Shaorma cu de toate

O seară perfectă pentru puţin urlat la lună şi Delacroix. Am umplut din nou paharele de unică folosinţă cu spumant din ăla super ieftin de la non stopul de pe colţ. Sigla farmaciei de lângă pâlpâia sonor, iar banca pe care stăteam mai avea loc şi pentru un dubios cu shaorma. Pe bune, frate? Mai sunt bănci. Voiam şi eu un moment romantic - de parcă nu era deja arhienervantă sigla aia Electa - şi mă deranja expres prezenţa tipului acolo. Am tuşit de câteva ori cu subînţeles - sunt sigur că sub înţelesul lui se ascundeau câteva interjecţii, cuvinte de-adevăratelea. CARĂ-TE. CARĂ-TE. Nu părea să bage niciun semnal în seamă. Revin.

O seară perfectă pentru puţin urlat la lună, Delacroix şi un damf de maioneză cu usturoi. Până la urmă am făcut abstracţie de lipsa oricărui tact social al individului şi am început să vorbim de-ale noastre. Chicoteam frecvent deci seara părea să fie un succes. De partea cealaltă a baricadei - fiindcă eu stăteam în stânga prietenei mele şi tipul ăsta în stânga mea (eu eram baricada, bineînţeles) - de partea cealaltă a baricadei - cum ziceam - l-am auzit pe tip mormăind nemulţumit ceva către noi. Sugea o roşie scursă în maioneza aia tâmpită. A terminat din gură şi a izvorât - previzibil - din el umanitatea. Cuvinte, vreau să spun. Orice altceva poate fi analizat pe parcurs.

MĂnÂnC! LiNiŞTe! a zis. Şi s-a reconcentrat pe lipia aia umedă. Era genul de tip care avea mereu gura plină cu căcaturi. Şi genul care le expulza pe alţii fără niciun gând că - poate, doar poate - el ar fi ghimpele în coastă acolo. Sau oriunde.

Am ţinut 10 minute de reculegere din respect pentru shaorma tipului, care - de altfel - l-a şi meritat. Era decimată cu totul de muşcăturile succesive ale unei guri care slobozea numai resturi de salată şi inepţii la răstimpuri. Chiar îşi dădea sufletul acolo - bine, cum ar face oricine pentru orice shaorma (e oarecum scuzabil) - asta dacă acel oricine ar mai fi în stare să privească o lipie mare după textul ăsta.

A terminat din gură după 10 minute. S-a ridicat şi a plecat. Eram în extaz. În sfârşit puteam vorbi liber, puteam râde, chicoti, plânge, urla acolo - în limitele netulburării liniştii publice, categoric. Ne-am sărutat în linişte probabil alte 10 minute, dar de acum nu mai părea să fie o problemă. Nici buzele ei şi nici ale mele probabil nu se comparau cu ceva carne sfârtecată condimentată insistent şi răvăşită în stil ghiveci într-o lipie. Buzele ei aveau în schimb gust de balsam din ăla de care am tot mâncat toată viaţa mea când plângeam să mi-l cumpere ai mei la ieşirea din orice supermarket. Nici nu ştiu dacă m-am gândit vreodată să caut o fată care să îmi reamintească asta cu fiecare sărut. Dar devenise un bonus.

Buzele mele erau - de cealaltă parte a baricadei - uscate ca dracu şi probabil vinete de la frig. Probabil e un moment destul de bun să menţionez că nici nu prea mă hidratez ca lumea şi ar trebui să am ceva mai multă grijă de ele. Un început bun ar fi să tac mai mult/ să îmi imprim în exprimare mai multe sunete rotunde. În principiu multe vocale decupate şi oarecum aberante. Cu siguranţă nepotrivite în orice context, nu doar în ăla. Sau, nu ştiu. Să îmi cumpăr şi eu dracului un balsam? Să îi fac mai multe complimente?

Dar hei, au trecut 10 minute chiar peste cele 10 minute despre care am amintit mai sus - că aşa e puterea ficţiunii. Şi - dacă eram constant alimentat cu balsamul ăla fenomenal de buze însemna că - cel mai probabil ei chiar îi plăceau aşa cum erau. Crispy lips.

Bine, în locul ei aş fi avut o problemă mare cu fredonatul. Fredonez la fiecare sărut al ei şi la orice mâncare bună. Pare tâmpit, dar habar nu am cum să mă opresc. Un singur lucru putea să mă oprească definitiv. Amintirea băiatului cu shaorma de mai devreme.

Îmi pare rău să tot reiterez asta, dar e genul de chestie care te face să reconsideri câteva aspecte fundamentale din viaţa ta. Mi-am adus aminte că trebuia să urlăm la lună şi - iată-ne - pe amândoi - prin puterea ficţiunii - urlând la lună.

Cui îi pasă că luna nici măcar nu se vedea sau că - dacă ar fi ieşit din nori - ar fi arătat ca un C. Aerul încă mirosea a maioneză cu usturoi. De acolo plecasem. În rest - cui îi pasă. Puteam să o ţin în braţe pe o bancă pe care să nu mai stea şi un sugător de roşii. Era perfect, ca de fiecare dată. Şi prima dată când chiar ne-am gândit la asta. Urma să vorbim despre o grămadă şi la final despre marea plecare. Urma, dar amânam momentul ăla.

Am terminat şi spumantul în cele din urmă şi urma lunii intrase foarte adânc în ochii ei. Era linişte şi absolut sublim că nici nu era nevoie să spunem nimic. Se terminaseră de câteva minute şi ecourile câinilor din cartier (fiindcă oricine s-ar fi prins că dacă urli la lună nu luna e cea care o să îţi răspundă).

Am început să îi vorbesc şi zâmbea. După ce m-am auzit preţ de câteva fracţiuni de secunde înşirând predominant consoane am realizat care era raţiunea din spatele tăcerii noastre.
Ne era poftă de lipia aia nenorocită.
Credeam că nu mai întrebi! a zis.
Maioneză cu usturoi? am zis.
Absolut! a zis.

Am râs mult de treaba asta. Dar era bună, oricâtă reclamă negativă am încercat să îi fac înainte. Bună rău. Ne curgea pe barbă de parcă atunci am fi învăţat pentru prima oară cum se mănâncă aşa ceva. După câteva muşcături mi-am dat seama că buzele mele nu mai erau uscate.

O iubeam văzând-o decimând shaorma aia, cu restul de lună din adâncul ochilor care i-a mai rămas şi probabil o să îi rămână acolo pe veci.

I-am şoptit la ureche la un moment dat că spumantul şi cina asta romantică probabil nu o să meargă atât de bine împreună. Stomacul meu m-a aprobat. A râs. Dar următoarele câteva minute au devenit cruciale. Am condus-o acasă pe repede înainte. Nu mi-a mai păsat nici de sigla intermitentă a farmaciei, nici de nimic altceva. Doar de ea - din moment ce încă mă puteam gândi la asta în timp ce stomacul meu probabil făcea ceva sârbă nebună.

Restul drumului a fost în totalitate ca viteza a doua de la youtube, dar chiar am apucat să şi vorbim câteva chestii substanţiale.
Bine, small talk.
Eşti bine? zice.
Daaaaaaaaaa. zic.

Nu eram. Eu ştiam că nu eram. Ea ştia că nu eram.
Ceee mai faci? zic.

Râde. Şi încearcă să ţină pasul. Totul devine apoteotic.

Ajungem în faţa blocului ei o sărut pe frunte ştiu o să îi dau mesaj când ajung acasă cu bine cu rău sau cum o să ajung probabil nici nu mai pun virgulele pentru că ăsta e noul ritm acum - of ficţiunea asta. E nasoală rău îmi blestem stomacul ocolesc câţiva potenţiali hoţi de buzunare câţiva copiii uitaţi de Dumnezeu pe afară la ora aia sunt fluierat constant şi din spate mă ajung tot felul de interjecţii dubioase.

Când am avut timp să cobor totul în prezent? Începusem într-un cu totul alt ritm. Of, ficţiunea asta!

Partea bună din toată povestea e că nu am mai apucat să discutăm multele lucruri care ar fi venit natural - de altfel - în circumstanţe puţin mai fericite. Eram fericit şi fiindcă nu apucasem să vorbim despre marea plecare. Chiar nu îmi plăcea să mă gândesc la asta. Ar fi trebuit să pot vorbi perfect sau să scriu lucrurile aşa cum ar trebui spuse. Ajunsesem bine acasă. Deloc bine, dar o propoziţie-clişeu de genul ăsta rezumă totul şi scuteşte de multe. În textul de faţă.

Şi iată-ne acum. N-am vorbit despre marea plecare nici măcar după marea plecare pentru că nu mai e aşa înspăimântătoare cum părea. Din când în când suntem acasă şi sigla farmaciei încă pâlpâie. Şi atunci buzele ei îmi aduc aminte de toate crizele de isterie din Carrefour pentru balsam de când eram mic.