Un pateric al anarhismului creştin de dreapta

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Giovanni Papini (1881‑1956), un Caliban bibliofag şi bibliograf! Cititor împătimit, autodidact devorator de Enciclopedii, pamfletar de geniu, poet şi profet de coloratură naţionalist‑veterotestamentară, amestec de graţie şi sălbăticie, Papini a marcat cultura italiană interbelică. Inclusiv interbelicul românesc a fost sedus de "belva fiorentina"^[i], formarea şi evoluţia intelectuală a lui Eliade, Steinhardt, Cioran, Vintilă Horia^[ii] etc. neputând fi înţelese corect decât prin raportare la modelul papinian.

La 22 de ani (1903), împreună cu Giuseppe Prezzolini, Papini întemeiază, la Florenţa, revista Leonardo, care va deveni rapid un ferment al vieţii culturale europene. În micul text programatic, grupul tinerilor "leonardişti" se declară "dornici de eliberare şi de universalitate", "ahtiaţi după o viaţă intelectuală superioară". Revista aduce un suflu nou, decomplexat, optând pentru o literatură totală, în sensul deschiderii jurnalismului cultural (până atunci obsedat numai de literatură) către filozofie, psihologie, istoria religiilor şi misticism. Leonardo va populariza, în Italia, opera filozofului american William James, în polemica dintre pozitivişti şi pragmatişti tranşând în favoarea celor din urmă. "În Viaţă, proclamă acelaşi Program al revistei, tinerii grupării sunt păgâni şi individualişti"; "în Gândire, personalişti şi idealişti"; "în Artă iubesc transfigurarea ideală a vieţii". Papini devine "agitatorul" grupului florentin, predicând anarhismul metafizic al lui Max Stirner şi păgânismul poetizant al lui Nietzsche. Enciclopedismul, radicalismul opiniilor, paradoxul, răsturnarea "opiniei comune", stilul deopotrivă muşcător, dar şi îmbibat de poeticitate, sinceritatea paralizantă, dublată de o atavică megalomanie sunt ingrediente ale geniului papinian de la primele până la ultimele sale publicaţii. Omul era posedat de geniu! Florentin până‑n măduva oaselor, şi‑a proiectat traiectoria în funcţie de strămoşii săi culturali direcţi: Dante, Michelangelo, Savonarola. Papini reactualizează "demenţa" sacră a lui Savonarola în registru laic şi scriitoricesc.

Deşi n‑a făcut parte din nicio mişcare sau partid politic, încă din tinereţe s‑a situat "la dreapta", fundamentând doctrina unui "nou naţionalism", manifestat nu prin ideologie şi discurs, ci "prin pasiune trăită şi prin faptă". Vitalismul politico‑filozofic papinian va fi preluat de generaţia interbelică românească. În 1904 a rostit, în mai multe oraşe italiene, un discurs, devenit celebru sub titlul de "Programul naţionalist" (a fost publicat, pentru prima dată, în 1914, în volumul Vecchio e nuovo nazionalismo, conceput împreună cu bunul său prieten Giuseppe Prezzolini). Papini separă democraţia "pozitivă", a republicii romane din Antichitate, de cea modernă, ultima fiind "un amestec de simţăminte inferioare, de idei goale, de fraze debile şi aspiraţii bestiale, care merge de la pozitivismul ingenuu‑progresist şi superficial anticlerical până la apoteoza sunătoarelor blagues ale Revoluţiei franceze: Dreptate, Fraternitate, Egalitate, Libertate". Dar nu ideologia democratică e cea mai periculoasă, ci mentalitatea democratică, echivalată de tânărul polemist cu mediocraţia.

Democratismul nutreşte "un respect iraţional pentru viaţa umană": "frica de sânge şi de moarte a devenit coşmarul omului modern". Respectului "plebeu" pentru Viaţă, Papini îi opune o apologetică a Sacrificiului, a Morţii în numele unui Adevăr superior persoanei umane, Adevăr pe care‑l încarnează Naţiunea. "Vieţile mici" merită şi chiar trebuie sacrificate în numele Vieţii cu majusculă. Naţionalismul, în viziunea tânărului Papini (avea numai 23 de ani), încarnează valorile aristocraţiei istorice, opunându‑se deopotrivă individualismului burghez şi luptei de clasă a proletariatului. Papini pledează pentru reactivarea aristocraţiei istorice şi alianţa ei cu noua burghezie înstărită împotriva socialismului. Prin caracterul său internaţional, socialismul nu poate fii cooptat în proiectul naţionalist. Aşadar naţiunea, sacralizată, devine Scopul suprem care justifică toate mijloacele şi descătuşează toate energiile. Proiectul naţional impune ascultare, obedienţă. El trebuie să urmeze exemplul... ordinului iezuit. Tânărul ateu nu ezită să copieze strategia adversarului pour la bonne cause.

Patru sunt priorităţile din programul naţionalist papinian: renaşterea aristocraţiei istorice şi activarea virtuţilor pe care aceasta le‑a încarnat de‑a lungul secolelor; accentul pus pe naţiune (şi nu pe individ, valoare burgheză, sau pe clasă, marota proletariatului); expansionism (Italia are nevoie de noi teritorii şi de noi cuceriri, după modelul vechiului Imperiu roman); în fine, "cultură înaltă", de nivelul celei renascentiste. În viziunea lui Papini (expusă în alt articol din volumul citat), Italia a ajuns la un stadiu economic al naţionalismului, după cel poetic (Dante, Petrarca) şi filozofic (Gioberti, Mazzini). Stadiul economic reprezintă un grad de maturizare, sentimentalismul naţionalist şi ideologia paseistă fiind înlocuite de realism pragmatic: Italia exportă vinuri, tehnică şi... idei!

Militarismul papinian, ingredient de bază al programului său naţionalist, este şi expresia temperamentului său. Aproape fiecare text al lui Papini e o încleştare, o execuţie, un măcel. Biograful său, Roberto Ridolfi, pune această atitudine belicoasă pe seama unui complex legat de urâţenia fizică. De‑a lungul întregii copilării, Papini s‑a simţit neiubit, dar mai ales dispreţuit pentru trăsăturile feţei sale. De aici o timiditate extremă faţă de sexul feminin, timiditate care se va transforma în patimă, în furor la nivel literar. Revenind, obsesia militaristă va fi reactivată odată cu declanşarea Primului Război Mondial, când Papini pledează hotărât pentru intrarea Italiei în conflict. El însuşi va fi reformat din cauza miopiei, dar va lupta "pe frontul ideilor", măcelărindu‑şi adversarii, reali sau imaginari, prin scris.

Înainte de Război însă devine celebru cu volumul autobiografic Un om sfârşit, asupra cărui mă voi opri în partea a doua. Se căsătoreşte cu Giacinta, o ţărancă din Bulciano. La Bulciano, localitate din provincia Arezzo, îşi va construi o casă unde va petrece, an de an, câteva luni. Deşi ateu, la cererea viitoarei soţii se căsătoreşte religios. În faţa locuinţei din Bulciano se afla (se află şi acum) o cruce, deasupra văii acoperite de păduri. Lângă această cruce Papini şi‑a pecetluit convertirea, pe 19 august 1919, ziua când începe şi redactarea celui mai faimos volum al său, Storia di Cristo. Pe lângă celebritate internaţională, Storia îi va aduce şi un anumit confort material. Nepoata sa povesteşte următoarea scenă: primind o sumă importantă de la editorul american, Papini a înşirat pe jos bancnotele şi a obligat întreaga familie "să calce în picioare diavolul‑ban care‑l torturase ani de zile".

Anii interbelici vor fi plini de cărţi şi de proiecte. Raport despre oameni (megaromanul metafizic al omenirii), început în 1907, reluat şi modificat de cel puţin zece ori, nu va fi terminat niciodată. La fel se va întâmpla cu celălalt megaproiect, Giudizio universale (Judecata universală), publicat totuşi postum, în variantă nefinisată (însumează peste 1300 pagini). Papini colaborase cândva la ziarul Popolo d'Italia, codus de Mussolini. Deşi, la început, n‑a agreat mişcarea fascistă (din cauza doctrinei socialiste), treptat a devenit mai tolerant faţă de Il Duce, căruia îi aprecia cultura, talentul literar, dar şi simpatia faţă de catolicism (Mussolini a rezolvat complicata chestiune a relaţiilor dintre Vatican şi Statul italian prin încheierea faimosului Concordat). În 1933 s‑a creat un premiu literar al oraşului Florenţa, pe care juriul a decis să i‑l decerneze dictatorului pentru biografia despre Arnaldo Mussolini, fratele său, decedat cu doi ani înainte. Il Duce a declinat premiul în favoarea cărţii lui Papini, Dante vivo. Ulterior, tot cu susţinerea lui Mussolini, Papini avea să fie ales membru al Academiei italiene, recent înfiinţate. În anii Războiului s‑a zbătut pentru a întemeia un Institut de Studii despre Renaştere, pe care l‑a şi condus. În timpul războiului casa de la Bulciano fiind bombardată, familia s‑a refugiat, un timp, într‑o mânăstire franciscană (Papini a şi intrat în Ordinul Terţiar al franciscanilor sub numele de Bonaventura). După război, steaua lui a intrat în declin, atât din cauza convingerilor sale naţionaliste, dar mai ales din cauza relaţiei personale cu Mussolini (deşi n‑a fost niciodată fascist). Începând din 1953 viaţa lui va fi o agonie. Paralizat, comunicând tot mai greu cu cei din jur (prin intermediul nepoatei sale, Ana) Papini va continua să lucreze şi să publice. Ultima lui carte antumă se numeşte Fericirea celui nefericit, fiind o dovadă implicită de eroism creştin cotidian. Cel care "a preferat întotdeauna martiriul imbecilităţii" s‑a stins, înconjurat de ai săi, în dimineaţa zilei de 8 iulie 1956, la Florenţa.

*
Viaţa lui Papini e o Enciclopedie ludico‑filozofică. Voi rezuma şi comenta, pe scurt, câteva titluri de referinţă.

Amurgul filozofilor (1906). Un Adio tragi‑comic spus Filozofiei de către un Amant decepţionat. Ultimul capitol e revelator: "Concediez filozofia". Cine sunt "inculpaţii"? Kant, Hegel, Schopenhauer, Comte, Spencer, Nietzsche. Opera lui Papini începe aşadar... cu un cântec de lebădă. El inaugurează metoda care va deveni "marcă înregistrată": justiţiarism, nu critică scolastică, subiectivism, linşaj intelectual: "Această carte nu e o carte de bună credinţă. E o carte pasională, nedreaptă". Amantul are dreptul să‑şi părăsească Iubita, pe care a idolatrizat‑o cândva, fără explicaţii, în numele "timpului pierdut" şi al "iluziilor spulberate". Concluzia este chiar prejudecata de la care pleacă volumul: toate sistemele filozofice sunt interpretări parţiale, trunchiate ale realităţii, dictate de temperamentul şi parti pris‑urile autorilor. Arta, ştiinţa, religia, inclusiv filozofia se nasc din impulsul fiinţei umane de a‑şi afirma autoritatea şi puterea în mijlocul semenilor, al naturii, al universului. Primele trei îşi ating scopul: lărgesc câmpul imaginaţiei umane, creând şi consolidând Metarealităţi prin care artistul, omul de ştiinţă sau omul religios îşi sporesc coeficientul de putere. Spre deosebire de ele, filozofia îşi ratează scopul şi de aceea "nu serveşte la nimic" (filozoful nu e decât un plagiator tragic al omului de ştiinţă, un creator de metafizică literară). Singura formă de "mântuire" a Filozofiei e convertirea ei într‑o teorie a Acţiunii, în Pragmatică. O "pragmatică" pusă în slujba realizării unui scop luciferico‑nietzschean: Omul‑Dumnezeu. "Forţa pe care trebuie să o folosim pentru a realiza această răsturnare în istoria lumii - spiritul, e pregătită. Nu ne rămâne decât să descoperim cum ea operează deja în anumite cazuri extraordinare şi să facem dintr‑însa un instrument obedient dorinţelor noastre, fanteziei noastre. (...) Când omul va deveni cu adevărat stăpânul lumii, voinţa se va transforma imediat în act, visul va deveni realitate dintr‑o străfulgerare". Proiectul megaloman al lui Papini, asumat existenţial, va forma substanţa capodoperei inclasabile, Un uomo finito.

Memoriile lui Dumnezeu (1911). Ultimul răcnet înaintea convertirii. E un monolog al lui Dumnezeu - via "un tânăr scriitor italian" - care‑şi face Mea culpa în faţa omenirii. Dumnezeu n‑a trimis niciodată mesageri pe pământ. Toţi întemeietorii de religii, toţi profeţii de până acum (inclusiv Isus) sunt mincinoşi. Dumnezeu e singur şi mistuit de singurătate. Veşnicia a devenit o povară insuportabilă. Primul şi cel mai mare păcat al lui a fost Creaţia. Omul nu i‑a adus nicio consolare. Dimpotrivă, l‑a izolat şi mai mult, construindu‑i o imagine artificială, intelectuală, fără viaţă. Perfecţiune inanimată! De aici strigătul din final: "Vă rog, vă conjur pe tot ce aveţi mai drag pe lume, pe liniştea voastră, pe acea nobilă ambiţie care m‑a creat (omul l‑a "creat" pe Dumnezeu dintr‑o "voinţă nobilă" n.m.), pe lumina soarelui vostru şi pe surâsul fiilor voştri - vă rog din tot sufletul meu, cu toată forţa şi cu toată umilinţa: omorâţi‑mă, suprimaţi‑mă, eliberaţi‑mă!". (...) "Oameni, deveniţi cu toţii atei! Deveniţi imediat atei! Dumnezeu însuşi, Dumnezeul vostru, Dumnezeu, fiul vostru, vă roagă din tot sufletul. Oameni, voi, care cunoaşteţi odihna de la sfârşit, nu refuzaţi această odihnă celui care a trăit prea mult şi e răpus de oboseală. Celui căruia i‑aţi dat Viaţă, fără să fiţi rugaţi, nu‑i refuzaţi Moartea pe care, acum, el v‑o cere!" Un Dumnezeu care‑şi recunoaşte păcatele şi care se declară, cu umilinţă, "fiu" al Omului. Un Dumnezeu obosit de veşnicie, de singurătate şi nonsens, care‑şi cere iertare şi imploră eliberarea prin moarte. Se poate merge mai departe în blasfemie sau apofatism?

Totuşi, Dumnezeul lui Papini există. El nu e negat, ci interogat, apostrofat, pus la zid, obligat să se spovedească şi să‑şi ceară iertare tocmai pentru faptul că există. Papini, omul care a eşuat în proiectul său megaloman de a deveni Dumnezeu, se răzbună în acest text proclamând falimentul divinităţii. "Iată ce doream să ajung", pare să spună, indirect, Papini, "un biet Nimeni cuprins de disperare". Cu cinci ani înainte, în paginile revistei Lacerba (nr. 11, 1913) el publicase un alt eseu teribilist, "Gesù peccatore" ("Isus păcătos"). Forţând sensul câtorva fragmente evanghelice şi apelând la Evangheliile apocrife, el îi neagă lui Isus nu doar calitatea de "fiu al lui Dumnezeu", ci chiar statutul de "om exemplar". Isus, conclude Papini, a păcătuit ca toţi oamenii, a căzut în cele mai josnice ispite, şi‑a recunoscut (prin botez) slăbiciunile. El nu poate fi considerat nici măcar un "ins superior".

Războiul lui Papini cu Dumnezeu a fost, în realitate, un război cu sine însuşi, care s‑a încheiat cu un armistiţiu. Ateul s‑a convertit, dar convertirea lui n‑a atras renegarea cărţilor scrise până atunci, sau despărţirea de "vechiul Papini". Noul Papini a rămas acelaşi profet revoltat, acelaşi manipulator al paradoxurilor, întors, acum, cu faţa spre Isus şi proclamându‑şi identitatea creştină.

Cealaltă jumătate. Eseu de metafizică mefistofelică (1911). O contrametafizică ludico‑nihilistă. "Misiunea mea, scrie Papini în Prefaţă, este exact misiunea diavolului în marele univers al lui Dumnezeu: a nega, a înţepa, a ispiti". Cealaltă jumătate continuă războiul cu filozofia, început cu Amurgul filozofilor. Noul "Iuda al gândirii," cum se autodefineşte, propune o teorie a "conceptelor negative". Negativul revelează pozitivul. Pentru a înţelege virtutea e necesar să cunoşti viciul; pentru a cuprinde Totul e necesar să cuprinzi Nimicul; pentru a experimenta Fiinţa e necesar să experimentezi Nefiinţa etc.

Sunt descrise nouă asemenea "concepte negative": Nimicul, Diferitul, Imposibilul, Ignoranţa, Eroarea, Nebunia, Inacţiunea (Il non fare), Răul, Inutilul. "Trebuie să ne referim la cealaltă jumătate şi să recunoaştem importanţa a ceea ce nu există şi nu va exista; a ceea ce nu se face şi nu se cunoaşte, pentru a înţelege ceea ce există, se va face şi se va cunoaşte". Cioranianul Précis de décomposition coboară direct din L'altra metà. Iată o mostră din capitolul "Nebunia". E vorba de "nebunia metafizică, platoniciană", caracterizată prin libertate şi dezinteres: "Eu nu vreau doar să îndemn la nebunie. Eu vreau să am nebunia, să o posed, să o dobândesc şi să fiu vrednic de ea. Vreau să fiu cel mai perfect nebun de pe pământ, primul nebun din proprie voinţă. Şi, ca nebun, vreau să fiu respins, batjocorit, dispreţuit de toată lumea; cuvintele mele să stârnească râsul; nimeni să nu accepte ceea ce spun şi nimeni să nu mă ia în serios." Iar în capitolul despre Inutil, descoperim o interpretare sui generis a Reformei luterane: "Reforma luterană se poate defini ca un protest al dezinteresului moral împotriva utilitarismului catolic. Doctrina centrală a Reformei germanice e substituirea graţiei/harului calculului bisericesc al meritului obţinut prin fapte. Fără har - care poate coborî peste oricine, din simpla voinţă a lui Dumnezeu - nu există mântuire; cine săvârşeşte fapte bune aşteptând recompense şi roade cereşti poate ajunge la pierzanie. Această idee - care, cum se ştie, a fost preluată de jansenişti - a fost singurul ferment fecund în istoria creştinismului până în zorii modernismului". Singura morală eroică a omului are în centru Inutilul: "Adevărata măreţie a omului constă în a face lucruri inutile tocmai pentru că sunt inutile".

Un om sfârşit (1913). Un Adio nostalgic spus Omului‑Dumnezeu. Autobiografie intelectuală şi spirituală, scrisă la treizeci de ani, de către un ateu care şi‑a propus "să devină Dumnezeu": "Să fii Dumnezeu! Toţi oamenii, Dumnezeu! Iată visul cel mare, încercarea imposibilă, superbul scop urmărit! L‑am propus ca program pentru mine şi pentru ceilalţi! Imitarea lui Dumnezeu: atotştiinţă şi atotputernicie. Calea pentru a‑l atinge: spiritul desăvârşit. (...) Eu nu voiam să fiu parte, ci întreg divin; nu voiam să fiu o parte, ci să fac în aşa fel încât totul să fie parte din mine, orice lucru să‑mi fie supus, ca şi când munţii, stelele şi lumile ar fi fost mădularele trupului meu, mădulare ascultătoare." Eşecul a fost cumplit, pe măsura ambiţiei sfruntate. Pelagianism dus la extrem. Ambiţie păgână versus ideal creştin. "Îndumnezeirea" despre care vorbesc misticii nu e un produs al voinţei umane, nu e fruct al megalomaniei, ci rod al kenozei, al golirii de patimi (logismoi). Ambiţia de "a deveni Dumnezeu" e cea mai serioasă piedică în faţa autenticei îndumnezeiri. Proiectul tânărului Papini era unul strict raţionalist, intelectual, chiar dacă el proclamă altceva: o filozofie pragmatică, vitalistă, o filozofie a faptei şi acţiunii. La treizeci de ani Papini şi‑a descoperit limita, umanitatea, neputinţa. Dar a ştiut să transforme acest megaeşec într‑o capodoperă literară, Omul sfârşit. Volumul a devenit, datorită stilului, pasiunii şi sincerităţii care‑l traversează, un imbold pentru mulţi adolescenţi, tulburaţi de propriile ambiţii şi neîmpliniri. Elevul Mircea Eliade va scrie propriul său Om sfârşit într‑o mansardă bucureşteană, sub titlul Romanul adolescentului miop. Mai puţin cunoscut (dar foarte revelator) este faptul că Papini a eliminat, în etapa corecturii draftului tipografic, un întreg capitol (XXXIX) pe care‑l consacrase urâţeniei sale fizice. Capitolul respectiv s‑a păstrat în arhiva scriitorului. El ar putea fi cheia întregului volum (poate de aceea a şi fost eliminat): "Îmi place urâţenia mea. Ei îi datorez sălbăticia, izolarea şi sensul superiorităţii spiritului solitar". Urâţenia fizică e şi cheia filozofiei socratice, în general a metafizicii platoniciene, care plasează esenţa fiinţei umane dincolo de vizibil.

Storia di Cristo (1921). Papini semnează armistiţiul cu Isus, Fiul lui Dumnezeu, pe 19 august 1919, data la care începe să redacteze, fără ştirea familiei şi a prietenilor, cea mai tulburătoare "biografie" a lui Isus Cristos din secolul XX, Storia din Cristo. E primul său volum pe care‑l va corecta cu maximă atenţie, pe care‑l va rescrie parţial, mai mult, pe care‑l va supune cenzurii ecleziale. Storia di Cristo e o scolie de peste cinci sute de pagini la textele evanghelice. O scolie în stil papinian, înţesată cu paradoxuri luminoase, cu exegeze, adesea geniale, cu efuziuni lirice, dar şi cu asperităţi polemice. Politropia papiniană se regăseşte integral în această capodoperă mistico‑literară.

Gog (1931) şi Cartea neagră. Nou jurnal al lui Gog (1951). Din punctul meu de vedere, cele două titluri alcătuiesc, împreună, mega şi metacapodopera lui Papini. Catolic declarat şi practicant, autorul unei Vieţi a lui Isus care l‑a făcut celebru în lumea întreagă, Papini îşi reprimă cu dificultate "daimonul" păgân (pe vremuri fusese poreclit "bestia florentină"). Celebritatea dobândită prin Storia di Cristo comporta un risc enorm: acela de a fi etichetat drept simplu "apologet creştin". Or, talentul lui polimorfic refuza orice catalogare şi înregimentare. Papini e Papini! Paralel cu o monografie (strălucită) despre sfântul Augustin, un alt convertit rebel şi extremist, el redactează un Jurnal apocrif al unui miliardar megaloman, nevrotic, cu o viaţă plină de experienţe ciudate, suprarealiste, numit Gog.

Istoricii şi criticii literari au văzut în monstruosul Gog o mască a lui Papini însuşi. Întra‑adevăr, cum spuneam adineauri, Gog este faţeta păgână, daimonică a convertitului Papini, un monstru‑marionetă prin intermediul căruia proaspătul convertit îşi poate defula orgiile spirituale, incompatibile cu dogmele şi morala Bisericii. Dar Gog nu e numai daimonul lui Papini, el trimite la figura eschatologică a Inamicului Bisericii şi a lui Cristos, Anticristul. Motto‑ul cărţii ("Satana va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile, pe Gog şi pe Magog", Apocalipsa XX,7), precum şi descrierea personajului confirmă această ipoteze. Gog (prescurtare de la Goggins) "se născuse într‑una din insulele Hawaii, dintr‑o femeie indigenă şi un tată necunoscut, dar cu siguranţă de rasă albă". În mod inexplicabil ("avea un demon în el") ajunge foarte repede unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe planetă. Gog e "un semi‑sălbatic plin de nelinişti" care, în plus, dispune de o avere colosală. Dacă se mai adaugă şi boala psihică, reală, dar "pe care niciun alienist n‑a reuşit să o definească", obţinem formula anticristologică perfectă. Autorul pretinde că l‑a cunoscut într‑un spital de psihiatrie: "Conversaţia lui era foarte ciudată: trecea de la o discuţie paradoxală, dar adeseori inteligentă, la ieşiri de o vulgaritate mai mult decât josnică: bestială. Părea că reuneşte în el un Asmodeu cu violenţa lui cinică şi un Caliban cu oarba grosolănie de brută". Pe scurt: "Gog este un monstru şi prin aceasta oglindeşte, exagerând, unele tendinţe moderne. Dar tocmai această exagerare foloseşte scopului pe care mi‑l propun, pretinde Papini, publicând fragmentele jurnalului său, pentru că se observă mai bine în această exagerare grotescă maladiile secrete (spirituale) de care suferă civilizaţia actuală." Sub masca lui Gog, de care se detaşează ipocrit, Papini îşi ascunde propriul daimon, propria megalomanie, refulată după convertire, care va căpăta, aici, proporţii şi sens anticristologic. Gog este Anticristul în versiune papiniană.

Cartea din 1931 va fi avea o continuare, douăzeci de ani mai târziu. Cartea neagră este al doilea Jurnalul apocrif al lui Gog, scris după al Doilea Război, marcat de supremaţia americano‑sovietică. "Interviurile" fictive cu Molotov, Salvador Dalí, Picasso, Marconi sau Hitler sunt revelatorii.

I testimoni della passione (1938). După trei monografii - dedicate lui Dante (Dante vivo), Carducci şi prietenului Ardengo Soffici - plus câteva culegeri remarcabile de articole şi eseuri (între care La scala di Giacobbe^[iii] şi La pietra infernale^[iv]), Papini scrie o culegere de povestiri evanghelice, Martorii Pătimirilor. El se inspiră din Evangheliile apocrife, din unele tradiţii necanonice, dar peste 80% din "materialul" narativ îi aparţine. Povestirile sunt, în realitate, eseuri filozofico‑teologice în haină literară. "Giuda tentato" ("Ispitirea lui Iuda") relatează un dialog à batons rompus între Iuda şi diavol, la ora siestei, când bântuie "demonul de amiază". După o primă victorie, Iuda se lasă convins (mai degrabă vrăjit) de argumentele ispititorului: Isus e un fals Mesia, care doreşte să distrugă comoditatea şi tradiţiile, e un Duşman al omenirii şi al lui Iuda personal etc. În cele din urmă Iuda se ridică de sub coroana smochinului, unde se adăpostise de arşiţa soarelui şi merge, ca în transă, către locuinţa lui Caiafa. "Urechea lui Malchus", "Cirenaicul", "Răzbunarea lui Caiafa", "Nebunia lui Pilat" exploatează, magistral, sugestiile sau "omisiunile" din Evangheliile canonice, oferind soluţii exegetico‑literare inedite. Ultimul capitol, al şaptelea, intitulat "Legenda Marelui Rabin" e o parabolă pascală. Marele Rabin Sabbatai îi propune un târg urmaşului apostolului Petru (Papa Celestino): el şi toţi credincioşii iudei se vor converti cu o condiţie: din calendarul creştin să dispară, pentru totdeauna, săptămâna Pătimirilor lui Isus. În loc de răspuns, Papa Celestino începe să plângă.

*
Giovanni Papini a fost un Destin. Gigantismul operei dublează eroismul vieţii sale. Un eroism cultural, aşa cum îl definise, cândva, Mircea Eliade. Cartea lui de suflet, Raport despre oameni, la care a lucrat timp de patruzeci de ani, a rămas neisprăvită. La fel s‑a întâmplat şi cu giganticul proiect Judecata universală. Dar, în orizontul culturii, al spiritului, neîmplinirile sunt, poate, mai revelatorii decât împlinirile. În cazul lui Papini, cele două proiecte faraonice trebuiau să rămână astfel, neterminate. În volumul Maschilità (1932) există două texte despre genialitate ("Cum să devii geniu" şi "Geniul nerecunoscut") despărţite de o "Rugăciune pentru Imbecil". Cu o pagină din această rugăciune aş dori să închei portretul celui mai clarvăzător miop al secolului XX:


Despre viaţa lui Papini, biografia prietenului său, Roberto Ridolfi: Vita di Giovanni Papini, ediţia din 1987. Pentru operă, seria de la Mondadori, Milano, Tutte le opere, 10 volume (11 tomuri), 1958‑1966. De aici am preluat citatele traduse.

---