Cred că dacă ceaţa din mai multe capete se întâlneşte, încep să se formeze mici idei de rezolvare

Teona Galgoţiu a studiat regie de film la UNATC Bucureşti, dar interesele ei se îndreaptă şi spre poezie şi teatru, motiv pentru care în 2019 a fost unul din cei cinci rezidenţi ai programului Drama 5 - rezidenţe de dramaturgie, aflat la a patra ediţie. În cadrul rezidenţei, Teona a scris textul Animalul ăsta care se răneşte singur, în care o fată acompaniată de doi androizi porneşte într-o călătorie prin propriile amintiri ca să încerce să afle de ce şi cum se întâmplă autorănirea.

Drama 5 e un program organizat de Reactor de creaţie şi experiment din Cluj-Napoca (mai multe informaţii pe www.reactor-cluj.com).

Toate cele 5 texte ale rezidenţilor Drama 5 vor apărea la LiterNet în volum electronic în martie 2020. Textele din precedentele ediţii ale Drama 5 se pot descărca gratuit aici, aici şi aici.


Şerban Pop: Ai fost cea mai tânără rezidentă de anul acesta. Cum s-a simţit?
Teona Galgoţiu: A fost unul dintre contextele în care am simţit cel mai tare că vârsta e o informaţie pe care poţi s-o uiţi foarte rapid. Aşa că am cam uitat că sunt cea mai mică sau că ceilalţi sunt mai mari. A părut de la prima întâlnire că toţi amuşinăm şi că nu prea avem idei despre ce o să se întâmple. Ca nişte oameni care stau pe marginea unei piscine în care s-au decis să se arunce dar habar n-au cât de adâncă e, ce temperatură are, dacă sunt pietre sau nu.

Ş.P.: Ai menţionat într-un alt interviu că părinţii tăi au o strânsă legătură cu teatrul. Ce ne poţi spune despre ei?
T.G.: Mama e actriţă de film şi teatru şi una dintre cele mai bune prietene ale mele. Am lucrat deja împreună şi vreau mult să facem asta din nou. Tata e regizor de teatru şi m-a introdus în universul lui de când eram foarte mică şi îmi zicea poveşti care semănau destul de mult ca atmosferă cu momente din spectacolele lui. Mi-e clar că modurile în care privesc ei arta şi viaţa în general au fost ingrediente majore în cum le privesc eu acum. Uneori îmbrăţişez asemănările astea, alteori mă lupt cu ele.

Ş.P.: Într-un alt interviu ai povestit despre o primă poezie scrisă în copilărie, care te-a stârnit mai apoi să scrii în continuare. Ne poţi spune măcar un vers din acea poezie?
T.G.: Mi-ar plăcea mult să fac asta, dar le-am pierdut. Am pierdut multe dintre poeziile şi poveştile pe care le-am scris. Şi am tot mai puţină încredere în metodele de păstrare gen harduri externe, cloud-uri etc. Habar n-am care e soluţia. Aş vrea să fiu ca unii oameni bătrâni pe care i-am cunoscut, care citează pasaje lungi din memorie. Oricum, ce ţin minte e că poezia aia era cu nişte animale care se împrietenesc şi după pornesc într-un fel de aventură.

Ş.P.: Studiezi film la facultate. Ce crezi că ar putea lua teatrul de la film?
T.G.: Nu prea cred în delimitările astea, chiar dacă filmul şi teatrul au clar nişte parametri în care se desfăşoară de obicei, nişte diferenţe pe care poţi să pui degetul. Dar am văzut spectacole mai cinematografice decât unele filme şi filme mai teatrale decât unele spectacole. Aşa că ce ar putea lua una de la alta ar fi libertatea asta de a se juca cu forma şi de a nu-ţi pune gard la explorare gen "asta înseamnă teatru, asta înseamnă film".


Ş.P.: Tema textului tău, Animalul ăsta care se răneşte singur, e destul de severă. De ce self-harm?
T.G.: Am trecut şi trec prin asta, cam 2 din 5 oameni pe care îi cunosc, la fel. Asta dacă vorbim de metode de self-harm "convenţionale", cum vedem în filme. Dacă extindem un pic ce înseamnă self-harm, ceea ce încerc să fac şi în piesă, 5 din 5 oameni fac asta. Deci am scris despre self-harm dintr-o nevoie enormă de a vorbi despre ce nu se vorbeşte dar se întâmplă, într-o încercare de a elimina ceaţa din capul meu şi poate de a mă conecta la ceaţa din capul altora, indirect. Cred că dacă ceaţa din mai multe capete se întâlneşte, încep să se formeze mici idei de rezolvare. Sau măcar ştii că ceaţa ta nu e singura cu forma asta.

Ş.P.: Având în vedere tema textului, îţi vezi textul ca pe o formă validă de terapie pentru cei ce intră în contact cu el?
T.G.: N-aş merge atât de departe încât să zic că e o formă de terapie, nici n-a fost miza mea. Sunt oameni care se ocupă de asta pe bune şi ei trebuie abordaţi. Adică discuţia cu arta ca terapie mă depăşeşte, nu cred că e o regulă. Uneori merge, alteori înrăutăţeşte situaţia. Ce sper cu textul ăsta e să fie un fel de salut pentru oamenii care se recunosc în vreuna dintre părţi sau mai multe, dar şi pentru cei care se simt departe de subiect şi vor să înţeleagă.

Ş.P.: Textul tău conţine şi câteva poveşti reale. Cum te-au influenţat aceste poveşti la primul contact cu ele? Au schimbat cursul piesei?
T.G.: Nu, pentru că eu am auzit constant poveşti din astea, ştiam cât de variate sunt şi cât de tulburătoare. Deci demersul de a adăuga câteva în piesă a fost mai degrabă pentru cei care citesc. Dar oricum, niciodată n-o să mă obişnuiesc până la capăt cu ele, de fiecare dată când le recitesc se smuceşte ceva în mine.

Ş.P.: Că tot vorbim de influenţe: care sunt alte creaţii (cărţi, filme, etc.) pe care le crezi notabile referitor la aceeaşi temă?
T.G.: Din păcate n-am găsit nimic pe subiectul ăsta care să mi se pară aproape de experienţa mea sau a cunoscuţilor. Ştiu că sună absurd, să nu fie chiar nimic. Dar ăsta e unul dintre motivele pentru care am vrut să scriu atât de tare despre.

Ş.P.: Psihologia, bolile mentale şi self-harm-ul sunt un subiect tabu in Romania. De ce paşi crezi că e nevoie în ţară pentru a schimba situaţia?
T.G.: Oamenii care au trecut sau trec prin asta şi îşi găsesc curajul, să vorbească despre. Ăsta e primul pas. Să ştii că se întâmplă şi că nu trebuie să te ascunzi încontinuu.

Ş.P.: Rezumă rezidenţa Drama 5 în 5 cuvinte.
T.G.: Plimbări, disciplină, curte, observaţie, expunere.