Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O dispută în teatru - Premiile UNITER 2005


Iulia Popovici, Sebastian-Vlad Popa

22.03.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Teatrul în universuri paralele
(Iulia Popovici)



Un juriu, format din trei critici din trei generaţii diferite – Alice Georgescu, Mihaela Michailov şi Sebastian-Vlad Popa, a decis, spre uzul viitorului comitet de selecţie a premianţilor, lista celor 27 de nominalizaţi – la nouă categorii – ai Galei UNITER 2005. Eroul absolut al sus-numitei liste e directorul teatrului maghiar din Sfîntu Gheorghe, regizorul Bocsárdi László: toate cele patru montări ale sale din 2004 au cel puţin o nominalizare, pentru actorie, scenografie, regie, cel mai bun spectacol, iar o altă vedetă, cu patru menţionări, e indiscutabil o producţie a secţiei (tot) maghiare a Naţionalului din Tîrgu Mureş, pe un text (modernist clasic) unguresc, pre numele ei Nefericiţii, de Füst Milán (1888-1967, poet, romancier, dramaturg, critic literar, acum nume de premiu scriitoricesc), pe care încă n-am găsit pe nimeni să-l fi văzut cu excepţia celor trei juraţi.

Altminteri, cu excepţia nominalizării Andreei Bibiri pentru rolul din Forma lucrurilor, a celor două, de actorie, pentru Omul cel bun din Sâciuan şi a montării lui Purcărete (Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului), selectată pentru regie şi cel mai bun spectacol, mai nimic din ceea ce critica a remarcat, în succesive topuri, clasamente şi analize, nu se prea poate întîlni printre candidatele la premiu. Nominalizările de acum au instituit pur şi simplu o realitate paralelă a teatrului românesc între ianuarie şi decembrie 2004, în care nu se mai află nici Plaja (realmente cel mai bun spectacol al lui Afrim de pînă acum), nici 89.89... fierbinte după '89, şi, practic, nici Forma lucrurilor, iar textul contemporan, ah! textul contemporan, pe care atît ne-am chinuit să-l aducem pe scenă, e ca şi cum nici n-ar fi fost inventat (sînt fix o nominalizare la debut şi trei la actorie feminină pentru astfel de spectacole). Categorie minoră, o montare de text nou, resemnaţi-vă!, nu va putea niciodată concura cu un nou Shakespeare.

Cît despre faptul că Nefericiţii e un spectacol inexistent în spaţiul public şi memoria afectivă a teatrului României din 2005, asta nu exclude marile şanse ca el să fie cu adevărat o montare excepţională, pune însă cel puţin o întrebare fundamentală privind raţiunea existenţială a Premiilor UNITER: au ele o misiune detectivist-arheologică? Impun ele absolute valori ignorate, a căror reverberaţie rămîne la fel de inexistentă?

Că sînt cît se poate de aplecate în a pendula între mainstream-ul inerţial (dovadă nominalizarea Maiei Morgenstern, indiscutabil o mare actriţă, pentru o performanţă cel puţin cu semne de-ntrebare într-o montare fără socoteală a Psihozei Sarei Kane) şi reuşita estetică fără ecou şi efect (uneori bizareriile pot fi luate drept mostră de talent şi inteligenţă), asta ştim cu toţii dintotdeauna. Deşi ar trebui să stabilească un echilibru între înregistrarea momentului (tendinţele estetice reprezentative) şi predicţia asupra viitorului (evaluarea potenţialului artistic emergent), juriile UNITER preferă de fiecare dată să nu rişte, să împace cît mai multe capre, verze şi lupi, să nu tulbure apele şi să aibă grijă ca nimic să nu se schimbe. Pentru că ce înregistrează în realitate, de nişte ani încoace (cu excepţia momentului unic de acum doi ani), Gala Premiilor UNITER e succesiunea, inevitabilă biologic, de nume, într-o schemă prestabilită odată pentru totdeauna, şi nu posibila mutaţie estetică (decît, eventual, în sectorul Debut), mutaţie care în realitatea paralelă, ideală şi imuabilă, a establishment-ului n-are ce căuta. Ce putem face decît, în sfîrşit, să ne resemnăm?!

Singura categorie care probabil de data asta nu va isca discuţii e cea a premiului pentru critică: nominalizările au drept argument o carte publicată (teorie, monografie, respectiv istorie teatrală recentă, toate de o foarte bună calitate). Din nefericire, şi absolutizarea acestui criteriu – apariţia editorială, într-o cultură teatrală în care principala formă de expresie critică e cronica de întîmpinare/ eseul jurnalistic – riscă să ţină de aceeaşi realitate paralelă ca şi restul nominalizărilor UNITER. Şi, avînd în vedere că bătălia cu viitoarea istorie teatrală, această realitate, întrupată festiv o dată pe an (în 2005, pe 4 aprilie), o va cîştiga, şi nu adevărul de zi cu zi, mult mai prăfuit, al scenei, putem să ne ducem liniştiţi să ne culcăm. Şi-aşa, Premiile UNITER lucrează pentru noi...


Din juriul care va acorda anul acesta Premiile UNITER fac parte criticii Marina Constantinescu, Ion Cocora şi Cristina Modreanu, scenografa Irina Solomon şi regizoarea Sanda Manu.


Selecţie cu lupi
(Sebastian-Vlad Popa)


Mă apropii de comentariul Iuliei Popovici la nominalizările pentru premiile Galei UNITER 2005, publicat în numărul precedent al Observatorului Cultural, cu preocuparea celui care speră să vadă născîndu-se o cultură teatrală românească a dialogului de idei, şi nicidecum cu încrîncenarea unui breslaş uns provizoriu cu privilegii instituţionale (membru al juriului de nominalizări). Totuşi, dialogul de idei mai are de aşteptat, ca o tristeţe endemică a teatrului românesc, pentru că drumul spre mecanismele artei e întrerupt din nou de un mic front ideologic. Incriminările comentariului obligă la didactica primă a actului critic: un gest artistic se instituie prin el însuşi sau prin oportunitatea lui strategică (afilierea la un curent, la un trend, la o atitudine de grup, adeziunea la campaniile criticii, apartenenţa autorului la o categorie de vîrstă, flatarea unor categorii de public şi de vîrstă, încurajarea tineretului, ataşarea de temele actualităţii, etc.)?

De ce credeţi, Iulia, că selecţia elitei teatrului românesc într-o stagiune trebuie să corespundă cu "succesivele topuri, clasamente şi analize" ale criticii, şi ce vă face să credeţi că aceste topuri, clasamente şi analize sînt valabile pentru toţi membrii comunităţii critice? De ce textul contemporan "pe care atît ne-am chinuit să-l aducem pe scenă" asigură valoarea spectacolului de teatru? De ce bătălia pentru textul contemporan (firească, legitimă) certifică şi valoarea textelor contemporane? De ce tinereţea biologică a regizorilor le-ar garanta acestora şi tinereţea creatoare? De ce teatrul dacă e trendy nu poate fi şi mort? Ce ne facem în cazul acelor creatori maturi de teatru care se dovedesc adesea mai nonconformişti, mai insolenţi şi mai tineri decît tinerii! Ar trebui nominalizările să facă media între actualitatea "reprezentativă" a teatrului şi "mutaţiile estetice" provocate de tineri?. Nu cunosc criteriu mai antiartistic decît înregimentarea (programatică a) operei de artă la "tendinţele estetice reprezentative", cum nu cunosc argument critic mai slab decît explicarea operei de artă prin reprezentativitate. În vreme ce tinerii furioşi nu "mută" încă nimic estetic în teatrul românesc: scatologia e prea puţin pentru asaltul de gherilă la care visează aceşti practicieni foarte sîrguincioşi ai stereotipului, ai derizoriului, ai kitsch-ului şi ai bătrîneţii. În fine, de ce trebuie gratulate "principalele forme de expresie critică", cronica şi eseul jurnalistic, dacă cele mai consistente documente critice, eseistice şi istoriografice ale anului teatral 2004 s-ar putea să le constituie cîteva cărţi?

Strategicul înaintea realităţii? "Predicţia asupra viitorului" înaintea unui acum acut al performanţei în teatru? "Chinul", munca, lupta de clasă înaintea creaţiei în teatru? În aceeaşi logică, Iulia vede şi în Nefericiţii de la secţia maghiară a Teatrului Naţional din Tîrgu-Mureş o nominalizare... nefericită pentru că spectacolul este "inexistent în memoria afectivă a teatrului României din 2005". Într-adevăr, cultura teatrală nu constă doar în dialogul de idei, dar şi în circulaţia firească a informaţiei, iar T.N. Tg-Mureş n-a ştiut să se laude cu o raritate de spectacol dramatic realizat de un foarte tînăr regizor din Ungaria, Bodó Victor. Nu întotdeauna valoarea participă la "memoria afectivă" a unui moment teatral, aşa cum nici noi înşine nu ne sîntem întotdeauna contemporani nouă înşine, ci rămînem adesea contemporani doar cu eşecul, frustrările şi neantul nostru de fiecare zi. În acest ultim sens al lucrurilor, spiritul tineresc (dar nu tînăr) al regiei româneşti s-a clasicizat deja. Şi-atunci, descoperirea unui spectacol "tînăr" nealiniat, (ţinut, pe deasupra, în surdină de instituţia care nu ştie ce găzduieşte), reconfortează. N-am să dau niciodată, la teatru, bucuria şi entuziasmul pe lupta ideologică.

Apoi Iulia mai spune că juriul a preferat şi de data asta să nu rişte (tocmai după nominalizarea unui spectacol necunoscut) şi "să împace cît mai multe capre, verze şi lupi [...] şi să aibă grijă ca nimic să nu se schimbe". (Ce ar fi să se schimbe teatrul românesc, care oricum nu e obligatoriu identificabil într-un fel sau altul, după spectacolul Plaja al lui Radu Afrim sau după Forma lucrurilor lui Vlad Massaci, de care pomeneşte Iulia!). Or, este evident că aceste nominalizări sînt dintre cele mai puţin democratice din ultimii ani, cele mai polarizate de personalităţi şi echipe teatrale: Silviu Purcărete, Bocscárdi László şi trupele maghiare de la Tîrgu-Mureş şi Sfîntu-Gheorghe. Un spectacol, Nefericiţii, are patru nominalizări, asta nu se întîmplă foarte des; iar spectacolele lui Bocscárdi (patru) au toate cîte o nominalizare – observă chiar Iulia în deschiderea articolului său. Înseamnă că n-au fost împăcate chiar toate caprele şi verzele. În schimb au rămas înlăuntrul selecţiei cîţiva lupi.


Să stîrpim ideologia...
(Iulia Popovici)



Dragă Sebastian, ai dreptate. Să ne luăm instrumentele muncii (punctul şi virgula, adică) şi să pornim căruţa imposibilului dialog de idei teatrale, măcar pentru faptul că trăim într-o lume cu foarte multe întrebări şi prea puţine răspunsuri. Şi, cu toate că ştiu că, în cazul tău, unele dintre întrebări sînt retorice, îmi sînt atît de apropiate, încît nu pot să nu vorbesc despre ele.

O să-ncep prin a nu-ţi răspunde la atît de oblica dilemă "gest artistic individual" sau "oportunitate strategică", fiindcă pentru mine gestul individual riscă uneori să se confunde cu cîntatul în baie de unul singur, iar ceea ce aparent pari să consideri tu "strategie", pentru mine e receptivitate la viu.

Cît despre "strategic înaintea realităţii", nici vorbă, dimpotrivă, mi se pare că între nominalizările de anul acesta şi realitate nu există o palpabilă relaţie directă. Acea felie consistentă a teatrului românesc pe care nominalizările UNITER o ignoră şi care pentru tine seamănă cu o nebuloasă în care se amestecă indistinct nume şi vîrste, nu e o chestiune de generaţie (tînără sau mai puţin), ci de estetică; nu peste nişte nume ori spectacole a sărit această selecţie, ci peste un anume mod, cu foarte multe variaţii, de a face şi concepe teatrul. Mutaţie estetică pe care critica şi-a făcut datoria de a o remarca.

Mă-ntrebi, Sebastian, de ce cred că selecţia a ceea ce tu numeşti "elita teatrului românesc", iar eu, nominalizările pentru premiile UNITER, ar trebui să coincidă cu verdictele criticii şi ce mă face să cred că ele sînt "valabile pentru toţi membrii comunităţii critice". Cred că ar trebui să se-ntîlnească, măcar pe alocuri, de vreme ce membrii juriului fac ei înşişi parte din această comunitate critică, o comunitate inter pares, iar calitatea de selecţioner le dă puterea instituţională de a alege, nu o armă discreţionară de semizei, deasupra muritorilor de rînd, rînitori pe tărîmul cronicărelii. Cine mai poate îndrăzni să vorbească despre funcţia judecăţii critice, de a despărţi grîul de neghină, dacă nici măcar criticii nu dau doi bani pe grîul şi neghina semenilor lor?

Nu cred, Sebastian, că un critic e un zilier pe muntele lui Sisif, care-ar trebui să se resemneze cu absurdul ridicării de construcţii pe care să le dărîme pe nesimţite un nonşalant gest de semizeu. Dar cred că verdictele criticii, supuse greşelii cum sînt şi cu care nu toţi membrii comunităţii se pot identifica, sînt totuşi "valabile", spun suficient de mult despre peisajul complex al unui anume moment teatral pentru a fi (şi a trebui) luate în consideraţie.

Mi-a năvălit brusc în minte o analogie: pentru mine teatrul e ca o tapiserie medievală, în care fiecare ţesător vede doar acea bucată pe care o lucrează el însuşi. Criticul de teatru e cel care ar trebui să vadă întregul tablou, el e cel capabil să recunoască epoca şi atelierul care-a produs tapiseria din culorile şi motivele ei dominante, din elementele ei (ştiu că urăşti cuvîntul) reprezentative.

Şi mai cred, între paranteze fie spus, că un critic, chiar şi din poziţia de jurat, ar trebui să poată găsi justul echilibru între consecvenţa cu propria atitudine anterioară (consecvenţă de care a dat remarcabil dovadă Alice Georgescu, de pildă) şi compromisul cu punctele de vedere ale celorlalţi (membri ai juriului, critici). Cam asta înţeleg eu prin democraţie în teatru şi libertate de exprimare în critică.

Într-adevăr, "bătălia pentru textul contemporan" nu certifică valoarea acestor producţii dramaturgice, aprioric, luate în bloc şi la grămadă, cum pari să le consideri tu, însă ar trebui să conducă (să fi condus deja) la o nuanţare, o recalibrare a instrumentelor de măsură. Cu balanţa sublimului clasic cîntărind, balanţă în care tu crezi, Shakespeare ar cîştiga toate concursurile de dramaturgie ale secolelor trecute şi viitoare, şi singurul actor care şi-ar putea găsi un loc într-un astfel de teatru ar fi o eternă clonă a lui Alec Guinness.

S-ar prea putea să-mi lipsească mie un organ, această glandă a sublimului, să-i spunem. Dar asta nu mă face insensibilă la acel teatru care, lucrînd într-o subtilă estetică a clasicului, pulsează a viu, viul lumii – sociale, mai mult decît teatrale - care l-a născut. Un teatru ca Omul cel bun din Sâciuan al lui Bocsárdi, de exemplu, şi, într-o măsură variabilă, uneori mai mult, alteori mai puţin, toate spectacolele lui (cele pe care le-am văzut sau cele despre care doar am citit), dar care nu pentru calităţile dramatice ale textului lui Brecht mă face să-l simt, ci pentru sensibilităţi nemăsurabile cu ocaua lui Shakespeare. Acea "anxietate a predecesorilor" ar fi timpul s-o acceptăm şi s-o depăşim, inventînd un cîntar cu altfel de greutăţi pentru lumea asta.

Sebastian, nu ştiu cum e cu descoperirile în teatru şi nici cît de reconfortante sînt ele. Am descoperit, eu una (odată cu Mihaela Michailov şi Anca Rotescu), o singură comoară, Ich bin Ophelia, şi tot ce ne-am străduit toate trei să facem a fost să convingem cît mai multă lume să vadă acel spectacol, să vorbim cît mai mult, în cît mai multe ocazii, despre el. M-am "luptat ideologic" pentru acel spectacol (de aceea am tot respectul şi admiraţia pentru susţinerea pe care tu o acorzi Nefericiţilor, deşi aş vrea şi alte argumente decît "nealinierea" - prea sună a judecată în negativ), din convingerea că teatrul, ca şi literatura, e o formă de agregare a discursului colectiv. Teatrul e, pentru mine, interacţiune (unii ar numi-o întîlnire) – a creatorilor, a spectatorilor, a istoriei şi conceptelor teatrale, iar existenţa în sine – pentru sine a actului artistic îi trădează însăşi definiţia.

Am lăsat la urmă chestiunea fundamentală şi principala "incriminare" ("micul front ideologic" din calea dialogului) din textul tău – replică. S-ar putea să nu fie evident pentru ochi străini şi reci, dragă Sebastian, dar schimbul de opinii pe care-l avem, tu şi cu mine, acum, e, în toate datele lui, o dispută ideologică. Ştiu că lunga convieţuire a societăţii noastre cu o versiune degradată a marxism-leninismului a conotat negativ termenul de ideologie, iar uzul lui în context românesc e de cele mai multe ori peiorativ. Dar, înainte de toate, o ideologie e un "sistem de credinţe", un set de idei şi convingeri despre lume (sau teatru) şi cum ar trebui ea (el) să fie, şi în acord cu care, ca om sau critic de teatru, cineva îşi explică, evaluează, se orientează şi îşi stabileşte priorităţi şi prohibiţii. Ideologia, spune Mannheim, e Weltanschauung. Şi tu, şi eu, avem propria perspectivă asupra lumii şi teatrului, şi tu, şi eu sîntem (sau încercăm să fim) coerenţi cu propriile atitudini şi alegeri; foarte diferite fiind, fiecare dintre ideologiile noastre are dreptul la existenţă, fără ambiţia preeminenţei.

S-ar putea doar să mi se pară mie, dar cred că vremea asta a noastră e una a reideologizării spaţiului cultural, a schiţării unor atitudini, concepţii, puncte de vedere susţinute constant şi coerent, prin care să-ncetăm să "dăm seamă" de ce se petrece independent de voinţa noastră, independent de voinţa oricui, printr-un soi de incontrolabil "firesc". Cultura nu se supune, din păcate, regulilor aleatorii ale naturalului (şi nici natura nu e atît de întîmplătoare cum credeau strămoşii noştri). Poate că un cît de cît solid schelet ideologic ne-ar ajuta să ne păstrăm verticalitatea coloanei vertebrale.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Hey, Ron! (poveste la Poveste pentru Maria), Marius Constantinescu, pe marginea lansării unei cărţi de Ioana Bâldea Constantinescu (4.8/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Două certitudini, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro La bucătărie, Andrada Ionescu (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Gume de mestecat din cer, Andrada Ionescu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Marea istorie se scrie chiar în timpul nostru, Ana Damian (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer