Puricii afară, Marta în casă!

„Să ştii că trebuie să pleci, să ştii când să pleci, să ştii să ştii să pleci...
Singura slăbiciune pe care ţi-o poţi permite este nostalgia de după plecare.”
(Jurnal A. Gide)

Venitul Primăverii se arăta capricios. Dar oamenii ştiau că dinţii iernii se vor înmuia curând. După ce Făurarul a ferecat sau desferecat cu munţi de zăpadă cât casa, sau cu dezgheţuri şi ploi ceea ce făcuse fratele său mai marele Ianuar, acum Baba Marta trebuia să-şi scuture cojoacele, să se mai pişe şi ea niţel cu măzăriche şi lapoviţă, să aducă zăpada mieluşeilor, să facă sângele să ne tresalte şi apoi, gata iarna să îşi ia definitiv tălpăşiţa. Nu trebuia să mai facă mulţi purici pe aici! Adică să nu mai zăbovească peste măsură. Cam aşa vorbeau oamenii locului.

După calendarul religios, pe aproape era „Lăsata secului” când fini şi naşi, copii şi socri se întâlneau şi chefuiau, se împăcau dacă erau cumva certaţi şi lăsau în seara aia şi vrajba şi veselia lumească, că iată venea Postu Mare! Şi apoi urmau muncile de primăvară. Domnul să ne ajute! Dar mai era o zi, cam între întâi şi opt martie, nu îmi aduc aminte bine, când se întâlneau, după lăsata de sec, numai femeile - ca bacantele altă dată şi chefuiau singure. Nu avea un nume sărbătoarea, sau ce-o fi fost. Nu avea. În alte locuri, am auzit, i se zicea „Ciorile”. Bărbaţii nu erau primiţi de loc la aceste petreceri. Dacă vreunul apărea, din întâmplare, era pe loc dezbrăcat! Doar dezbrăcat şi nu sfâşiat. Acuma doar era un gest ritualic. Femeile satului meu nici nu ştiau de ce procedau aşa! Oricum era prilej de haz şi voie bună. După sărbători oamenii deveneau serioşi, se gândeau la muncile ce vor veni. Postul trebuia să-i întărească spiritual. Nu se făceau nunţi, botezuri, nici horă. Nu, că era păcat! Fetele şi flăcăii se întâlneau duminica la „borş”. Un joc care se juca în locul dansului tot acolo în „Bocluc” cum îi ziceau locului acela la Enisala. În acest „joc de post” se prindeau de mâini două perechi de fete la distanţă de mai mulţi metri, iar la mijloc un băiat (se afla în borş!) trebuia să se împerecheze cu careva după ce acestea îşi dădeau drumul de mâini şi alergau să se regrupeze. Bineînţeles era un prilej ca băieţii să ţină câteva minute în braţe fata dorită, se mai scăpa şi câte un sărut, evident. În rest totul era, de, ca în post: se mâncau seminţe, pe care le vindea baba Safta din colţ, plăcintă cu dovleac, fasole în toate felurile, dar mai ales făcăluită cu linguroiu şi se spărgeau nuci. Sigur că Marta, adică luna martie, avea şi babele acelea, dar numai fetele discutau despre asta. Se prevedea cam cum va fi viitoarea soacră.

În februarie, pe la şezători se pregăteau mărţişoare. Un fir alb şi unul roşu. Pe o bucăţică mică-mică de lemn se petrecea un fir alb, apoi perpendicular unul roşu, iar unul alb peste acesta şi apoi iar unul roşu şi tot aşa până pătrăţelul era jumate roşu jumate alb. Acest mic obiect atârna în loc de ciucurele pe care suntem azi obişnuiţi să-l vedem la capetele şnurului.( oare ce-o fi vrut să însemne?) Şi mai era ceva. Le făceau băieţii. Dar numai fetele le purtau la mână şi nu în piept toată luna martie încheiată, până vedeau o barză sau o rândunică. Şi copiilor li se puneau mărţişoare indiferent de sex, ca să fie norocoşi şi sănătoşi, mânca-i-ar, mama! Uneori li se uita grăsanilor acestora firul la mânuţă, copilul creştea mânuţa se îngroşa şi vedeai cum trebuia să-i tai firul ca să nu îl strângă. Mare neghioabă şi normă-mea asta, mai zicea câte o soacră supărata, lăsată cu grija copilului.

În aprilie mărţişorul era pus sub o piatră, dacă era femeie măritată, sau într-un ram de pom roditor dacă era fată mare. Şi acesta din urmă se punea pe aşteptat, mai trăgea cu coada ochiului să vadă dacă nu a venit vreo pasăre călătoare să-l culeagă. Dacă nu îl lua nimic însemna că fata se mărita în sat, dacă dispărea din pom, se mărita în sat străin.

De la oraş primeam de la rudele noastre urbanizate tot felul de nimicuri cu şnur şi cănăfeii, ciucuri in locul pătrăţelelor alb-roşii. Vai ce ne mai băteam pe ele! Căţeluşi, broscuţe, floricele, tinichele lucitoare, sticlă suflată, kitsch-uri. Nu prea avem multe jucării şi ni se păreau că vin din cea lume. Era invazia oraşului în satul nostru adormit în obiceiuri şi datini de demult, plimbate de prin munţi până la mare. Una din formele de invazie. Rudele noastre îşi spălau vreo datorie cu aceste flecuşteţe si ne păcăleau din nou toamna viitoare cu ce se putea căra de pe la noi. Eh, viaţa la oraş e scumpă zicea năşica, mama-naşa, sora tatei. Şi bunica le zice: ia şi asta, ia şi ailaltă, umpleau sacoşele de nu le mai puteau duce!

Marta venea cu un suflu de schimbare de la an la an. Parcă erau tot mai multe mărţişoare , dar firul nu mai stătea în pom şi nici la mână nu se mai purta, ci în piept. Se schimba lumea. Se schimbau rapid obiceiurile astfel că de unele probabil nimeni nu îşi va mai aduce aminte.
Din toate îmi vine însă în minte unul.
Într-una din zilele de desprimăvărare, buna noastră zicea: hai să facem curat! Era curat, nu-i vorbă, că femeile stăteau acasă iarna. Dar până la Paşti mai era mult şi trebuia făcuta oleacă de aerisire. Voi, copii staţi în casă, zicea ea, şi când voi ajunge cu măturatul la uşa să dau gunoiul afară şi voi zice „Puricii afară!” voi să strigaţi tare: „Marta în casă!” Şi aşa făceam. Strigam din toţi rărunchii ca să vină Marta la noi în casă. Săream peste perne zicând că sunt munţi, trăgeam de perdele, intram sub paturi unde găseam papucul cel pierdut demult şi trăgeam mâţele de prin chioşele încă adormite. Era o hărmălaie de nedescris. Ţipam aşa de tare că trebuia să ne mai şi repeadă peste fund câteva mături să ne liniştim. Marta în casă, puricii afară, puricii afară, Marta în casă, toată ziua dacă s-ar fi putut. Şi Martie venea, ca o bacantă topea totul dacă era îngheţat, desena vrejurile verzi în grădină, schimba perdelele cerului, ţipa ca un nou născut sau ca un ied scăpat pe câmp, venea cu miros de ghiocei din gradina, de vânt de lume nouă. În sfârşit cred ca tot în martie s-a hotărât, cândva de mult, în ceruri, ca o barză să mă aducă şi pe mine, aşa mai pe la sfârşit. Barza asta, de unde o fi venit nu ştiu, dar în fiecare an simt că trebuie să strig din tot sufletul în martie „ puricii afară, Marta în casă” şi să ies dintr-o cămaşă de forţă (cămaşă de rol, funcţie, de status, de naiba mai ştie ce) din carapacea mea de ţestoasă (poate ninja?) şi să îmi amintesc că sunt din carne şi sânge. Nu ştiu daca „m-a lăsat în grija primăverii” ori „mi-a lăsat în grijă primăvara”, oricum gospodăresc la ea sisific. De atunci, mereu în martie se întâmpla ceva! Şi o iau de la capăt. Mă nasc şi renasc, mor şi învii, un duh aduce mereu primăvară în casa mea şi dau afară zăbovelile neproductive dintr-o idée, dintr-un om, dintr-o prejudecată, din gratiile unei închisori, vai şi amar de toate, că încep pe lângă mine a curge şi eu trag de maluri să rămână fixe. Hiii, huuu! Dar mai bine să strig iar cât pot de tare: „Puricii afară, Marta în casă!”