Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Între două patrii


Ana Greceanu

20.05.2020
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ana Greceanu
Între două patrii. Însemnări 1911-1920
Editura Vremea, 2013



Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

***

Intro

Caietul cu amintiri al Anei Greceanu a fost păstrat din generaţie în generaţie, trecând pe rând, după moartea autoarei, prin mâinile mai multor urmaşi. A fost moştenit de fiica sa Gabriela, iar după decesul acesteia a ajuns în grija surorii sale Maria Apotecker, apoi a fiicei acesteia, Geta, care la rândul său i-l va lăsa fiicei sale Colette Ghimpeţeanu. În final, caietul îi revine unchiului ei, istoricul şi genealogistul Radu Scarlat Greceanu, cel care iniţiază în 2010 traducerea însemnărilor Anei Greceanu.

Însemnările reînvie în faţa noastră chipul neobişnuit al unei femei obişnuite din boierimea română, o patrioată română de origine germană, o intelectuală prin vocaţie, deşi poate cu puţină şcoală, o vorbitoare perfectă de germană şi franceză, o mamă şi soţie de o moralitate înnăscută, o femeie cu minte agilă, evoluată, interesată de cultură, de societate, de literatură, de istorie.

Ultimele pagini ale cărţii înfăţişează, pe suport de hârtie specială, ilustraţii ce provin din arhiva familiei Greceanu.

"Însemnările Anei îmbracă de multe ori caracterul unei cronici istorice subiective, din care se vede că autoarea nu iartă pe nimeni. Opiniile ei sunt cu atât mai interesante cu cât vin din partea unei nemţoaice care a trăit printre români, s-a adaptat la modul lor de viaţă, dar şi-a păstrat întotdeauna spiritul tipic german." (Dumitru Roman)

Fragment

1912
Singurătatea este un lucru bun, dar să nu fie permanentă


Un nou an începe. Va fi el mai bun sau mai rău decât cel care a trecut? N-aş vrea să ştiu dinainte, asta ar fi o îngrijorare zilnică. Deocamdată, anul nu începe bine pentru mine. Geta[i] are rujeolă, iar pe Nicu[ii] îl doare mâna din nou. Ajunge că ei există şi că îi văd.

Câteodată, las să treacă mai mult timp înainte de a scrie câteva cuvinte în acest caiet. Am citit mult, lecturile se combină cu ideile mele. De fapt, nu e bine să citeşti prea mult, căci, inevitabil, totul se amestecă în cap şi multe gânduri se pierd. Dar n-am încotro, sunt singură toată ziua. Ali vine acasă abia seara, când eu, obosită de atâta cusut, încep să citesc. Singurătatea este un lucru bun, dar să nu fie permanentă. Şi totuşi, îmi plac aceste ore în care pot să-mi adun gândurile şi să meditez.

Am citit cartea infantei Eulalia[iii]. M-a decepţionat. Nimic prostesc în aceste mici capitole, dar şi nimic spiritual. Tare aş vrea să ştiu ce anume l-a scandalizat pe regele Spaniei. Nimic despre politică şi nici despre tendinţele sfârşitului de secol, numai lucruri banale, spuse de o sută de ori, adevăruri creştine şi, în fine, maxime. Această carte poate fi pusă în mâinile oricăror tinere, ele nu vor avea decât de câştigat. Am bănuit că s-au cenzurat unele capitole, poate cele în care vorbeşte de Ferrer[iv] sau de alt politician. Povestea sărmanului Ferrer este readusă în actualitate, se cere revizuirea procesului. Ar fi drept şi necesar, dar nu câştigă nimic din asta. Dreyfus a avut mai mult noroc, el a apucat să vadă triumful justiţiei.

O carte care m-a scandalizat este Ma vie de Jésus de Naya. Se pretinde că ar fi scris aceste pagini zi de zi, dar e de-ajuns să citeşti o singură pagină pentru a vedea că nu este decât un pamflet, scris, probabil, de un evreu. I se contestă totul şi i se atribuie sentimente josnice - orgoliul, invidia, destrăbălarea, frica etc. - într-un limbaj trivial şi libertin pe care, cu siguranţă, nu l-a avut. Nu vreau să vorbesc mai mult despre această broşură care m-a dezgustat; poţi să fi pierdut orice credinţă, dar să rămâi demn şi să-ţi spui ideile fără a le târî în noroi pe ale altora.

*
Ce multe divorţuri! Tare aş vrea să ştiu dacă aceşti tineri aveau de gând, când s-au căsătorit, să trăiască cinstit împreună sau dacă, în sinea lor, exista vreo părere: dacă merge, bine; dacă nu, există, din fericire, divorţul! În străinătate este acelaşi lucru, se vorbeşte chiar de divorţul lui Edmond Rostand[v], ceea ce nu pot să cred. Tocmai am recitit poezia doamnei Rostand adresată soţului ei, Les Vieux [Bătrânii], şi s-ar putea spune că totul n-a fost decât o glumă?

*
Un dezastru maritim, cum n-a mai fost niciodată, s-a întâmplat în luna aprilie 1912. Vaporul anglo-american TITANIC, care se deplasa cu viteză maximă, s-a scufundat în apropiere de Terra Nova, sfărâmat de un munte de gheaţă. Având la bord peste 3.000 de oameni, 1.500 au murit înecaţi[vi]. Lipsa bărcilor de salvare, imprudenţa - o mie de cauze se presupun; o comisie internaţională face ancheta. TITANICUL era cea mai mare navă existentă, luxul era excesiv, bogăţii enorme s-au pierdut, miliardarii au pierit fără speranţa că ar putea fi vreodată scoşi din fundul mării, adâncimea depăşind 3.000 de mile, la care nici un scafandru nu poate coborî. Au fost sublime acte de eroism, de care ziarele sunt pline. Unul dintre cele mai emoţionante este cel al şefului de orchestră şi al întregii sale echipe care, cu apa până la brâu, au continuat să cânte un cântec religios, pentru a-i încuraja pe sărmanii oameni sortiţi morţii. Îl transcriu aici:
Doamne, mai aproape de Tine!
Mai aproape de Tine!
Este strigătul credinţei mele:
Mai aproape de Tine!
În ziua în care mă revărs
Ca un fluviu
Ţine-mă lângă Tine!
Mai aproape de Tine!
Mai aproape de Tine, Doamne,
Mai aproape de Tine!
Află-te în durerea mea,
Mai aproape de mine!
Atunci când suferinţa
Triumfă în linişte
Totdeauna mai aproape de Tine,
Mai aproape de Tine!
Mai aproape de Tine, mereu mai aproape de Tine!
Ajută-mă, Doamne,
Susţine-mi credinţa
Atunci când Satan se dezlănţuie
Iubirea Ta mă întoarce
Totdeauna mai aproape de Tine
Mai aproape de Tine[vii].

*
Sâmbătă, 25 mai [1912]. Cutremur de pământ[viii]. Nicu, Mica şi Geta tocmai cinaseră la mine; stăteam de vorbă, când deodată un zgomot surd se aude şi scaunul pe care eram a început să se balanseze de la dreapta la stânga. Sărim cu toţii în picioare şi, iată, o a doua scuturătură şi mai violentă; am crezut că ne-a venit sfârşitul, dar cu toate acestea nu mi-am pierdut capul; voiam să-i iau pe toţi, să coborâm în curte. Şocurile nu s-au mai repetat. Cel mai speriat a fost Nicu; mi-a zis că era convins că ne-a sunat ceasul. Noaptea a mai fost încă o scuturătură, patul meu s-a clătinat, peste două zile s-au mai simţit câteva replici, după care nu s-a mai întâmplat nimic.

În alte oraşe au fost mari stricăciuni - case şi biserici prăbuşite, oameni răniţi, o panică permanentă. Este un lucru teribil să fii expus unui asemenea dezastru, fără să poţi lua cea mai mică măsură de prevedere.

Ce fiinţă mizerabilă şi măruntă este omul. Natura cu frumuseţile, dar şi cu dezastrele ei, ne stăpâneşte. Şi noi, sărmani neputincioşi, credem că-i descifrăm toate misterele şi că suntem stăpânii...

Mai ales noi, cei din secolul XX, nu ştim nimic. Din câte am citit într-un articol din Figaro despre chinezi, scris de un oarecare Voisille (probabil, un pseudonim), chiar am dat înapoi. Cu 3.000 de ani înainte de Iisus Christos, chinezii cunoşteau busola, ştiau că pământul este turtit la poli şi împărţiseră anul în 365 de zile şi câte alte cunoştinţe pe care cei din Antichitate le stăpâneau la un nivel superior. Iar noi ne lăudăm cu invenţiile şi cu ştiinţa noastră... Mă întreb: cum au putut aceste ştiinţe să se piardă, mai bine spus, nu să se piardă, ci să rămână necunoscute? Autorul spune că în China există savanţi care apără cu străşnicie acest secret şi cine ştie dacă rasa galbenă nu va lua locul pe care l-a avut odinioară.

*
Misiraş/ Sunt la Iaşi/ Când eşi de la slujbă/ Vino la Cujbă./ A matale, Caragiale[ix].
Mort la 10 iunie 1912, la Schöneberg, lângă Berlin.

*
Am citit astăzi piesa de teatru Salomé de Oscar Wilde[x]. Cunoşteam conţinutul din diferite jurnale şi mă aşteptam la cu totul altceva. Într-adevăr, nu ştiu de ce a fost închis şi martirizat acest scriitor. A avut o viaţă privată păcătoasă, se zice, dar rămâne de văzut dacă a fost singurul vinovat şi dacă ceilalţi vinovaţi au fost pedepsiţi tot atât de sever. Nu cunosc în detaliu această afacere şi prefer să n-o cunosc. Sunt sigură că pudibondul Albion ar fi iertat totul, dacă el [Wilde] ar fi ţinut totul în secret şi mai ales dacă n-ar fi scris o piesă de teatru cu personaje din Biblie! Am multă stimă pentru englezi, mai ales pentru perseverenţa lor, dar există în ceea ce spun şi în ceea ce fac o anumită ipocrizie care mie nu-mi place.

*
Obişnuinţa ne împiedică să vedem realitatea aşa cum este. Este ceva, ca un voal, care ne desparte. Peisajele care ne sunt familiare nu le mai vedem; ne vor fi relevate printr-o schimbare de iluminare şi printr-o deplasare de linii sau de culori.

*
Omul are nevoie de societate, cuvântul din Biblie este foarte adevărat: "Nu este bine ca omul să fie singur!" Es ist nicht gut dass der Mensch allein sei!

Niciodată nu am simţit acest adevăr atât de puternic ca acum, când sunt singură, aşteptându-mi copiii să se întoarcă din călătoriile lor. Răsfoind Atala şi René[xi], am văzut cât de atraşi către viaţa monahală sunt misionarii şi pustnicii. Mărturisesc cu sinceritate că nu aş putea trăi într-o mănăstire. Pentru mine, asta ar fi o sinucidere. Fără cărţi, fără a putea conversa cu tovarăşele mele, să-ţi înăbuşi orice izbucnire de sentiment, să nu polemizezi - înseamnă să nu mai trăieşti! Credinţa profundă care ţine loc de orice nu mai există. Este răul secolului nostru. Şi nimeni nu scapă de asta. Chiar şi oamenii simpli nu mai sunt atât de credincioşi ca înainte şi este cu atât mai regretabil pentru cei care au puţină cultură, căci religia este o frână împotriva tuturor tentaţiilor rele; la omul cultivat, raţiunea trebuie să intre în acţiune.

*
Dezlegarea enigmelor lui Schiller.
Der Regenbogen [Curcubeul]. Das Fernrohr [Ocheanul].
Mond und Sterne [Luna şi stelele].
Das Weltgebäude [Bolta cerească]. Tag und Nacht [Ziua şi noaptea].
Das Auge [Ochiul]. Die chinesische Mauer [Zidul chinezesc].
Der Blitz [Fulgerul]. Die Farben [Culorile]. Der Pflug [Plugul].
Der Feuerfunke [Scânteia focului]. Der Schatten von der Sonnenuhr [Umbra ceasului solar].
Das Schiff [Corabia].

*
A apărut o nouă carte de Anatole France, Les Dieux ont soif [Zeilor le este sete]; începutul mi-a plăcut, mai ales pentru stilul frumos şi simplu, care exprimă cu limpezime tot ceea ce simţi şi ce poţi judeca, dar cu cât înaintez în lectură, cu atât această carte mă nelinişteşte şi mă dezgustă; este o descriere fidelă a marii Revoluţii Franceze, în care autorul împleteşte firele unui roman de dragoste. Disting perfect ideea care se urmăreşte în toată cartea, în primul rând abuzul de cuvinte mari, ca Libertate şi Fraternitate, care şi-au pierdut în întregime sensul şi de care revoluţionarii s-au folosit pentru a se răzbuna, a fura şi a face tot ce e mai rău.

În fine, cei care erau cu adevărat patrioţi curaţi se exaltau încetul cu încetul într-un asemenea hal încât ajungeau să comită crime sângeroase şi inutile, fără să-şi atingă idealul pe care îl visau. La ce bun să scrii şi să publici aşa ceva? Asta nu poate să facă altceva decât să te înspăimânte când te gândeşti până unde au ajuns nişte oameni care credeau că fac dreptate, dar în fond comiteau crime. Cunoşteam ororile Revoluţiei Franceze, care va rămâne pentru totdeauna ruşinea naţiunii franceze. Repetând şi publicând din nou aceste scene, îţi umileşti încă o dată ţara. Când am ajuns cu lectura în partea a doua a cărţii, am fost cuprinsă de o asemenea milă pentru aceşti sărmani nevinovaţi condamnaţi şi de un asemenea dezgust faţă de atâta vărsare de sânge, încât am închis cartea şi n-am s-o mai deschid niciodată. Puţin aer curat şi un colţ de cer albastru - de asta avem nevoie pentru a ne ajuta să uităm de mizeriile şi furtunile vieţii.

*
10 septembrie [1912]. Ali a intrat ca subdirectoare la Şcoala de menaj a Principesei Maria[xii]. Mă costă mult să o las să plece de acasă şi ea simte asta. Dar nu mă pot opune să-şi întemeieze un viitor potrivit dorinţei ei, când ştiu că s-a străduit atât de mult să se pregătească. Marea mea dorinţă este să o văd aşezată, având un venit modest şi, când nu voi mai fi, să aibă casa ei. Oare aceasta mă face să mă simt singură şi adesea tristă de singurătatea mea? În fond, este o prostie şi o ingratitudine, căci dacă s-ar fi măritat, nu m-ar fi părăsit? Este una din acele "rătăciri" sentimentale pe care trebuie să le combatem. Fiecare cu destinul şi cu vocaţia lui. Ali este făcută pentru a-i instrui pe alţii şi pentru a munci. Are ambiţia de a nu aştepta să i se dea ceea ce are nevoie; vrea să câştige ea însăşi. Aşa face fiecare în Germania şi chiar dacă eşti bătrână trebuie să câştigi ceva prin tine însăţi.

*
Acest an 1912 este cel mai nenorocit dintre toţi anii de care îmi amintesc. În primul rând, recolta, care este principalul câştig în această ţară, se anunţa bogată, pomii erau încărcaţi cu flori, grâul era frumos şi viile permiteau cele mai bune speranţe. Şi dintr-odată se pornesc ploile, când torenţiale, când mai liniştite, dar fără încetare. Rezultatul: au provocat inundaţii, nu doar într-un judeţ sau două, ci peste tot; cel mai mic pârâu se umflă şi se revarsă, digurile se sparg, iar apele râurilor ies din matcă şi inundă oraşe, sate, păşuni şi ogoare, mătură recoltele, fâneţele, copacii, în fine, toate nenorocirile inundaţiilor. Natural, urmează o mare scumpire, încât nu ştii cum să mai faci faţă cheltuielilor. Nu am avut nici vară şi nici toamnă, frigul domneşte de mai mult timp, n-au fost decât câteva zile în care a ieşit soarele. N-am putut să mă bucur de balconul meu decât de câteva ori.

*
Suntem în 25 septembrie [1912]. De obicei, vremea era foarte frumoasă în această perioadă, se culegeau viile cu veselie şi cu spor, or, în acest an, nu se găsesc nici măcar struguri.

*
Toate acestea nu înseamnă nimic pe lângă perspectiva unui lamentabil război. Patru state balcanice au declarat război Turciei şi, spre marele meu regret şi al celei mai mari părţi a lumii, turcii au fost, până acum, învinşi. Cel puţin, conform telegramelor de pe teatrele de război, deşi se spune că nici o ştire nu este adevărată. La noi este o puternică teamă că România ar putea fi forţată să recurgă la arme pentru a-şi apăra frontierele şi, poate, pentru a lua o parte de teritoriu de la Turcia. Doar asta ne lipsea! După recolta slabă şi scumpirea alimentelor, a chiriilor, a mâinii de lucru, dacă izbucneşte războiul, dezastrul va fi complet. Ştiu bine că nici un rege sau principe, întrebat în particular, nu declară că doreşte războiul; lumea nu ar fi încântată să ia parte la aceste conflicte. Şi totuşi, există circumstanţe complicate care îi antrenează pe toţi şi la care trebuie să se supună. Adăugăm în plus ambiţia fiecărei naţiuni de a-şi ocupa locul cu demnitate. Şi iată-i în plin război! Asta nu înseamnă că nu este o mare calamitate, mii de oameni mor fără a şti bine pentru ce, fără vreun ideal, fără entuziasm. Eu nu cred în entuziasmul soldatului. Auzind împuşcăturile, văzând atâta sânge curgând, forţat să se apere, soldatul, a cărui origine barbară iese la suprafaţă, ajunge să strige "Loveşte cu sabia!" şi să omoare, fără să-şi dea seama de ceea ce face. Cât de mult şi-ar fi dorit să rămână în satul lui sau să-şi facă meseria în oraş, în loc să înoate în noroi şi să sufere de frig şi de foame.

Am citit Amintirile contelui Rodolphe Aponnyi[xiii] din timpul revoluţiei de la 1830. Foarte interesante, cu multe întâmplări intime de la curtea lui Louis Philippe şi Charles X. Păcat că Elena[xiv] nu mai poate să cumpere revista[xv]; n-o cumpăra decât pentru mine şi, biata de ea, este în mare lipsă de bani, aşa că am renunţat.

*
Într-o carte poştală, sora mea[xvi] îmi scrie că s-a dus pentru câteva zile la prietena ei, Bertha, şi-mi mai spune că este seară şi că sunt aşezaţi toţi în jurul mesei, iar tatăl [Berthei] citeşte cu voce tare din Schiller, în timp ce femeile croşetează. Nu pot spune cât m-a impresionat acest lucru, să realizez cât este de înnăscut la germani sentimentul frumuseţii, al poeziei. Tatăl vine acasă seara, obosit de muncă în magazinul său, şi-şi găseşte relaxarea şi odihna în lectură. Nu spun că nu-i place să se bucure şi de alte distracţii, teatru, plimbări şi altele, dar plăcerea spiritului este, pentru el, deasupra tuturor celor zgomotoase. Eu cred că ceea ce scriu se întâlneşte mai ales în lumea burgheză, ei au primit o învăţătură superioară şi cei mai mulţi şi-au cultivat un anumit talent, dar trebuie să-şi câştige existenţa şi chiar a întregii familii, însă simţul lor practic şi sentimentul datoriei îi fac să îmbine idealul cu cele pământeşti (practica). Cel care s-a născut bogat şi independent nu cunoaşte bucuria şi satisfacţia de a-ţi asigura existenţa prin tine însuţi şi habar n-are cât de plăcut este să te odihneşti după muncă.

*
Bătrâna mea bucătăreasă a venit să-mi facă patul şi mi s-a plâns o oră întreagă de ingratitudinea nepoatei sale, pe care a crescut-o şi i-a dat zestre, după cum spune, cât unei fete de negustor. Acum, biata femeie este suferindă şi, pentru că i-a certat soţul, nepoata nu mai vine la ea, deşi ştie că este bolnavă (cred că are o hernie de disc) şi cred că ar trebui să stea la pat câteva zile. Cine o va înlocui, cine o va îngriji? Va fi nevoită să apeleze la soţia unui nepot, iar eu va trebui să o supraveghez, căci nu pot lăsa totul în seama unei străine şi nici nu pot să-i spun bătrânei să meargă să se îngrijească în altă parte. Urăsc ingratitudinea, în ochii mei este semnul omului cu inimă rea.

*
Cartea rusă pe care am citit-o, Sanin[xvii], este o carte proastă, cu opinii nefavorabile ruşilor. Nu numai că este plină de sofisme, dar denigrează toate virtuţile, toate ideile bune, tot ce este nobil în om. Religie, patriotism, dragostea de muncă, iubirea de părinţi şi mai ales credinţa în puritatea femeii. Trebuie să trăieşti numai pentru plăcerea ta, să te bucuri de viaţă sub toate aspectele, fără nici o menajare a celorlalţi. Şi dacă nimic nu te mai atrage, să pui punct vieţii şi să te sinucizi. Şi peste toate se întinde marea melancolie a ruşilor care, în popor, a degenerat în brutalitate şi abrutizare. Am citit această carte până la capăt, fără plăcere, dar eram curioasă să văd dacă din tot acest noroi nu se va ridica măcar un singur caracter. Sanin fuge departe de cercul în care se petrece acţiunea romanului, este singurul despre care se poate spera ceva bun, dar pesimismul îl urmăreşte şi cred că sinuciderea îl pândeşte undeva, în lume.

Câtă deosebire faţă de Turgheniev! Când îl citesc, mi se pare că redevin tânără şi că străbat un câmp smălţuit cu flori. După câte văd, Turgheniev a fost o excepţie. Şi Tolstoi ne arată, în schimb, tot ceea ce este în rasa rusă, bineînţeles nici un viciu, nu neagă ce este bun, este foarte pios, dar obscur şi exasperant în bunele sale intenţii. Fuga lui din familie, izolarea totală nu sunt, oare, identice cu o sinucidere? E foarte greu să faci bine sau, pentru a spune adevărul, nu ştii cum să-l faci. E nevoie de abnegaţie, să nu-ţi fie teamă de oboseală şi de respingeri şi să te aştepţi să fii adesea greşit înţeles. Căci aşa este făcută lumea, se va spune că faci bine ostentativ, din vanitate. Şi atunci preferi să te laşi păgubaş.

Dar, dacă te descurajezi aşa de repede, ce poţi face? Să-i laşi pe cei săraci să sufere doar din cauza mândriei tale? De exemplu, am nişte vecine care îmi par foarte sărace, sunt domnişoare dintr-o familie bună, nu au lemne, nu au servitoare şi aş vrea să le vin în ajutor - deşi nu pot să le dau decât puţin din puţinul meu -, dar sunt sigură că vor refuza totul şi chiar s-ar supăra pe mine.

Ei bine, nu fac nici o încercare - şi asta este rău -, dar nu ştiu în ce fel le-aş putea ajuta. Este o laşitate, multe persoane sunt ca mine, căci nu este plăcut să fii refuzat.

*
Citesc adesea despre sfârşitul calm şi împăcat al unor oameni. Dorinţa mea fierbinte este ca, atunci când momentul despărţirii va veni, să mă supun cu umilinţă, să pot să mă despart de toţi copiii mei, ca nici unul dintre ei să nu lipsească de lângă patul meu şi ca dulcea speranţă de a-i regăsi în ceruri, pe lumea cealaltă, să ne uşureze despărţirea. E groaznic să pleci supărat sau disperat. De aşa ceva, Doamne, scuteşte-mă! Nu este zi fără să mă gândesc la moartea mea. Aş vrea să mă obişnuiesc cu această certitudine a morţii, poate apropiată, şi totuşi, îmi este foarte greu!

*
18 decembrie [1912]. Astăzi, în străinătate, este prima zi a noului an 1913. Încetul cu încetul, o mulţime de amintiri năvălesc în capul meu, câteodată vesele, dar cele mai multe destul de mohorâte. Viaţa noastră în casă a fost foarte liniştită şi nici mijloacele financiare nu ne-au permis să ne ţinem de petreceri. N-are importanţă. Am rămas cu o amintire frumoasă. Toată tinereţea mea îmi apare ca o vară fără de sfârşit, plină de flori, chiar şi acum simt parfumul arborilor şi al pământului reavăn şi fertil. Oare pentru toţi tinereţea îşi păstrează această încântare la bătrâneţe? Cred că da. Este singura perioadă în care se trăieşte fără griji şi fără regrete. Dar era să uit că pentru a avea această amintire plăcută trebuie să fi avut o tinereţe bine ocrotită şi fericită. Şi eu am avut-o. Nu am fost bogaţi şi de multe ori a trebuit să renunţ la unele lucruri mărunte, pe care le aveau prietenele mele. Dar, în schimb, am fost iubită, părinţii şi surorile m-au înconjurat cu dragoste şi au încercat să mă facă să uit aceste mici lipsuri. Câţi copii sunt lipsiţi de această atmosferă caldă şi aceasta este o nenorocire care întunecă viaţa chiar şi mai târziu.

Aş vrea să ştiu ce gândeşte sora mea despre acest subiect şi dacă şi ea îşi aminteşte de copilărie ca de o grădină sau dacă amintirile ei sunt întunecate de un văl. Totul depinde de spiritul nostru şi de imaginaţia noastră, cât despre mine, sunt mulţumită că o am atât de impresionabilă. * În Franţa, se vorbeşte mult despre Marie Lafarge[xviii], al cărei proces se revizuieşte. Aproape sigur, va fi recunoscută nevinovăţia sa. Biata femeie, tânără, bogată, frumoasă, înconjurată de prieteni, a fost condamnată la închisoare pe viaţă, fiind acuzată că şi-a otrăvit soţul. Asta s-a întâmplat în 1850. Ea a fost graţiată după 10 ani de detenţie, dar viaţa i-a fost distrusă. S-ar spune că a fost blestemată. Procesul a avut un răsunet uriaş. Astăzi, vedem că justiţia a comis o crimă, poate, fără să ştie.

*
30 decembrie [1912]. Încă o zi şi intrăm şi noi, românii, în noul an 1913, bineînţeles la noi, care suntem cu 13 zile în urmă. Anul care a trecut a fost un an rău - ploi fără încetare, inundaţii, molime, foamete; pe deasupra, războiul în Balcani, care ameninţă să cuprindă şi ţara noastră în această calamitate. Să dea Dumnezeu ca noul an să fie mai bun, să ne aducă pacea şi să ne ferească de nenorociri.

Cei din familia noastră au fost sănătoşi. Este o binecuvântare pentru care trebuie să fim recunoscători. Ce poate fi mai trist decât boala în casă. Orice poate fi răbdat, cu condiţia să-i vezi pe cei ai casei sănătoşi.

Citesc despre orori care se întâmplă în sărmanele ţări aflate în război. Nu-ţi vine să crezi că asemenea lucruri se pot petrece în timpurile noastre. Bulgarii şi sârbii sunt nişte barbari, civilizaţia nu s-a putut prinde de ei, după cum nu s-a prins nici de ruşi. De fapt, ei aparţin aceleiaşi rase, slavii, care sunt originari din Asia, un amalgam de calmuci, cerchezi şi cazaci. Mi se pare că au rămas mai sălbatici decât turcii.

Românii sunt latini, de aici au blândeţea, fineţea şi spiritul. Cam multă moliciune, le-ar trebui o grefă cu o rasă mai viguroasă. Când apare pericolul, se trezesc dintr-odată şi atunci devin eroi neobosiţi.

Ieri am primit vizita soţiei consulului german. Mi-a lăsat impresia unei persoane bune, simple, fără rigiditate, cu o educaţie aleasă. Voi încerca să o frecventez, mai întâi pentru Ali şi, în cazul în care Betty va veni la Iaşi, să aibă cu cine să stea de vorbă. Această familie este, cred, din Berlin. A stat trei ani la Montevideo (Uruguay), iar la Iaşi se află de un an.

1913
Stafia războiului bântuie în toată lumea


Zilele de sărbătoare au trecut şi iată-ne în 7 ianuarie. Până acum, acest an nu anunţă nimic, nici în bine, nici în rău. Ne rămâne speranţa în tot ceea ce poate fi mai bun. Nu am voie să ies din casă, guturaiul nu mi-a trecut. Este foarte supărător, cu atât mai mult cu cât şi astăzi este sărbătoare, Sf. Ioan. La doamna Ţinţu [persoană neidentificată] a fost o petrecere, chiar sub dormitorul meu se află sufrageria lor, şi nu m-a lăsat să dorm, întrucât se aude tot zgomotul când ei sunt la masă. Nicu şi Mica au fost şi ei. Ali a lipsit, din cauză că H. [Elena Canano] nu a venit încă la şcoală, iar eu nu m-am dus pentru că nopţile trecute în petreceri mă obosesc prea mult.

În fond, sunt indignată de acest exces de a înfuleca: de curând, madam Ţinţu a dat doi curcani şi o gâscă unei prietene care organiza un dineu, apoi de sărbători a tăiat trei sau patru [curcani] şi ieri, iarăşi, trei curcani şi o gâscă! Şi când mă gândesc că sunt atâţia săraci care n-au, poate, nici o bucăţică de carne de vită şi nici lemne pentru a se încălzi. Dacă aş fi fost bogată, aş fi trimis alimente la societatea "Pâinea săracilor" şi aş fi organizat acolo o mică masă festivă, nu cu curcani, ci cu câteva feluri de mâncare, aşa cum se obişnuieşte în popor.

E uşor să-i critici pe alţii, Dumnezeu ştie ce-aş fi făcut, dacă aş fi dispus de o oarecare avere. Oare aş fi acţionat cum am spus mai sus? Îi uităm atât de repede pe ceilalţi când noi nu ducem lipsă de nimic!...


[i] Geta Apotecker (24 aprilie 1897, Iaşi - 1993, Bucureşti), unica fiică a doctorului Nicolae Apotecker şi a Mariei (Mica), fiica Anei Greceanu. Căsătorită cu locotenentul Constantin Ghimpeţeanu (1896-1966), a avut o fată, Colette (4 august 1925, Iaşi - 24 aprilie 1996, Bucureşti).
[ii] Nicolae Apotecker (1860-1946), medic chirurg, a lucrat la Tg. Frumos şi la Spitalul "Sfântul Spiridon" din Iaşi. În timpul Războiului de Reîntregire (1916-1919), a fost concentrat ca medic la un spital de campanie din Dorohoi. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, în 1943, s-a refugiat cu familia la conacul lui Scarlat Greceanu junior de la Topliceni, Râmnicu Sărat, apoi la Bucureşti, unde a decedat, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu. Chirurg apreciat în epocă, este autorul unei premiere medicale: s-a operat singur de apendicită, eveniment prezentat în presa vremii. Revista franceză Je sais tout i-a acordat un premiu. A fost prieten apropiat cu medalistul francez André Lavrillier, care avea să-i imortalizeze chipul pe o medalie, aflată astăzi în arhiva familiei Radu Greceanu din Bucureşti.
[iii] Infanta Eulalia a Spaniei (1864-1958) a publicat, în 1911, sub pseudonimul Contesa de Avila, volumul Au fil de la vie (Paris, Société Française d'Imprimerie et de Librairie, 1911), tradus un an mai târziu în engleză, sub titlul The Thread of Life (New York: Duffield, 1912).
[iv] Francisco Ferrer (1859-1909), pedagog şi editor spaniol, anarhist, a fost făcut responsabil de revoltele din iunie 1909 de la Barcelona, fiind condamnat la moarte şi împuşcat.
[v] Edmond Rostand (1868-1918), dramaturg francez, autorul piesei de teatru Cyrano de Bergerac (1897). Căsătorit în 1890 cu Rosemonde Gérard, poetesă, cu care are doi copii - Maurice (n. în 1891) şi Jean (n. în 1894) - divorţează în 1915.
[vi] Cel mai mare pachebot din lume la acea vreme, Titanic, a plecat, în prima sa călătorie, din Southampton, Anglia, cu destinaţia New York, la 10 aprilie 1912. În 14 aprilie 1912, la ora 23:40, s-a ciocnit cu un aisberg. S-a scufundat la ora 2:20 în dimineaţa următoare. În această catastrofă şi-au pierdut viaţa 1514 persoane din 2224.
[vii] În Caietul Anei Greceanu, versurile au fost scrise în limba franceză: Mon Dieu, plus près de toi,/ Plus près de toi./ C\'est le cri de ma foi:/ Plus près de toi./ Dans le jour où l\'espérance déborde/ Comme un fleuve/ Garde moi près de toi! Plus près de toi!/ Plus près de toi, Seigneur,/ Plus près de toi!/ Tiens toi dans ma douleur/ Plus près de moi!/ Alors que la souffrance/ Fait son oeuvre en silence,/ Toujours plus près de toi,/ Plus près de toi! Plus près de toi, toujours plus près de toi!/ Donne moi ton secours,/ Soutiens ma foi!/ Que Satan se déchaîne, Ton amour me ramène/ Toujours plus près de toi,/ Plus près de toi!
[viii] S-a produs la ora 16:03 şi a fost unul dintre cele mai puternice cutremure cu epicentrul în Vrancea.
[ix] Catren care a circulat în epocă, adresat de dramaturgul Ion Luca Caragiale (1852-1912) lui Petru Missir (1856-1929), avocat şi junimist de marcă.
[x] Oscar Wilde (1856-1900), scriitor irlandez. În vara anului 1891, îl cunoaşte pe lordul Alfred Douglas (Bosie). Ostil filosofiei şi convenţiilor morale ale epocii victoriene, scriitorul duce o viaţă de ostentaţie cinică şi de scandal, afişându-şi public relaţia homosexuală cu noul său prieten, devenit nedespărţitul Bosie. Acuzat de homosexualitate (pe atunci ilegală în Anglia), este condamnat la doi ani de închisoare (1895). Soţia şi copiii îl părăsesc şi îşi schimbă numele în "Holland". Ultima parte a condamnării o ispăşeşte în închisoarea din Reading, despre care va scrie celebra The Ballad of Reading Gaol (1898). Eliberat în 1897, se stabileşte în Franţa, unde trăieşte în uitare şi singurătate. Moare la Paris (30 noiembrie 1900), fiind înmormântat în cimitirul Père Lachaise.
[xi] Creaţii ale scriitorului francez François-René de Chateaubriand (1768-1848), a cărui operă a influenţat romantismul, cultivând pasiunea pentru natură, singurătate şi exotism. Capodopera sa rămâne scrierea autobiografică Memorii de dincolo de mormânt. Apărută în 1801, povestirea Atala s-a bucurat de un mare succes.
[xii] Prin Decretul Regal nr. 2.493/25 iulie 1903 ("Monitorul Oficial", 1903, p. 3.994), Administraţia Casei Şcoalelor de pe lângă Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice este autorizată "să accepte donaţiunea făcută de Alteţa Sa Regală Principesa Maria a României, prin scrisoarea dată în Castelul Peleş, constând în suma de 255.500 lei nominal în scrisuri funciare rurale de 5% cu cuponul din ianuarie 1904, depuse la Banca Naţională a României, cum şi din imobilul situat în Iaşi, strada Asachi, pentru înfiinţarea unei şcoale de menaj în Iaşi, care să poarte numele (...) «Principesa Maria»". În acelaşi monitor, este publicat Decretul Regal nr. 2491/25 iulie 1903, prin care sunt aprobate Regulamentul Şcolii de menagiu "Principesa Maria" şi Proiectul de buget pe primul an de existenţă. Fetele erau admise cu consimţământul Principesei şi erau bursiere. În anul 1910, Şcoala de Menaj "Principesa Maria" avea ca directoare pe Elena Canano. În 1912, când Gabriela Greceanu este angajată ca subdirectoare, Elena Canano era încă în fruntea acestei şcoli. De altfel, cele două, rude apropiate, au făcut eforturi pentru ca şcoala să funcţioneze în condiţii cât mai bune.
[xiii] Rodolphe Aponnyi (1802-1853), ataşat al ambasadei Austriei la Paris, a lăsat interesante mărturii despre lumea diplomatică şi politică în care s-a mişcat vreme de aproape un sfert de secol (1826-1849).
[xiv] Elena Canano, directoarea Şcolii de menaj "Principesa Maria", Iaşi.
[xv] Je sais tout, revistă editată în Franţa, dar care ajungea şi în România, difuzată de marile librării.
[xvi] Elisabeth (Betty) Wiegand (1833-1921), sora cea mare a Anei. La vârsta de 19 ani intră ca menajeră în familia comercianţilor Liebermann, cărora le conduce gospodăria. Aceştia caută să o mărite, dar cei doi bărbaţi pe care îi propun nu sunt pe placul lui Betty. Va rămâne necăsătorită toată viaţa. În 1882, fiind bolnavă, se retrage la un fel de cămin de bătrâni, în Potsdam, condus de o oarecare "soeur Hélène". Acolo o vizitează Geta Apotecker împreună cu părinţii ei, în 1913. Se îngrijeşte de Ali Greceanu în timpul şederii acesteia la Berlin, unde urmează o şcoală de menaj (1911-1914). Între 1916-1919, ţine un fel de jurnal (aflat acum în arhiva Radu şi Eugenia Greceanu din Bucureşti) care cuprinde şi unele amintiri despre familia sa şi despre viaţa în Berlinul acelei epoci.
[xvii] Sanin, opera prozatorului rus Mihail Arţîbaşev (1878-1927), a provocat în momentul apariţiei sale (1907) un scandal public în Rusia. Biserica ortodoxă rusă i-a intentat proces autorului şi l-a învinuit de propagarea pornografiei. Interzisă în Rusia, cartea şi-a continuat destinul, fiind publicată în alte ţări.
[xviii] Marie Fortunée Capelle (1816-1852), cunoscută sub numele de Marie Lafarge, condamnată, în 1840, pentru moartea soţului său, Charles Lafarge, la muncă silnică pe viaţă. Graţiată în 1852, moare în acelaşi an. A scris două lucrări în care îşi proclamă nevinovăţia: Memorii (1841) şi Ore de închisoare (1853). Rămasă printre marile enigme judiciare ale omenirii, "Afacerea Lafarge" a făcut să curgă multă cerneală şi să aducă mulţi bani celor care au brodat pe acest subiect.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer