Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Cuvânt înainte la Între două patrii


Dumitru Roman, pe marginea unui volum de Ana Greceanu

20.05.2020
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ana Greceanu
Între două patrii. Însemnări 1911-1920
Editura Vremea, 2013



Citiţi un fragment din această carte.

***
Cuvânt înainte

Caietul de însemnări al Anei Greceanu are o poveste ciudată, dar şi norocoasă în felul ei. Cele câteva zeci de pagini, în limba franceză şi, sporadic, în germană, au fost scrise acum mai bine de 100 de ani, acoperind o perioadă de aproape un deceniu, de la 11 septembrie 1911 la 7 ianuarie 1921, când, din motive de boală şi de vârstă, Ana Greceanu este nevoită să-şi închidă caietul în aşteptarea unor zile mai bune. Dar ele nu vor mai veni niciodată! După câţiva ani de suferinţă şi singurătate, mai ales singurătate, Ana Greceanu moare în casa Kogălniceanu din Iaşi, în ziua de 5 martie 1926, fiind înmormântată în cimitirul "Eternitatea".

După moartea bătrânei doamne, caietul a intrat în posesia iubitei sale fiice, Gabriela (Ali), care i-a fost mereu în preajmă şi a îngrijit-o cu afecţiune până în ultimele clipe ale vieţii. Deşi ştia perfect şi nemţeşte, şi franţuzeşte, Ali n-a apucat, se pare, să citească însemnările mamei sale. Sau poate că le-a citit, fără însă a lăsa vreo mărturie despre aceasta.

La moartea Gabrielei (9 august 1938, Iaşi), jurnalul a trecut în grija surorii sale, Maria (Mica) Apotecker. Este primul şi, probabil, singurul dintre copiii Anei care a citit integral însemnările. O dovedesc semnalările, în limba franceză, pe care le-a adăugat pe unele pagini, pentru ca la sfârşitul textului să conchidă: Biata mamă, cât de bine şi [cât] de corect exprimă tot ceea ce suferă. Aş dori şi eu, dar nu reuşesc! Nu este exclus ca Mica Apotecker să fi rupt mai multe file din caiet care cuprindeau caracterizări critice şi descrieri de întâmplări neconvenabile familiei sale.

Maria Apotecker a murit în anul 1967, la Bucureşti. Din acest moment, caietul a fost preluat de fiica sa, Geta, căsătorită cu locotenentul Constantin Ghimpeţeanu; când Geta Ghimpeţeanu a decedat (1993, Bucureşti), caietul cu coperte groase, de culoare maron, a ajuns la fiica sa, Colette Ghimpeţeanu, care l-a citit şi a făcut scurte însemnări pe marginea unor pagini.

În fine, după moartea acesteia din urmă, a fost moştenit de unchiul ei, istoricul şi genealogistul Radu Scarlat Greceanu (11 mai 1915-5 octombrie 2012). Acesta a citit însemnările bunicii sale şi, sesizând interesul pentru perioada istorică respectivă, a iniţiat în 2010 traducerea lor, cu următoarea distribuţie a lucrului în echipă: descifrarea şi lectura primară - Eugenia Greceanu; decizia pentru fiecare variantă de traducere controversată - Radu Greceanu; înregistrarea şi transcrierea textului, inclusiv culegerea pe calculator: Dumitru Roman. La forma stilistică finală a participat întreaga echipă. Pasajele în limba germană, scrise în alfabetul gotic, au fost descifrate cu ajutorul domnului arhitect Dan Teodorovici, stabilit în Germania, căruia îi mulţumim şi pe această cale. Ar mai fi, poate, şi alte lucruri de spus din "laboratorul" acestei cărţi. Aş aminti, în cele din urmă, doar un singur amănunt, deloc de neglijat: vârsta la care cei doi soţi s-au încumetat să pornească în această dificilă întreprindere - 95 de ani, Radu Greceanu; 82 de ani, Eugenia Greceanu.

Soarta a vrut ca Radu Greceanu să nu mai apuce să vadă publicate însemnările bunicii sale. La 5 octombrie 2012, la venerabila vârstă de 97 de ani, patru luni şi 25 de zile, a plecat la cele veşnice, fiind înmormântat în cimitirul Ghencea Militar din Bucureşti, lângă socrul său, eroul locotenent-colonel Mihail Popescu, căzut în august 1941 în luptele de pe Frontul de Est. Aşa cum stă mărturie inscripţia: "Am luptat în Est", cioplită pe piatra mormântului său, sublocotenentul de artilerie Radu Greceanu a luat parte la campania din Est, a luptat în Crimeea şi, în aprilie 1944, a căzut prizonier. După patru ani de suferinţe în lagărele sovietice de la Mănăstârka şi Oranki, s-a întors acasă.

Socotim că această carte este omagiul cel mai potrivit pe care îl putem aduce deopotrivă bunicii şi nepotului ei, două vlăstare crescute, în timpuri diferite, din trunchiul unei vechi familii de boieri moldoveni: Grecenii.

Misiunea de a scrie acest cuvânt-înainte este, pentru mine, cu atât mai emoţionantă, cu cât ea îmi oferă prilejul de a-l evoca pe omul care m-a primit cu toată încrederea în familia sa şi, în desele noastre întâlniri şi discuţii pe teme de istorie şi de viaţă, mi-a cultivat interesul pentru genealogie, în general, şi pentru genealogia familiei Greceanu, în special. "Dan, băiatule, îmi spunea adesea, ţie îţi rămâne sarcina să continui genealogia pe linie feminină, eu nu mai am putere şi nici ochii nu mă mai ajută!" Sper să-i împlinesc dorinţa!

Cine este Ana Greceanu?

Marie Anna Albertina s-a născut la 14 ianuarie 1841 în Germania, în familia croitorului Wilhelm Friedrich Wiegand şi a Iohannei Krone, care se mutase, în martie 1840, din Berlin în mica localitate balneară Freienwalde, pe Oder, cu ape termale renumite. Aici, tatăl cumpărase o casă confortabilă, cu o mare grădină cu livadă care făcea bucuria copiilor săi. În 1916, Elisabeth Wiegand, sora cea mai mare a Anei, a lăsat, la cererea nepoatei sale Gabriela, pentru care avea o deosebită afecţiune, câteva însemnări în limba germană despre familia sa din Germania. "Astăzi (1916 - n. red.) - notează Elisabeth Wiegand - pot spune că această grădină cu livadă a fost singura bucurie pe care am avut-o în cei nouă ani cât am stat la Freienwalde..."

În casa cu livadă s-a născut Ana, fiind al patrulea copil, şi ultimul, al familiei. Iubită şi răsfăţată de surorile sale "ca o mare păpuşă", a trăit primii ani ai copilăriei în acest adevărat rai cu ape binefăcătoare. În însemnările ei, Ana îşi va aminti cu nostalgie de anii petrecuţi la Freienwalde, socotindu-i cei mai fericiţi din întreaga ei viaţă.

Deşi Elisabeth Wiegand nu spune nimic, în însemnările către Gabriela, despre dificultăţile financiare ale familiei sale, nu-i greu de înţeles că acestea au fost principalul motiv care l-a obligat, în 1849, pe croitorul Wilhelm Friedrich Wiegand să vândă casa cu livadă din Freienwalde şi să revină la Berlin, unde închiriază "două camere spaţioase" pe Friedrichstrasse 68, nu departe de artera festivă Unter den Linden. Elisabeth Wiegand vorbeşte de prăbuşirea economică declanşată de războaiele napoleoniene şi continuată de tulburările revoluţionare din 1848, care s-au dovedit a fi dezastruoase pentru întreaga Prusie. Cel mai mult de suferit au avut micile întreprinderi manufacturiere, între care şi atelierul de croitorie al lui Wilhelm Friedrich Wiegand. Strâmtorată, familia trebuie să se adapteze din mers noilor condiţii. Fetele sunt nevoite să-şi întrerupă studiile şi "să-şi găsească o ocupaţie lucrativă". Linchen se angajează funcţionară într-un magazin de săpunuri, Elisabeth, într-un atelier de mănuşi. Otilia rămâne cu o paralizie în urma unui accident. Mezina Ana, ajunsă la vârsta şcolară, urmează cursurile "Şcolii doamnei Reiher". Este ultima consemnare pe care Elisabeth o lasă Gabrielei despre Ana: "Mama voastră, notează ea, v-a vorbit adesea şi îndelung despre această perioadă, ca atare nu voi mai scrie despre ea."

Potrivit puţinelor mărturii păstrate în tradiţia celor din familie, Ana Wiegand abia împlinise 17 ani când îl cunoaşte pe comisul Scarlat Greceanu, din neamul boierilor Greceanu din Moldova, aflat la specializare în Germania. Născut în anul 1826 - aşa cum stă scris în "catastifele" genealogice ale nepotului său -, Scarlat era primul copil din cei opt ai agăi Gheorghe Greceanu şi ai energicei sale soţii, Anastasia, născută Balş, cea care l-a descurajat într-un mod destul de brutal pe poetul Vasile Alecsandri, care ar fi năzuit, după cum susţine scriitorul Costică Gane, la mâna lui Calipso, una dintre fetele ei. Urmarea? Vasile Alecsandri s-a răzbunat cum ştia el mai bine, fixându-i portretul pentru eternitate în faimoasele sale "Chiriţe", alături, fireşte, de "Aristiţa" (căsătorită cu Ioan Coruz şi apoi divorţată), "Calipsiţa" (pe numele adevărat Calipso, căsătorită cu Neculai Canănău, de care divorţează în cele din urmă) şi "Guliţă" (Gheorghe, căsătorit cu frumoasa Maria-Frieda Steege, cu care a avut trei fete: Maria, Elena, Lucia).

Dar să revenim şi să amintim că, în 1857 sau 1858, tânărul Scarlat Greceanu, care absolvise cu câţiva ani în urmă Facultatea de Medicină la Berlin, se afla la specializare în magistratură. Puţinele informaţii pe care le deţinem în acest moment al documentării noastre nu ne permit să înţelegem în ce condiţii a renunţat la profesia de medic, îndreptându-se spre magistratură (mai târziu va îndeplini funcţia de prefect al judeţului Dorohoi, dar şi de senator). La Berlin, o cunoaşte pe tânăra Ana Wiegand care, în căutarea unui loc de muncă, acceptă propunerea lui Scarlat Greceanu să-şi părăsească familia şi ţara şi să vină în Moldova, ca guvernantă a copiilor săi şi ai soţiei sale Esmeralda, născută Gherghel.

În anul 1858, când tânăra nemţoaică soseşte la moşia Tăuteşti, în ţinutul Botoşanilor, Scarlat şi Esmeralda aveau un băiat şi trei fete, cu vârste cuprinse între şase şi un an: Sebastian (Bastică), şase ani; Maria, patru ani; Sevastiţa, doi ani şi Atenais, un an. Peste doi ani, Esmeralda îi va mai dărui soţului un băiat: Ion Emil, născut la 19 ianuarie 1860. Se pare că această din urmă naştere a fost dificilă, ducând în doar două luni la moartea mamei, la 7 aprilie 1860.

Rămas văduv, Scarlat Greceanu îşi pune toată nădejdea în tânăra guvernantă Ana Wiegand, în grija căreia rămân creşterea şi educarea celor cinci copii. Curios, în însemnările sale, Ana nu va pomeni niciodată de această perioadă din viaţa ei, şi nici de copiii Esmeraldei. Nu ştim cât de ataşată a fost de aceşti copii, dacă i-a învăţat franceza şi germana, pe care ea le ştia perfect din familie, dacă i-a îndrăgit sau nu, dacă a mai ţinut legătura cu vreunul dintre ei după ce a plecat fiecare la casa lui...

Ceea ce ştim cu certitudine este că, în anul 1868, după câţiva ani de văduvie, Scarlat Greceanu s-a însurat cu Ana Wiegand. Soţul avea 42 de ani, iar soţia 27. Chiar în anul următor Ana îi dăruieşte o fată: Camille (18 octombrie 1869, Borzeşti - 23 martie 1953, Iaşi). Vor urma alte două fete - Gabriela (18 noiembrie 1870 - 9 august 1938, Iaşi), Maria (12 februarie 1874, Botoşani - 1967, Bucureşti) - şi un băiat: Scarlat (19 februarie 1875, Botoşani - 27 mai 1957, Râmnicu Sărat).

Moşia Tăuteşti, unde a trăit numeroasa familie a lui Scarlat Greceanu, are o poveste lungă şi zbuciumată. Nu e locul să o derulăm aici, dar nici nu putem merge mai departe fără a-i ajuta pe cititori să înţeleagă cât de cât realitatea acelor timpuri. În lucrarea sa de căpătâi, Sate pe Jijia de Sus, apărută sub egida Institutului Român de Genealogie şi Heraldică "Sever Zotta" din Iaşi, genealogistul Eugen D. Nicolau arată că, la 15 decembrie 1854, Scarlat Greceanu a cumpărat de la aga Costache Catargiu întreaga moşie Tăuteşti-Simioneşti cu 7000 de galbeni. Din actul de vânzare reiese că vânzătorul avea această moşie ca danie de la răposata lui soţie, Pulheria Lazu.

Potrivit lui Ion Ionescu de la Brad (1818-1891), ilustru agronom, economist şi scriitor, care s-a documentat la faţa locului pentru lucrarea sa Agricultura în judeţul Dorohoi, Tăuteştii lui Scarlat Greceanu - cu peste 900 de fălci (circa 1290 de hectare) - erau împărţiţi, la 1866, în două cătune, pe care proprietarul voia să le unească. Numai că locuitorii s-au împotrivit, neîndurându-se să-şi lase casele şi grădinile şi să se mute în altă parte. "Din această pricină - notează acelaşi Ion Ionescu de la Brad - nici nu voiesc a lucra pământurile ce li s-au dat la locul unde vrea proprietarul a-i strâmtora."

În 1873, Scarlat Greceanu vinde aproape jumătate din moşia Tăuteşti (328 de fălci), iar peste opt ani, la 5 februarie 1881, îi vinde lui Scarlat Romano din Fălticeni partea rămasă, întreaga familie mutându-se la Botoşani. Un an mai târziu, la 11 decembrie 1882, Scarlat Greceanu moare, lăsându-şi soţia şi copiii într-o situaţie financiară precară. Nici despre această perioadă din viaţa familiei Ana Greceanu-Wiegand nu lasă mărturie, iar sursele documentare, sărace la acest moment, nu ne ajută să înţelegem ce s-a întâmplat după moartea capului familiei. Faptul că Ana Greceanu nu pomeneşte un cuvânt despre copiii din prima căsătorie a răposatului ei soţ ne face să presupunem că, în intervalul 1892-1900, a intervenit o ruptură în familie, cu urmări negative şi în plan financiar. În 1882, Ana avea 41 de ani şi patru copii cu vârste cuprinse între 13 şi 7 ani! Pentru orice văduvă, această situaţie ar fi însemnat, din start, un mare handicap. Nu însă şi pentru Ana Greceanu! Femeie energică, în vinele căreia curgea sânge german, aceasta se va dărui cu toată fiinţa creşterii copiilor rămaşi orfani de tată, străduindu-se din toate puterile să le asigure o educaţie aleasă, la nivelul elitei Botoşanilor acelor vremuri, şi un viitor sigur. Într-o scrisoare din 4 decembrie 1948, păstrată în arhiva familiei doctorului Sergiu Groholschi-Miclescu, Maria Neculcea, din Fălticeni, îi scria Cameliei Enăcescu (fata cea mai mare a Anei), fostă colegă de şcoală la Botoşani: "Ce bine crescute eraţi voi (fetele Anei Greceanu - n. red.) şi încă ce apreciate de cercul de elită în care vă învârteaţi cu societatea Şezătoarea, înfiinţată de voi..." Într-adevăr, Ana Greceanu şi-a susţinut fetele (pe Camille şi Gabriela) în fondarea, la 11 noiembrie 1891, a societăţii de domnişoare "Şezătoarea", bine cunoscută şi apreciată în oraş, care a fiinţat mai bine de zece ani, sprijinind cu cărţi didactice şi haine un număr de 24 de elevi săraci (12 băieţi şi 12 fete) până la terminarea studiilor secundare. Membrele societăţii se adunau în locuinţele lor, unde lucrau împreună diverse obiecte artizanale, timp în care se organizau şi spectacole culturale şi se comercializau lucrurile de mână executate.

După anul 1900, probabil odată cu plecarea mezinului Scarlat (Charles-Cărluţă) la Bucureşti, la Şcoala de Poduri şi Şosele, Ana se mută la Iaşi, unde închiriază un apartament pe str. Lăpuşneanu şi locuieşte împreună cu Gabriela, având-o aproape şi pe Maria (fata cea mai mică), măritată cu doctorul Nicolae Apotecker şi locuind, în 1908, împreună cu fiica lor, Geta, pe strada Albă nr. 16, devenită, prin 1913, strada Elena Doamna nr. 16.

În timpul războiului va fi găzduit, în casa de pe strada Lăpuşneanu, şi medalistul francez André Lavrillier, care făcea parte din misiunea militară franceză a generalului Berthelot. După război, Gabriela Greceanu capătă o locuinţă în strada Kogălniceanu 11 (în fosta casă a lui Mihail Kogălniceanu), unde se mută şi Ana.

Începute în septembrie 1911, când Ana Greceanu ajunsese la vârsta de 70 de ani, însemnările descriu viaţa cotidiană a Iaşilor din anii războaielor balcanice şi ai Primului Război Mondial, cu cortegiul ei de nenorociri, cu momentele dificile provocate de înfrângerile armatei române, cu atmosfera apăsătoare din vremea refugiului guvernului din Bucureştii aflaţi sub ocupaţie germană, cu aglomerarea populaţiei în Moldova, având drept consecinţă lipsa alimentelor şi scumpetea insuportabilă, amplificată şi de militarii ruşi, care vindeau, la preţuri fabuloase, tot ce aduseseră cu ei din Rusia sau ceea ce luaseră cu japca din gospodăriile românilor.

Pe acest fundal dramatic, Ana îşi brodează propriile gânduri şi trăiri, mereu îngrijorată de ziua de mâine, aşteptând, însingurată, într-o cameră de la etaj, sosirea fiicei sale Gabriela (Ali) din numeroasele deplasări prin oraşele Moldovei, în calitate de inspectoare a Societăţii Ocrotirea Orfanilor de Război, condusă de Olga Sturdza (1884-1971).

Trăindu-şi bătrâneţile între lecturile literare din franceză şi germană, dar şi din scriitorii români (ce-i drept, mai rar), oscilând de dimineaţă până seara între cusut şi brodat, Ana este atentă la tot ce se întâmplă în jurul ei, în viaţa culturală a Iaşilor (pe care nu ezită să o critice pentru formalismul ei), vrea să ştie ce se petrece în ţară şi în lume, este la curent cu ultimele apariţii editoriale la Paris şi Berlin, este abonată la revista Les Annales, dar şi la ziarele româneşti, dornică să nu-i scape nimic din tumultul începutului de secol XX.

Iat-o meditând, într-una din pagini, la propria-i condiţie: "O mulţime de idei mi se înghesuie în cap, dar care nu pot fi scrise, speranţe, îndoieli, mânii, recunoştinţă, care, însă, nu sunt înţelese şi care, poate, vor stârni ironii. Urăsc ironia, ea mă umileşte, mă intimidează. De aceea o evit, însă nu-i iert pe cei care mi-au arătat-o vreodată. Oare, cu vârsta, devenim răutăcioşi? Nu, nu cred, dar suntem mai calmi, mai clarvăzători. Mi-am păstrat tot entuziasmul pentru tot ceea ce este măreţ, frumos şi viteaz, dar acum deosebesc mai bine minciuna de adevăr, ceea ce de multe ori mă mâhneşte. E atât de plăcut să ai încredere în toate, să nu ai bănuieli. Vai! Acest lucru nu e posibil."

Câteva pagini mai încolo, o descoperim descriindu-şi zbuciumul sufletesc în care a pus-o soarta. Nemţoaică prin naştere, româncă prin adopţie, ea suferă în ascuns atunci când, în Primul Război Mondial, trupele germane sunt înfrânte sau se bucură, tot în ascuns, când acestea se apropie victorioase de graniţa Moldovei.

Trebuie să fi fost dureros pentru această femeie lucidă să nu aibă cu cine să-şi împărtăşească gândurile: "12 decembrie 1916. Peste tot îngrijorare. Toată lumea se întreabă: oare germanii vor lua şi Iaşii? Sau se vor opri la graniţa Moldovei, la Milcov, râul care separă cele două provincii? Nicu (Apotecker - n. red.) este de această din urmă părere şi cred că este corectă. Nu mi-e teamă dacă vin la Iaşi şi aproape că îi doresc. În mine se dă o mare luptă. Îmi doresc victoria românilor şi deplâng că atâţia sărmani soldaţi au căzut în luptă. Dar, în acelaşi timp, aş fi disperată dacă germanii ar fi bătuţi. Să nu mi se spună că nu există iubirea de patrie."

Când simte că Germania este pe punctul să piardă războiul, adaugă: "Nu putem face nimic, cel mai bine e să lăsăm totul în grija lui Dumnezeu şi să avem încredere. Chiar dacă mi-aş putea desprinde gândurile de acest dezastru mondial, eu sufăr pentru două ţări: dacă doresc victoria germanilor, tremur pentru viitorul României; dacă sunt mulţumită că aceştia din urmă câştigă, îi plâng pe germani cu tot sufletul. Mă aflu în situaţia Camilei, sora fraţilor Horaţi. Am două patrii, care-mi este mai dragă?"

Însemnările Anei îmbracă de multe ori caracterul unei cronici istorice subiective, din care se vede că autoarea nu iartă pe nimeni. Opiniile ei sunt cu atât mai interesante cu cât vin din partea unei nemţoaice care a trăit printre români, s-a adaptat la modul lor de viaţă, dar şi-a păstrat întotdeauna spiritul tipic german.

Cititorul care va avea răbdarea să parcurgă aceste pagini scrise cu un secol în urmă va descoperi în autoarea lor o femeie înzestrată cu un spirit de observaţie şi o inteligenţă ieşite din comun. Ana Greceanu a fost o autodidactă, al cărei spirit iscoditor aminteşte de distincţia doamnelor de odinioară. A scris nu ca să facă literatură, ci ca să se ştie că a existat şi a suferit: "Într-o vreme foarte tristă pentru mine, când mă simţeam atât de singură şi de părăsită, am scris ce se întâmpla şi ce simţeam atunci. Cred că voi pune pe foc aceste foi, la ce bun să se întristeze copiii mei de ceea ce a fost. Şi nici nu vreau ca alţii să le citească."

Întâmplarea fericită a făcut ca acest caiet să nu ajungă în soba din camera Anei, de pe strada Lăpuşneanu din Iaşi, sobă al cărei horn şubrezit de vreme lua foc de multe ori, dându-i chiriaşei mari bătăi de cap şi de inimă.

Radu şi Eugenia Greceanu - ca să-i numesc doar pe ei doi din şirul celor care au făcut ca acest caiet să vadă lumina tiparului - îl încredinţează cu toată dragostea cititorilor.

(Dumitru Roman)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer