Subtilităţile grătarelor mentale

Tăbărâse peste fiecare circa un sfert din ce ar trebui să însemne primăvara. Peste cei mai norocoşi poate chiar undeva spre jumătate - şi aici mă refer îndeosebi la cei care au curte. Indiferent ce curte - în oraş, la ţară, mare, mică, înaltă, numai nu aia pe care o fac bărbaţii femeilor, că vremea de risc exclude orice referire la aşa ceva. Prima curte care îmi vine în minte e curtea spitalului nostru central. Nu ştii niciodată unde începe şi unde se termină, de cine ţine staţia de taxiuri din parcarea devenită staţie de taxiuri. E o curte cumva mitico-legendară - şi asta dincolo de orice sirene ce se mai aud de prin abisurile redevenirii. Nu ştii nici dacă toate chioşcurile care se împletesc pe acolo ţin de curte sau nu. Oricum, în orice formă ar fi - oricât de vie şi de profund-modificabilă, oricât de actuală şi de liberă - cineva o să revendice mereu câte ceva. De exemplu, biserica din curtea spitalului - că bine am zis - e în curte - are propria ei curte - curtea bisericii. Curtea bisericii spitalului. Aşa a fost şi încetăţenită. Nu e tocmai o revendicare în toată puterea cuvântului din moment ce "grădina Domnului" nu e chiar atât de mare. Nici măcar nu ajunge să se intersecteze cu părculeţul din aripa de est a spitalului cu pricina.

Şi totuşi "grădina Domnului" asta e mare. E încăpătoare. Şi martoră la atât de multe încât - probabil - castanii ei suspină constant. Îmi permit o mică ficţiune - de ordin temporal doar - în sensul că plănuiesc să mut o întâmplare văzută cu ochii acum ani şi ani de zile într-o atmosferă pre-apocaliptico-deloc-letargică. De ce fac asta? Pentru că istoria se repetă şi repet - istoria se repetă. Doar atât repet cu gândul să nu care cumva să se repete doar istoria. Măcar să avem reiterată şi cheia moralizatoare a zicalei. La fel cum copiilor mici li se repetă că mori dacă înghiţi guma. Înghiţi guma. Apoi aştepţi să mori. Aştepţi o zi, două. O săptămână. Aştepţi ani de zile. Abia când intră moartea la tine în casă şi simţi că aia a fost - că îţi şi zice "hai odată, că întârzii şi la ceilalţi cu gumele" - te gândeşti la propria gumă. De ce dracu ţi-ai vândut nemurirea aşa? E foarte ieftin. Mult prea ieftin.

Revenind. De ce fac ce fac? De ce scriu despre ceva incompatibil cu timpul ăsta? Pentru că se poate întâmpla, se întâmplă, se va mai întâmpla. Şi pentru că e doar o formă de aşa nu. Formă care există în multe alte forme. Despre care nu o să scriu acum. Mai bine să fii nebun şi să scrii despre ceva ce nu există, decât să existe cu adevărat. Şi - cum există - e mai rău să fii nebun să scrii. Revenind. De ce fac ce fac?

Nu ştiu.

Curtea spitalului - excluzând curtea bisericii din interior şi chioşculeţele şi staţia de taxi - din orice alte raţiuni în afara celor de simplă localizare - organizează "onomastici" cel puţin bizare. E vara. (Vedeţi - acum e primăvara - deci nu are cum să fie adevărat ce scriu aici.)

Tăbărâse peste fiecare circa un sfert din ce ar trebui să însemne VARA. Peste cei mai norocoşi poate chiar undeva spre jumătate - şi aici mă refer îndeosebi la cei care au curte. Indiferent ce curte - în oraş, la ţară, mare, mică, înaltă, numai nu aia pe care o fac bărbaţii femeilor, că vremea de risc exclude orice referire la aşa ceva. Şi primul gând care îmi vine în minte e curtea spitalului nostru central. Nu ştii niciodată unde începe şi unde se termină, de cine ţine staţia de taxiuri din parcarea devenită staţie de taxiuri. E o curte cumva mitico-legendară - şi asta dincolo de orice sirene se mai aud de prin abisurile redevenirii. Nu ştii nici dacă toate chioşcurile care se împletesc pe acolo ţin de curte sau nu. Oricum, în orice formă ar fi - oricât de vie şi de profund-modificabilă, oricât de actuală şi de liberă - cineva o să revendice mereu câte ceva. De exemplu, biserica din curtea spitalului - că bine am zis - e în curte - are propria ei curte - curtea bisericii. Curtea bisericii spitalului. Aşa a fost şi încetăţenită. Nu e tocmai o revendicare în toată puterea cuvântului din moment ce "grădina Domnului" nu e chiar atât de mare. Nici măcar nu ajunge să se intersecteze cu părculeţul din aripa de est a spitalului cu pricina.

Gata. Acum sună fictiv, sunt asigurat.

Ne concentrăm atenţia asupra spaţiului verde adiacent chioşcurilor şi staţiei de taxiuri. Cu iarbă înaltă de care nu se preocupă nimeni. Câţiva maidanezi. Mulţi copaci însumând un frunziş des care camuflează aproape în totalitate staţia de salvări. Se aud păsărele, e cam ora prânzului şi lumea ţine isonul forfotei generale. Toată lumea are traiectul ei, deviat în fiecare secundă de orice alt traiect. Vedeţi. Acum sună din ce în ce mai fictiv. Gata, sunt - şi eu - din ce în ce mai asigurat.

În spaţiul verde de care vorbim se întâmplă ceea ce în termeni metafizici am putea numi "un grătar". Berică, mici care sfârâie, sudoare că buşeşte acum căldura din două părţi - zenit şi nadir. Muzică bună în surdină numai peste care se suprapun intervenţii gălăgioase intermitente. Câteva pături întinse pe jos - pentru că petele de iarbă - ştim cu toţii - ies destul de greu la spălat. Nimeni nu se complică. Câţiva copii se joacă pe acolo prin iarba înaltă de-a orice - nu are nici cea mai mică importanţă - e jocul lor şi doar al lor. Sunt prietenoşi cu oricine - de la maidanezi până la căpuşe - mai puţin unii cu alţii. Ei între ei se bat de câteva ori pe zi.

Vreo cinci-şase femei taie roşii şi brânză pe una dintre pături - cea pe care nu stau şapte pisici negre. Ciudat e că pisicile şi maidanezii se înţeleg când vine vorba de aşteptat hrana care - de cele mai multe ori - e aia care nu a ieşit pe gustul şefului de grătar, de tipul "ia, mă, şi tu, că nu a ieşit pentru mine".

Scena e ferită de chioşcurile care se succed în faţa trotuarului - aproximativ lipite. Se poate vedea printre ele doar cât să deranjeze pe cineva care chiar nu îşi vede de treaba lui. În schimb, dinspre partea taximetriştilor priveliştea în sine are potenţialul să stârnească o foame de nedescris.

Cei cinci şoferi care şi-au revendicat de când lumea zona trag la sorţi care maşină să meargă să facă aprovizionarea, că pe urmă se înţeleg ei care şi cum să apuce să sfârâie ceva pe grătarul ălora.

Toate discuţiile se aud simultan. Şi încă multe altele pe care nu are rost să insist acum. Mai insist pe detaliul "slujbei" din curtea bisericii din curtea spitalului. Slujbă nu e. Am ţinut să precizez asta ca nu cumva să fi fost păcat. Doamne fereşte. Suntem cu acte în regulă martorii unui festin nemaivăzut. De basm.

Autorii morali ai dezmăţului de iarbă verde încep să se înfrupte nestingheriţi. Ştim asta fiindcă maidanezii nu mai sunt fugăriţi de copii, care nici nu mai zbiară, semn că s-au liniştit pentru ceva măreţ.

Femeia de la chioşcul de plăcinte închide şi ea, de poftă, cu semnul ăla clasic de "revin în 5 minute", care stă acolo de ore în şir dacă nu îl citeşte nimeni. Importantă e numai perspectiva. Aduce şi ea câteva plăcinte de sacrificiu - la schimb cu ce se coace la celălalt sistem de coacere. Taximetriştii vin şi ei cu propriul refill. Cei "întârziaţi" stau în picioare, din criză de pături.

În spatele oricărei manifestări surprinse e o raţiune simplă. Umilii trecători nu o să se abată de la traiectul lor obişnuit pentru aşa ceva. Pofta o să se propage în capul lor mult mai târziu, când o să fie deja acasă. Şi iată - un motiv să iasă din nou. Prea subtil? Nu, nu cred. E tot vară. Nevinovată ficţiune.

De ce nu face asta toată lumea? De ruşine. Ăsta e răspunsul preferat al oricărui sondaj pe tema asta. Ruşinea te face să ratezi atâtea chestii măreţe în viaţă, încununate de scena iconică de care m-am ataşat şi eu. Profesionist, bineînţeles. În orice alt fel mi-a fost şi mie ruşine şi am trăit cu regret până să fac propria achiziţie-tip. Mici. Uau. Doamne Dumnezeule mare şi atotputernic. Inima - ofofof. Sufletul - vaivaivai.

Mici.

Am scris despre ea la abia ani distanţă. De ce? De ruşine. Şi mă apropii uşor-uşor de morala poveştii.

Odată cu imposibilitatea fizică de a mai face ceva, orice, se iveşte o presiune din ce în ce mai puternică, cea a reprezentării intelectuale. Am făcut - probabil - sute de grătare mentale săptămânile astea. Sute. Zeci dintre ele probabil chiar în circumstanţele prezentate. De ce? Nu mi-a fost ruşine. Când sunt eu cu mine nu îmi e ruşine. E hilar - probabil. Mă judec aspru pentru ce gândesc. Dar gândesc ce gândesc chiar şi după ce mă judec.

De ce fac ce fac?

Nu ştiu.

Dar mi-am imaginat cum ar fi toată scena asta coborâtă în vremea pandemiei. Ei, cum? La fel - cu - eventual - câţiva participanţi "legali" în plus. Câteva amenzi de plătit şi un tact social pus la îndoială tocmai prin forma asta de socializare. Paradoxal? Nu tocmai. Soluţia? Grătare mentale. Mai multe. Mai dese. În locuri mai cretine. Planificări peste planificări - reconfigurarea planurilor de viitor.

E vorba despre a lucra tu cu propria-ţi ruşine. Despre a înţelege de ce căcat ne apasă gândul de a face abia când nu mai putem. În capul meu era haos înainte de cel extern. Fac ordine acolo zilnic acum, nu mai am în ce haos să ies. Dar îmi promit că o să privesc cu alţi ochi orice scenă omoloagă îmi e dat să văd cât oi trăi.

În fine, da. Aveam 6 ani. După ce am asistat la toată treaba de la geamul de la secţia în care lucra pe atunci mama, urmat de toate geamurile de pe toate secţiile şi din toate unghiurile posibile, mi-am luat inima în dinţi pe drum spre casă şi am cerut mici. Nu ştiu ce mă aşteptam. Să fiu certat, sau ceva de genul ăsta. Dar nu.

Am primit mici. De la cea mai tranzitată şi discutabilă din punct de vedere sanitar locaţie de mici din toate pieţele prin care am trecut vreodată. Mâncasem doişpe. Minunaţi. Bestiali. The finest. Le ţin minte şi bulca. În general lumea dădea pe acolo pentru muştarul vărsat şi bulcă. Noi mereu luam bulcile, substituiam pâinea din casă. Şi dulciurile.

Dar mi-a fost ruşine să mă duc să le cer oamenilor direct de pe pături de acolo. Mă rog, ruşine... Mai mult mi-era frică de câini şi de ce bătaie urma să iau dacă făceam asta. Dar tot am coborât. Făceam intenţionat coadă la plăcinte - poate poate mă vede doamna şi îi stă în gât. A mers. A venit, mi-a împachetat o brânzoaică în timp ce mă înjura printre dinţi - cu jumătate de gură încă plină. Şi în momentul ăla am realizat ce putere incredibilă am. Şi faptul că orice "mulţumesc" venit de la un copil de şase ani sună malefic.

Tot ce am trăit a fost exclusiv şi irepetabil. Ca să repar treaba asta cât de bine pot - scriu. De asta fac ce fac. Şi - probabil - pentru încă multe altele pe care nu le ştiu. Simt că nu e chiar un răspuns îndestulător.

Dacă nu aş fi fost o vreme singur cu mine nu mi-aş fi amintit niciodată treaba asta. Dacă nu am povestit-o atunci, acum e un moment cu atât mai prost. Dar măcar nu aveţi ce face.