Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Jurnal de actor / actriţă în izolare

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal de actriţă în izolare (XI) - Episodul Sabina Brânduşe


Lavinia Lazăr, un interviu cu Sabina Brânduşe

23.05.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În această perioadă în care pandemia insistă să se prelungească, jurnalul actorilor aflaţi în izolare este de bun augur mai ales pentru cititorii fideli, iubitori de cunoaştere şi de artă. Un interviu amplu, cu detalii foarte sugestive este cel al actriţei colaboratoare de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. O călătoare cu vechime, actriţa Sabina Brânduşe ne povesteşte la ce planuri a renunţat, cu ce îşi umple timpul şi ce bucurii i-a adus pandemia.


Lavinia Lazăr: Cum arată o zi în izolare structurată pe ore?
Sabina Brânduşe: Zilele mele îşi păstrează, în linii mari, caracterul flexibil şi din ce în ce mai aşezat, ceea ce, în ciuda contextului, îmi creează o senzaţie de libertate.
Îmi încep ziua undeva între 7 şi 9, stau la soare sau cu ochii după soare pe mini-balconul meu, încărcat cu flori, de la etajul 1, ceea ce îmi dă senzaţia de apropiere de oameni, citesc vreo oră-două, mănânc, apoi mai citesc puţin, căci mă fură mesajele primite pe reţelele de socializare şi nu mă las smulsă uşor din ghearele lor, după care fac ceva treburi casnice sau gimnastică şi gătesc. Undeva pe la prânz (de luni până vineri) încep cursurile online, sunt la al II-lea master, tot la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale", de data asta însă nu la actorie, ci la Art-terapie. Îmi face tare bine, acest masterat e exact ce voiam şi ce aveam nevoie.
După câteva ore de cursuri, pot fi 2-3 sau 5-6, în funcţie de zi, mă întorc în bucătărie, iar de acolo drumul meu continuă scurt până în living, unde mă uit la un film sau la un serial. Sau, în funcţie de dispoziţie, îmi iau kit-ul de acuarele, creioane şi colaje şi mă manifest în voie, sau citesc, sau scriu, sau joc table cu soţul meu sau mai găsesc un colţ de curăţat sau grădinăresc sau reorganizez apartamentul sau, sau, sau...

L.L.: Ce activităţi diferite practicaţi acum, în timpul izolării şi nu v-aţi fi gândit niciodată că le veţi desfăşura?
S.B.: Una singură: mă uit la seriale. Până acum le-am ocolit cu succes, simţeam că mă trag într-o formă de adicţie respingătoare. Însă am găsit o variantă ideală, mă uit doar la mini-serii şi, dintre toate, le prefer pe cele documentare şi cu subiecte ce ating psihologia umană: Freud (care a fost departe de documentar, din păcate pentru aşteptările mele), Wild Wild Country - despre Osho, Babies - despre evoluţia copiilor din prima lor zi de viaţă şi până la vârsta de 1 an. Recunosc, cel din urmă mi-a zgândărit puţin dorinţa de a fi mamă, adormită demult.
Ca răspuns la această întrebare, se potriveşte perfect şi faptul că mi-am petrecut pentru prima oară, din copilărie încoace, aniversarea în casă. Şi cred că a fost primul an în care nu am avut tort, în care nu am primit braţe întregi de flori, piramide de cadouri sau zeci de îmbrăţişări de la prieteni şi familie. Cu toate astea, a fost o zi foarte liniştită şi frumoasă, de care am ştiut să mă bucur. Dacă mi-ar fi fost alături şi sora mea cea mică, Denisa, captivă în Braşov, bucuria ar fi fost desăvârşită.


L.L.: Încercăm să nu facem exces de ştiri negative, de tensiuni şi ne umplem timpul cu...?
S.B.: Nu mai am cablu tv de la mutarea de acasă, de la Braşov, şi au trecut de atunci 17 ani. Drept urmare, pot controla ceva mai uşor fluxul ştirilor negative. Când vreau să mă pun la curent cu ce mai e nou în lume, accesez anumite site-uri sau vorbesc cu mama, nu-i scapă nimic.
Timpul rămas liber mi-l ocup cu vizionarea filmelor - am o listă la care se adaugă în permanenţă titluri, cu lecturarea cărţilor pe care le-am tot amânat, fiind preocupată cu bibliografiile de la şcoală, pictând în scop şi cu teme terapeutice, scriind. Scriu în funcţie de chemarea momentului: dacă mă apasă ceva, mă descarc pe umărul jurnalului personal, dacă mă cotropeşte dorul de ducă, mă întorc la zecile de călătorii trăite şi le transform în articole pe site-ul meu - sabinabranduse.ro, însă, orice ar fi, scriu zilnic în jurnalul de master. Este cel mai important dintre toate pentru că mă ajută să mă cunosc, analizez, formez şi structurez într-o direcţie profesională nouă, care împleteşte perfect, şi duce mai departe, cele 2 zone în care activez: actoria şi training-ul.
Am parte de atât de multe ştiri, cu impact emoţional mare, şi noutăţi despre mine încât nu pot să nu mă întreb: La ce mi-ar mai folosi televizorul?:)

L.L.: La ce planuri personale şi profesionale aţi fost nevoită să renunţaţi înainte de pandemie?
S.B.: Hmm... Am fost nevoită să renunţ deja la 2 dintre cele 4 călătorii programate până la începutul lui septembrie şi pare că le va urma şi a 3-a. Culmea, nu obişnuim să luăm foarte din timp biletele de avion, însă la începutul anului am zis să schimbăm strategia ca să mai economisim bani. În condiţiile date, nu s-a dovedit a fi prea inspirată decizia. Rămân însă cu speranţa că se va întâmpla un miracol, că virusul va dispărea exact cum a venit, pe nesimţite, şi că totul va reveni la normal. Bine, nu la normalul anormal de dinaintea pandemiei, ci la un normal considerabil îmbunătăţit. Atât uman, cât şi social, economic, politic, medical, teatral etc. Şi că voi putea să merg măcar în cea de-a 4-a călătorie, în Asia. Aş şti să o preţuiesc cu totul altfel acum.
În ceea ce priveşte aspectul profesional, mi s-au anulat spectacolele programate la Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ, s-a amânat filmarea unui scurtmetraj, nu s-a mai ţinut Festivalul de Teatru "Amprente", Braşov, unde eram iar invitată ca trainer şi preşedinte al juriului, mi-a picat din faşă un proiect de ateliere prin artă la care lucrez meticulos de ceva vreme... Cam asta. Dar nu-i niciun bai, e un timp ideal pentru analiză, conştientizări, studiu şi reîmprospătare.


L.L.: Cum este să vă priviţi spectacolul în care jucaţi în spaţiul online?
S.B.: Toate spectacolele în care joc sunt producţii ale Teatrului Tineretului, Piatra Neamţ, care, din câte ştiu, a ales să nu le difuzeze în spaţiul online. Aplaud această decizie. În general, îmi este greu să văd arta vie sufocată de conservare, nu o pot aprecia la justa valoare. Se pierde mult prea mult din ceea ce presupune teatrul pentru mine: întâlnirea reală cu publicul, schimbul de energie, emoţia, fragilitatea momentului, la care se adaugă incapacitatea camerei video de a surprinde şi reda fidel întregul, cu fiecare mică acţiune, fiecare ton sau tresărire.
Nu e ca la film, unde regizorul împreună cu directorul de imagine livrează telespectatorului unghiul din care să şi la care să privească. În teatru, fiecare spectator are posibilitatea de a vedea altceva, o altă poveste, în funcţie de personajul spre care îşi îndreaptă atenţia, văzând totodată un întreg, o pânză de păianjen croită din suma relaţiilor născute sau nu între personaje, între destine. La film sau teatrul filmat, vezi felia de univers pe care şi-a făcut focusul camera. Şi atât. E mult mai searbăd.
Nu am întâmpinat însă aceeaşi problemă cu spectacolul Trei surori, al lui Timofey Kulyabin, de exemplu, văzut înregistrat în urmă cu câteva săptămâni. Iar asta s-a datorat elementului de surpriză oferit de cheia spectacolului - toate personajele fiind surdo-mute, comunicând timp de 4 ore, cât a durat reprezentaţia, în limbajul semnelor. Pe lângă jocul convingător, aprecierea efortului mare şi a rigorii cu care trebuie să fi lucrat pentru a fi fluenţi în acest limbaj (în spectacolul Feminin, regizat de Eugen Jebeleanu la Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ, am avut şi eu provocarea de a învăţa textul pentru 3 scene în limbajul semnelor şi ştiu cât exerciţiu şi studiu presupune), au cântărit mult calitatea imaginii, a sunetului şi a montajului, care au fost atât de clare şi curate încât ajunsesem să mă întreb dacă nu cumva urmăresc un film.
Partea tehnică, din păcate, e un alt mare impediment în ceea ce priveşte calitatea anumitor spectacole difuzate, iar asta mă împiedică deseori să însoţesc actorii în poveste.

L.L.: Din punct de vedere psihologic, prin ce stări şi emoţii aţi trecut şi cum vi s-a adaptat corpul în această perioadă sedentară?
S.B.: Corpul meu avea o nevoie atroce de această pauză în care să nu mai umblu de colo-colo, să stau locului; prea am cutreierat ţara şi lumea-n lung şi-n lat în ultimii ani, ajunsesem la un soi de oboseală cronică. După 2 luni de izolare însă, a început să mă încerce acut dorul de ducă, îl am în sânge.
Emoţional şi psihic... nici nu ştiu ce să spun, mă ajută frâna asta bruscă trasă de izolarea impusă, însă parcă prea m-a izbit de gândurile pe care am încercat să le înţeleg, lucrez şi ordonez în linişte. Cu toate acestea, factorul extern numit "Covid 19" a reuşit să mă pună într-un context diferit, pe care eu nu mi l-am putut provoca. Păstrând rutina, aceleaşi obiceiuri şi legături, nu avea cum să apară o percepţie diferită asupra situaţiilor cu care mă confrunt. Aşadar, îmi e benefic şi necesar acest timp cu mine, dincolo de dificultăţile venite la pachet, este un timp care şi-a metamorfozat caracterul în izolare: dacă la început îmi aducea zvârcoliri, acum îmi oferă aşezare.

L.L.: Cu ce documentare / filme / muzică vă delectaţi în acest timp?
S.B.: Prefer liniştea. După cum spuneam, gândurile mele sunt gălăgioase şi nu mai lasă des loc muzicii. Dacă ar fi să fac o comparaţie, aş spune că ascult ceva într-o cască şi că dintr-o boxă aflată lângă mine duduie un cu totul alt stil, care mă perturbă.
Totuşi, în momente în care gândurile mele nu vociferează puternic, mă duc spre muzică de meditaţie africană şi indiană, către slow blues sau jazz.
Apropo de documentare, am văzut multe în ultima vreme, însă mi-au rămas în gând: mini-seria Tiger King, American Factory, What Happened, Miss Simone?, Fyre şi Lorena, pe lângă cele menţionate mai sus.
În materie de filme, încerc mereu să le văd pe cele premiate sau aflate în selecţia festivalurilor de film europene şi americane, la care se adaugă cele recomandate de prieteni şi mai ales de sora mea, Mădălina, actriţă şi ea, în gusturile căreia am mare încredere.

L.L.: Ce cărţi restante şi-au găsit locul pe noptiera dumneavoastră?
S.B.: Zuleiha deschide ochii - Guzel Iahina, 27 paşi - Tibi Uşeriu, Femei care iubesc prea mult - Robin Norwood, Poveşti de seară pentru fete rebele - Elena Favilli şi Francesca Cavallo, strecurate printre lecturile obligatorii de la masterat.

L.L.: Consideraţi că după aceste zile, activităţile obişnuite vor fi mai conştientizate şi vă veţi schimba perspectiva atât profesională, cât şi cea socială?
S.B.: Da, nu se poate ca ceva din ce trăiesc să nu îşi pună amprenta pe felul în care gândesc, simt şi, automat, acţionez. Cu siguranţă voi avea o poftă şi mai mare de a umbla prin natură, însă, cel mai probabil, mă voi limita la compania a 2-3 oameni, nu mai mult... Aş percepe-o ca pe o avalanşă, am nevoie să revin treptat în mediul social după atâta izolare şi introspecţie. Oricum, sinceră să fiu, nu mi-au plăcut niciodată băile de oameni.
Totodată, aştept cu nerăbdare momentul în care voi avea voie să merg acasă, la Braşov, pentru a-mi revedea părinţii, sora cea mică, bunica şi oraşul... Şi serile în care nu va mai trebui să fiu acasă la ora 22, ca în anii copilăriei; am senzaţia că măsurile luate de cei de la putere au preluat rolul mamelor grijulii şi restrictive, ceea ce, pentru mine, e apăsător.
Iar profesional, da, am decis încă din momentul admiterii la masterat că o să-mi canalizez atenţia şi energia pe terapia prin artă. Însă nu aş spune "pas" proiectelor de film sau televiziune, atâta timp cât mi-ar aduce ceva bun.

L.L.: Cât de implicată aţi fost din punct de vedere civic în soluţionarea problemelor actuale?
S.B.: În primul rând, am înţeles importanţa autoizolării şi a gândului că protejez protejându-mă, am încercat, fără a fi intruzivă sau a crea panică, să îi fac şi pe alţii să înţeleagă asta, am respectat normele impuse, nu am golit rafturile magazinelor pentru a-mi face provizii ridicole, am susţinut financiar, cât mi-a stat în putinţă, nişte cauze şi oameni... Pe scurt, am făcut lucruri de bun simţ.
Cred că bunul simţ poate fi ancora umanităţii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer