Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Înaltă ordine de idei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În vremea lenei


Alberto Păduraru

23.03.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

fotomontaj by Simina Pitur

În vremea lenei, lenea vremii ne strângea care cum la masă. Era aproape zilnic câte un dezastru nou în casă, de obicei de la spălat vase şi de aia ieşeam mai des pe terasă. În spate, soarele răzbătea destul de greu, poate numai la prânz, în rest umbră mai mereu. Ceasurile nici nu mai contau şi mă plictiseam şi să mă tot joc cu frate-miu ăla mic. Treceau zile şi nopţi şi alte nopţi şi în rest nu mai trecea nimic. Rareori câte o caravană sau maşinile vreunui circ - oricât de mic. Eu şi cu frate-miu număram stelele în fiecare colţ al casei. Şi părea că tot cerul se schimba în faţa noastră. La prânz nu ne plăcea să ne uităm pe cer. Pe el îl usturau ochii de lumină şi pe mine mă enerva el.

Primăvara. Primăvara se instalase. Pe la noi şi - poate - pe la încă vreo şase case. Cele cu livezile dincolo de care nu vezi, le zici şi prietenilor şi zeci de zile pierzi numărând numai muguri fără floare. Pe urmă numai flori, apoi flori fără petale. Şi-ncet primăvara dispare pe nori aşa cum a venit, fără prea mulţi vestitori.

E vreme numai bună de reînnoit dulapul. Vremea aia în care încă nu ştii dacă e de pus sau de scos hanoracul, sau cât de gros să fie. Vremea dracu'. Dulapul cel vechi avea umeraşe cu de-alde cămăşi purtând însemnele bolii, îmbibate-n naftalina sufletului meu cu molii. Se nasc vreo şase-şapte saci. De dat. Fiindcă de luat, am realizat, am luat în plus vreo şase-şapte saci. Cei pe care îi facem - bunăoară - azi. Îi scoatem pe verandă - frate-miu şi cu mine. Ne întoarcem şi el plânge că-i îmbibat în naftaline. Îi spun şi eu - cu ce minte - că acum o să-l miroase cine ştie clar că nu a fost cuminte. Vorba vine, nici eu nu prea eram. Şi mă temeam de cine auzisem eu că vine cândva. Dar nu oricând - şi nu ştii niciodată când. El plângea din ce în ce mai mocnit, spre în gând. Că s-a gândit să nu care cumva să îl audă ăia care sunt. La sate şi sate, intersecţii, poate străzi distanţă.

Primăvara noastră se încheie cu prima sirenă de ambulanţă. Frate-miu râde. Probabil a venit la casa aia la care de o mie de ani se tot zice că o să vină şi uite că acum e timpul potrivit. Niciodată nu e când e vorba de venit. Şi poate că nu e nici când vine vorba de dus. Îl trimit sus, după ultimul sac. Ca să nu plângă iar de la mirosul urât îi promit - în glumă - că o să-l spăl eu cu furtunul peste tot, afară de cap. Şi apoi mă duc neauzit să trag de mâneca mamei în prag.

Într-adevăr. Venise la casa aia la care se spunea că trebuia să vină de o mie de ani. Bătrânul se simţea rău. Ştiam că e în firescul lucrurilor până la urmă, nu-mi era ceva cu totul nou. Speram să fie bine pentru că moşul tot timpul ne primea la el la masă când treceam pe lângă poarta lui. Îi spuneam mamei că dacă nu e bine, eu nu mai stau la masa nimănui. Ea mă mângâia în timpul ăsta pe creştet şi îmi zâmbea trist. Eu nu ştiam că zâmbea trist, că pentru mine doar zâmbea. Dar i-am amintit - probabil tot la timpul potrivit - de masă. Mi-a făcut semn să urc, să-l iau pe frate-miu şi să o aşteptăm pe terasă.

Primăvara continua din inerţie - aşa - cum pluteşte de-al dracu un lemn. Ca să nu se poată plânge nimeni - direct - că nu mai avem. De obicei afară mâncam până ni se făcea rău. Nu înţeleg de ce. Zău, parcă ne-ar fi fost ruşine de pereţii casei sau ceva. Dar mereu aici ajungeam să ne doară burta şi să nu mai putem alerga. Se odihneşte şi mama - odată cu noi. Cu toate că e destul de greu când suntem doi. Găsim ce să facem un-doi - chiar fără alergat.

În vremea lenei, lenea vremii o simţim cu toţii atât de adânc în oase. Şi nu tocmai de azi-de ieri. Chiar. Ieri au trecut prin faţa porţii noastre vreo zece-doişpe mineri. Cu târnăcopul pe spate, ca la carte. Şi murdari de funingine în podul palmelor şi în jurul ochilor. Eu cu frate-miu ne uitam cu gurile căscate - aproape în gol. Doar că el - puţin chior şi mic, că ăsta e blestemul meu, să îl ridic pe umeri oricând e rostul - mă întrebase prostul ce e aia de se prelinge din jurul ochilor lor. Jeg? Nămol? Sau o fi pur şi simplu pielea lor? Şi - pe lângă că m-a asurzit - aşa cum deja eram obişnuit - a vorbit aşa fel încât să nu iasă nimic neauzit. L-am dat jos de pe umeri şi am intrat în grabă. Minerii au rămas să înjure, să scuipe şi să se pişe la noi pe poartă. Până la urmă nici n-a zis atât de rău - orice-ar fi fost s-ar fi dus la spălat. Şi nu era nevoie să se fi supărat. E bine că nu mai sunt acolo încă, dar rău că asta aud şi ei prima dată când ies s-admire primăvara de sub stâncă.

Urmează după-amiaza unei alte zile nenumite, dar renumite pentru o super cursă cu bicicleta. Începută în curte şi terminată la bar la tanti Geta. Am început să ne simţim din nou nemâncaţi. Noroc cu stocul de pufuleţi, dădea de-nţeles că-i marţi. Marţi tanti Geta primeşte şi ne păstrează două pungi pe caiet. De data asta nu a mai fost nevoie de caiet, că aveam eu net. Am plecat cu borseta după mine. I-am dat-o lu frate-miu şi a zis că mi-o ţine.

Înainte de prima pedală înapoi în deal - fără loc de altă cursă de la oboseală, sau de la pufuleţii desfăcuţi - se mai apropie şi cea de-a doua sirenă de ambulanţă să ne lase surzi. Frate-miu plânge. Îşi aduce aminte de oamenii ăia care îi simt mirosul dacă nu e cuminte şi mă roagă frumos dacă am cum să îl las să meargă el înainte. O să ţin pasul cu el, nicio problemă. Ar fi fost dacă nu mă prindeam destul de rapid care-i pasul. Dar mă aşteptam să scoată tot praful de pe drum. Îmi pare rău că nu ştie că-s mândru de el, dar nici că-i spun.

În vremea lenei, lenea vremii e dată peste cap de două biciclete care prind - pe alocuri - câteva bucăţi proaspete de asfalt. Ajungem în casă şi mama stă în prag. La fel ca la prima sirenă. Mă gândesc automat că o fi vorba şi de aceeaşi problemă. Dar are o faţă de speriat. Ţipă la noi. În casă. Imediat. Mirosul tâmpit de naftalină se transformă în dezinfectant. Totul e mai mecanic. Haosul de vase murdare dispare. Probabil firesc, sau face loc unui haos şi mai mare. Masa de pe terasă e strânsă aşa - a ploaie. Stăm în casă. Şi frate-miu plânge şi nu înţelege nimic. Eu puţin mai mult decât el - şi tot nu am ce să îi zic. Mama - poate - cât noi doi la un loc. Mai e încă timp.

Primăvara s-a dus. Încet şi sigur, dar dus. Miros copacii înfloriţi de la balconul de sus. Îi miros ca şi când aş vrea să îi port cu mine. Aşa aş vrea să îi port şi când o să fie ofiliţi. Totuşi, am un gând care mă face mândru. Ce bine că n-am lăsat pufuleţii de la tanti Geta neplătiţi.

Urmează sirene tot mai dese, sau le auzim numai noi în visele noastre dense. Dormim prea mult - şi nu ca să nu ne pese. Ci ca să îngheţăm timpuri şi cifre. Să îngheţăm totul - până la urmă. Orice e necesar şi orice funcţiona până acum bine numai la căldură. Şi părţile bune - ca un bilanţ al fiecărui sfârşit de lună - mama găteşte acum tot ce nu aveam voie să mâncăm la ordinea zilei - şi nouă ne place, reprimăm gândul că nu e bine - după spălatul pe mâini mai e timp şi pentru puţină tandreţe - şi până acum nu atât de multe resentimente pe feţe - a acceptat şi frate-miu bine, o are pe mama. Mă are pe mine. Îl are pe tata - şi tata îl ţine în braţe mai mult. Eu sunt mare deja, mi s-a zis. Şi probabil că asta o să rămână şi scris. Sunt mare. Sunt.

Se reduc încet atributele, adverbele, predicatele nominale. Se reduc până la stadiul normal - neesenţiale. Esenţa se atinge încet-încet, conştient. Pretenţiile dispar imanent. Din miezul mărului Discordiei ne tragem seva de idei şi - brusc - oamenii nu se mai mănâncă între ei.

Ne mutăm - meticuloşi - atenţia pe lucrurile mici. Pe detalii. Trăim acum, aici. Represalii ale propriei introspecţii. Putem mai mult, să devenim subiecţii esenţei umanităţii prin noi înşine. Acum - mai mult ca niciodată - putem să depăşim bariera urii - şi binele celui de lângă să ne devină întreagă fericirea lumii. Acum, în vremea lenei, lenea vremii renaşte-n fiecare esenţa primăverii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer