rădăcini. Încă sunt tânăr, nici măcar nu am împlinit patruzeci de ani, dar pe măsură ce înaintez în vârstă, simt nevoia să învăț și mai mult. Văd, câteodată, tinere talente care au impresia că le știu pe toate. Înțeleg că e elanul vârstei, dar știu că unul dintre pericolele care pândesc tânăra generație este dorința de a se dezrădăcina. E o greșeală. Un copac nu poate fi despărțit de rădăcina lui. Nu va mai crește. Poate că, temporar, va trăi, dar să te desprinzi de tradiție e imposibil.
M.C.: Vorbind despre acest studiu perpetuu, niciodată nu ați vrut să vă stabiliți într-o anumită zonă a repertoriului, nici ca solist, nici ca dirijor. Ați studiat și vioara barocă, dar vă place și jazz-ul! Unde vă simțiți cel mai bine sufletește?
M.V.: Repertoriul meu a luat multe direcții de-a lungul timpului. Cântam multă muzică rusă, germană, clasici vienezi. Acum mă interesează foarte mult muzica franceză, care e relativ nouă pentru mine. Nu știu de ce, dar nu am cântat prea multă muzică franceză, ceea ce voi îndrepta în viitor. Vreau să explorez și alte culori... Jazz-ul a fost doar un experiment. Îi admir mult pe muzicienii care pot să improvizeze: Drapelli, Didier Lockwood, de la care am și învățat... Cred că o tradiție care trebuie resuscitată este aceea a violoniștilor clasici care improvizează în muzica clasică! Noi trebuie să conservăm moștenirea care ne-a fost dată prin atâtea generații anterioare. Pop, rock - e ok să le faci pe toate, dar eu voi rămâne fidel toată viața repertoriului clasic.
M.C.: Mai țineți minte care era primul concert de vioară pe care mureați să îl cântați?
M.V.: Da. Concertul de Ceaikovski.
M.C.: Eram sigur.
M.V.: Când aveam treisprezece ani, dorința mea cea mai mare era să îl cânt. La puțin timp după, cam jumătate de an, l-am învățat. De atunci, Concertul de Ceaikovski a devenit nelipsit din fiecare stagiune a mea.
M.C.: Anul acesta (2013), programul pe care l-ați ales pentru București nu ar putea fi mai fermecător: Dublul concert de Bach, iar, în rest, numai Mozart. E ca și când v-ați întoarce la piesele de bază?
M.V.: Acestea sunt cele mai grele! Mozart e simplu. Bach și mai și. Pe de altă parte, și unul, și altul, pot fi abordați și receptați în mai multe feluri. Mai întâi, sigur, e această muzică fermecătoare, ușor fredonabilă, pe care o putem folosi foarte bine ca sonerie la telefon! Al doilea nivel e când pătrundem în muzică și începem să o studiem. Al treilea e mai intelectual. Al patrulea e, deja, mult mai spiritual. Toate aceste nivele trebuie să fie prezentate publicului, astfel încât fiecare om să poată avea o conexiune cu muzica. Mozart și Bach sunt unici. Programul nostru va avea o culoare diferită, poate la bis... Un teaser pentru public!
M.C.: Vorbind despre telefoanele mobile: un concert live presupune un anumit schimb între public și interpret. Pe de altă parte, presupune și incidente tipice, precum telefoanele mobile, valurile de tuse... Orice se poate întâmpla în timpul unui concert! Cum vă păstrați concentrarea?
M.V.: Trebuie să știți că pentru mulți muzicieni, inclusiv pentru mine, poate să cadă un perete și noi nu vom auzi! Urechea mea este antrenată să audă doar ce trebuie. De multe ori, credeți-mă, nu aud nici tuse, nici nimic altceva, pentru că sunt concentrat pe diversele culori ale muzicii și pe acustica sălii. Lucrez cu vibrațiile și cu efectele de care are nevoie muzica. Tocmai de aceea, o sală cu o bună acustică e parte din interpretare. Uneori chiar trebuie să îmi modific felul de a cânta în funcție de sală. Publicul, ascultătorii, sunt, cumva, răsfățați, și nu în cel mai bun fel. Acum se poartă concertele unde, cu cât e mai tare, cu atât e mai bine. Totul trebuie să fie live, aurit, poleit, lumini multe! Uităm că muzica intrinsecă - Mozart și toate capodoperele repertoriului - reprezintă Arta. Arta are nevoie de timp pentru a te concentra. Nu poți să intri în sala de concert cu gândul la altceva sau să îți citești mesajele în timp ce auzi muzica. Shostakovitch a spus că orice muzică bună merită să fie ascultată, merită să te concentrezi la ea. Concertele sunt minunate, să dea Dumnezeu să le avem ani mulți și generații de aici înainte! Nu vreau să uităm de înregistrările de studio, de creații, unde totul ar trebui să fie perfect sau cât mai aproape. Și un concert poate fi aproape perfect, dar acustica, tusea, chiar și respirația oamenilor schimbă ceva: atmosfera. Înregistrarea de studio e când ascultăm ceva cu căștile pe urechi sau singuri în cameră într-un act aproape religios. Asta aduce concentrarea. Îmi doresc ca arta înregistrărilor, care ne-a însoțit în ultima sută de ani și care își trăiește sfârșitul, să fie repusă în drepturi. Eu, ca muzician clasic, sunt extrem de conștient de calitățile, de virtuțile ei. Ar trebui să o înviem.
M.C.: Mă voi întoarce la o imagine pe care ați descris-o mai devreme. Vorbeați de culorile muzicii. Chiar le vedeți? Vizualizați ceva în timp ce cântați?
M.V.: Culorile muzicii reprezintă sunetul, pe care, uneori, nu îl poți descrie. Pentru că sunt și profesor, trebuie să încerc s-o fac! Avem mai multe modalități de a produce astfel de sunete. Avem coardele, alămurile, coloana de aer, cântăreții produc vibrații, intonația, relația dintre sunete, echilibrul între instrumente și voci... Toate acestea dau naștere la culori. Sunt explicabile, într-o schemă foarte complexă. De aceea, când vorbesc despre concerte, avem nevoie de o mare concentrare, ca să percepem totul, ca să le oferim muzicienilor liniștea absolută pentru a da tot ce au mai bun.
M.C.: Între rigoare, perfecțiune a sunetului și amprentă personală, ce alegeți?
M.V.: Ele merg împreună. Sunt niște calități (multe) de care ai nevoie. Nu doar iubire, ci și cunoaștere. Amprenta personală vine odată cu ea și este stimulată de cunoaștere. Câteodată ajung în sala de concert, mă așez în fața orchestrei și poate că sunt obosit. N-am dormit, am călătorit după concert. Pentru că mă inspiră atât de mult tot ceea ce primesc de la ceilalți muzicieni, la sfârșitul repetiției parcă m-am întors din concediu! Acesta e miracolul muzicii.
M.C.: Nu doar vioara și dirijatul, ci și viola și chiar dansul v-au interesat! Ce înseamnă, pentru Dvs., un artist complet?
M.V.: Nu cel care le face pe toate. Nici cel care se concentrează doar pe un aspect. Artistul este cel care creează arta, că e o singură expresie artistică sau zece. Instrumentele cu care cânt îmi dau voie să produc culori diverse, să cânt și să dirijez repertorii diferite. Mahler și Bruckner nu au compus concerte pentru vioară, așa că sunt fericit să îi dirijez. Toate aceste experiențe mă îmbogățesc, iar asta sper că se vede în cântul meu la vioară.
M.C.: Ca dirijor, vă păstrați anumite compoziții pentru viitorul pe termen mediu sau îndepărtat, ca să fiți sigur de dezvoltarea Dvs. în interiorul muzicii?
M.V.: Ca să fiu sincer până la capăt, nu pot să învăț douăsprezece programe noi pe an. E normal. Am un job cu normă întreagă ca violonist, așa că învăț și experimentez frumusețea a trei-patru programe simfonice, apoi le integrez în programul meu. Am, în orice caz, planuri de viitor...
M.C.: Pentru că vorbeați de Mahler și Bruckner...
M.V.: În următorii zece, douăzeci de ani, am multe vise de împlinit!
M.C.: Cum spuneam, sunteți încă foarte tânăr. Ce as mai păstrați în mânecă?
M.V.: O să avem un mare turneu de concerte în Europa și în Orientul îndepărtat, cu Orchestra de cameră din Polonia. Vom cânta Mozart și Ceaikovski, în peste treizeci de concerte în toată lumea. Îmi încep și rezidența la Barbican Centre din Londra, cu cinci programe diferite de concert și dirijat. Voi mai avea multe recitaluri cu muzică de cameră... Îmi fac și propria companie de înregistrări. Vreau ca, prin intermediul Internetului, să țin legătura cu toți spectatorii mei din lume.