Timp mort

Dimineaţa, trei şi jumătate. Timp mort.
În preajmă totul e încremenit. Ceasornicul s-a oprit.
Intersecţia e goală.
Şirul întunecat al caselor priveşte uimit
la stratul proaspăt de zăpadă.

Arătătorul cel mare a îngheţat.
Un taxi se clatină şovăind,
roţile i se învârt chinuit.
Artera marelui oraş
nu palpită, nu bubuie, nu zvâcneşte.
E timpul tranziţiei.
Pe străzi nici un suflet.
Subit zăpada se prăbuşeşte, acoperă totul
şi totul se opreşte.

Încă o oră şi jumătate: apoi morţii se ridică din pat
şi pornesc,
păşesc cu o încetineală rebegită,
merg poticnindu-se palizi
în lumea plină de nămeţi.
Se aşează în maşini. Urcă în autobuze.

Dar ora aceasta nu aparţine nimănui.

Doar celui care o priveşte,
care stă singur, zgribulit la fereastră
şi se uită uimit spre stradă,
îşi închide ochii, nedumerit –
şi-l vede
pe înaripatul cu steaua în frunte
cum îşi flutură coama neagră de ceaţă a cerului
îndărătul luminii funebre
şi al giulgiului care acoperă norii,
timpul trecut are încetineala luminii,
încremenit, galopul –

dar aici, jos, e doar ninsoarea,
o revărsare de un alb orbitor,
la colţ un roi
al meteoriţilor reflectorului care tocmai coteşte,
străfulgerare capricioasă, fluctuantă,
permanentă, asemenea nopţii,
iar în timp ce aici, jos,
bătaia însufleţită a inimii
măsoară timpul,
acolo, sus, Calea-Laptelui e neclintită:
goneşte strălucitoare şi goală.

(traducere din maghiară: Anamaria Pop)