Despre mine sau despre nişte chiloţi pe gard - totuna

E destul de urât să agaţe cineva o pereche de chiloţi - boxeri în cazul ăsta - dar realmente orice chiloţi - de gardul cuiva. Indiferent că e vorba de tipul rău din poveste şi se întâmplă să fie gardul lui. Nici măcar nu ştii dacă or fi spălaţi sau nu - că cine dracu se opreşte - se înalţă pe vârfuri paralel cu tufa de iasomie de acolo - urmând să inspire puternic la doi paşi de ea? Nimeni. Sunt absolut convins că nimeni nu ar fi capabil de aşa ceva. E în legea firii să îi observi şi să îi laşi să atârne acolo.

Desigur, normalitatea se manifestă doar în momentul în care povestea nu a început deja aşa. Mă bucur că am clarificat că nu e vorba de o poveste normală. Mă bucur că am clarificat că există/o să existe un tip rău - implicit că i-a fost arborat şi steagul propriu manifestărilor sale rele. Oricare ar fi alea.

De dragul absurdului - poveştile care nu încep pe făgaşul normal nici măcar nu ajung vreodată în punctul ăla. Ale mele sigur nu. De aia menţionez aşa - hodoronc-tronc - o maşină de pompieri cu semnalele sonore pornite, care staţionează expectativ în faţa casei cu pricina - epicentru al boxerilor agăţaţi în gard. Şoferul e doar el. Nu are echipaj. O să execute nişte ordine ulterior - de îndată ce apare şi maşina poliţiei pe lângă. Probabil acum tipul îşi soarbe liniştit cafeaua - ascultând frenetic sunetul propriei sirene. E mândru. Mândru de multe chestii. De poza de bord - cu nevastă-sa şi cei doi copii. De faptul că urmează să scoată scara cu propriile mâini.

Ok. De ce pompierii? De ce poliţia? Pare că îmi scapă ceva esenţial. Trebuie aruncată o privire mai atentă asupra gardului. Are o temelie riguroasă din piatră turnată de aproximativ jumătate de metru. Următorul nivel e trasat de ţăruşi metalici care se înalţă vreo 2-3 metri. Ţăruşii au un capăt stilizat de săgeată. Detaliul Ares-Cupidonian e completat de câteva zorzoane aurite puse ca naiba în zona centrală a gardului. E pur şi simplu un masiv opulent şi de nesărit. În plus, ca tabloul să fie aproape complet, câteva tufe de iasomie se iţesc pe alocuri - să mai taie din priveliştea dezolantă de dincolo.

Dacă încă nu e clar care e faza - pe gard mai există şi boxerii amintiţi. Boxeri cu care e îmbrăcat un puşti de vreo 13 ani. Absurdul dictează cele mai importante detalii abia la urmă. Puştiul poartă boxerii şi - aparent - boxerii l-au purtat pe puşti în încurcătura asta. Dedesubtul puştiului de 13 atârnat latră doi fila braziliero care dau vaga impresie că vor să îl sfâşie cu totul. Copilul ţipă. Ţipă de când am început să scriu textul ăsta. Ţipă cât poate - acoperit de fundalul sonor al sirenei de pompieri - peste care parcă se accentuează şi sorbitul interminabil al şoferului din cafeaua aia. Evident - cineva o fi trecut întâmplător, sau o fi auzit ţipetele copilului - de s-a gândit să sune totuşi autorităţile. Gardul era stupid de înalt, absurd de înalt. Nimeni nu putea întinde mâinile să îl apuce pur şi simplu pe copil. Dacă îl apuci de unde nu trebuie - ce faci atunci? Trăieşti cu ruşinea asta toată viaţa? Dacă se rup boxerii? Trăieşte el cu ruşinea asta toată viaţa? Oricum - tot de dragul absurdului - pompierul încă nu îl ajută pe puşti. Ordinul e ordin, dar ordinul încă nu a venit. O să îşi mişte fundul acolo vreun poliţist să constate neregula. Probabil cu întrebarea clasică pregătită pe buze - Da, care este problema?

Copilul va fi somat să răspundă calm - să îşi astâmpere plânsul puţin pentru asta. Va spune într-o formă puţin mai neplastică faptul că are curul înfipt într-un par de câteva zeci de minute. Poliţistul va exclama - mirat - Aaaaa! Ştiam eu că asta trebuie să fie. Va pune mâna pe staţie şi va comunica prin staţia pe care a pus mâna cu pompierul sorbitor aflat dinainte de a ajunge în maşina de pompieri care - în viitorul apropiat, arhiapropiat de acum - se află exact în spatele său. Se va auzi Să trăiţi atât din spate - cât şi din staţia încă pornită a poliţistului.

And then, it is action time! Pompierul scoate scara de unul singur, îl apucă pe copil de subsiori şi îl pune înapoi pe trotuar. Copilul tremură, dar trebuie să reconstituie cumva tot ce s-a întâmplat.

Sigur. Veţi spune că lucrurile astea nu se pot întâmpla niciodată în realitate, Şi aveţi perfectă dreptate. Dar de dragul absurdului - am să explic şi care e faza cu tipul rău. Apoi - în ciuda absurdului - am să decodific totul. Bucată cu bucată.

Tipul rău - proprietarul casei şi implicit al celor două exemplare fila braziliero nu e nimeni altcineva decât mine. De ce sunt rău? Că inventez chestii. Pun tot felul de nume pe tot felul de garduri. Mă bucur de un gard înalt şi ceva opulenţă exterioară. Îmi acopăr golurile cu tufe fictive de iasomie. De fapt nici măcar nu le acopăr. Las să se vadă totul printre. Las să se vadă printre rânduri. Las să vadă fiecare ce vrea şi rareori ceea ce aş vrea eu să se vadă. Sunt rău pentru că mă închid într-o curte de genul - din care nu scot capul aproape niciodată. O curte de genul - implicit cu un gard de genul - face probleme copiilor de 13, după cum bine am văzut. Dar o să ajung imediat şi la copilul numit.

Sunt tot eu. De ce am zis doar de chiloţi la început? Copilul ăla e partea pe care vreau să o reprim, dar reminiscenţe o să tot existe în fiecare clipă. Spânzurătoare metaforică a mea cu mine prin mine de mine şi totuşi - copilul ăla încă ţipă al dracu. Încă se zbate să rămână. Vrea să trăiască. Şi nu ştiu de ce nu îl dezlănţui şi atât. Nu mai pot. Mi-e ruşine.

Pe la 13 ani m-am îndrăgostit de absurd şi de simetrie. Nu ştiam să jonglez cu ele. Tot ce scriam atunci era răzgâiat şi lipsit. Lipsit şi atât. De parcă i-ar fi lipsit tot ce aş fi vrut eu să nu. Nu ştiam ce vreau. Nici acum nu ştiu. De aia absurdul e masca perfectă.

În ce priveşte simetria - sau reiterarea aproape compulsivă a detaliilor în tot felul de combinaţii - e singura în măsură să justifice care e faza cu pompierul ăla acolo.

Tot eu sunt - dacă nu e deja suficient de absurd. Iată-mă. Mă uit la responsabilitate, distorsionată de o grămadă de acţiuni adiacente. Paradoxal - scrisul mi-e singura responsabilitate care jonglează - sub aceeaşi simetrie de care vorbeam - cu calitatea de acţiune adiacentă. Dacă ar fi responsabilitate pură mă gândesc că m-aş hrăni cu şi din asta, sau că - măcar - aş scrie pentru mine şi aş vrea mereu câte ceva mai mult.

Poliţistul? Tot eu. Tot eu - eu cel care avizează ideea de a mă scoate din rahat sau din impas. Eul ăla care trage de el însuşi în speranţa că o să stoarcă ceva nu doar prozodic într-o bună zi. De dragul stereotipului - toate textele mele revelează succesiv ceva arhicunoscut. Când nu aduci ceva nou - o cam legi de gard. (uite simetria de care vorbeam - a detaliilor reiterate până îşi pierd calitatea de simple detalii.) Aşa că în textul ăsta m-am adus puţin pe mine - aşa cum sunt. Pot fi toate deodată - şi încă şi mai şi.