Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal de front (VII)


Daniel Cristea-Enache

21.03.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Literatura - cu suport autobiografic sau nu - are capacitatea de a exprima cu superioară forţă de impact răscrucile şi dramele vieţii, ale unei existenţe aflate la momentul tinereţii vitale. Abia trecut de faza balicului universitar (simpaticul termen are etimologie... ţigănească şi înseamnă «purceluş»), Ion D. Sîrbu se vede pus în faţa unei experienţe pe care o anticipează, corect, ca îngrozitoare. Eroismul cazon, real sau mimat, al tânărului oferit voluntar să plece în război pentru ţara sa e un clişeu care nu i se potriveşte. Bun român, în sensul legionar şi chiar antonescian al sintagmei, nu este cel născut într-o colonie pestriţă etnic şi lingvistic. De dreapta, cum i-o cere ceasul istoric, nu prea poate fi (după cum am văzut) acest fiu de miner, solidar cu năpăstuiţii vieţii şi, în primă instanţă biografică, cu sângele înnegrit de cărbune al petrilenilor. Îi lipseşte, de asemenea, lui Ion D. Sîrbu, încă din această primă tinereţe, capacitatea de adaptare, spiritul «tranzacţional» din specificul nostru naţional. Mai mult (mai puţin) decât atât, el pare lipsit de cel mai elementar instinct de conservare: în loc să ocolească problemele, dă impresia că le caută dinadins; în loc să se refugieze, precum ceilalţi colegi de studii filologice şi filosofice (1), în turnul de fildeş al Artei cu majusculă şi al meditaţiei departe de zgura realului, el se îndreaptă, cu spaimă, dar cu conştiinţa curată, către valurile de suferinţă şi moarte ale războiului.

Astfel, dacă biografiile tinerilor studenţi sibieni curg, în aceşti ani, prin albia comună universitară, iar căutările şi experienţele lor intelectuale şi artistice cristalizează, treptat, Cercul Literar de la Sibiu, pe ilegalistul comunist Sîrbu îl descoperim mai greu în tabloul acestei generaţii biologice şi de creaţie. El datorează, într-adevăr, unor colegi «cu totul excepţionali, şi ca seriozitate şi ca talent» câteva trepte şi faţete ale formaţiei sale: «Au fost ani de război, de camuflaj, de grozăvii. Aceşti amici ai mei, în special Stanca, Cotruş, Doinaş au fost cei care m-au «îmblânzit» cultural, învăţându-mă să citesc şi să gândesc, să scriu şi să critic...» (2). Însă nota lui diferenţială se precizează şi se acutizează ori de câte ori Istoria din afara burgului universitar îşi face simţită prezenţa. Ia parte la manifestările viitorilor «cerchişti» şi colaborează la revistele iniţiate de aceştia. În Curţile dorului, Revistă de literatură a studenţilor în litere şi filosofie (nr. 2-4, aprilie 1941) are loc debutul său literar, cu proza Duminică, o nuvelă considerată, retrospectiv, ca «foarte gorkiană» (3). Va ţine o conferinţă despre Bovarismul lui Flaubert, în cadrul cercului «Prietenii Seminarului de Estetică» aflat sub îndrumarea lui Liviu Rusu, şi va juca într-o piesă montată de acesta şi Radu Stanca, Heidelbergul de altădată. Nu se va număra printre semnatarii scrisorii-manifest apărute pe 13 mai 1943 în Viaţa (Ardealul estetic. O scrisoare către d. E. Lovinescu a Cercului Literar din Sibiu), dar va figura printre «cerchişti», laolaltă cu alţi aderenţi convinşi (Deliu Petroiu, Radu Enescu, Ovidiu Cotruş, Viorica Guy Marica, Ioanichie Olteanu, Dominic Stanca, Eta Boeriu, Nicolae Balotă ş.c.l.). În programul cursurilor şi seminariilor universitare şi în «anexa» culturală pe care tinerii şi pasionaţii prieteni ai Esteticii o transformă într-o agendă ce se va numi, mai târziu, euphorionistă, războiul din Est - în care România intră pe 22 iunie 1941 - marchează în dreptul lui Ion D. Sîrbu absenţe pe cât de îndelungate, pe atât de justificate. Pe 25 iulie, cel ce figurează în actele militare ca Sârb Desideriu primeşte Ordinul de concentrare. Deşi, student fiind la data respectivă, era scutit de front, el plăteşte acum poliţa pentru apartenenţa la o celulă comunistă ilegală; iar cazul său, cu totul excepţional în context universitar sibian, nu este deloc unul izolat la scara mare a societăţii româneşti. Un punct important din politica de Stat îl constituie profilaxia ideologică - iar trimiterea pe front a rebelilor şi a celorlalte categorii divergente de la ferma axă antibolşevică este o parte bine pusă la punct a programului de guvernare autoritară. Ion D. Sîrbu, eroul fără voie, împărtăşeşte cu unii dintre minerii grevişti această proiectare forţată în stepa duşmanului, pe terenul celor care, peste numai câţiva ani, vor fi întâmpinaţi la noi ca nişte eliberatori şi calchiaţi ca sistem ideologic: «patruzeci de mineri, majoritatea din Petrila, sunt aduşi la tribunalul militar... Mă agit, le aduc bani, mâncare... Domnul Ioan Negoiţescu, tatăl lui Nego, s-a angajat ca avocat, să-i apere... Au fost condamnaţi să intre în batalioanele de sacrificiu. Dintre ei, abia în \'51, s-a întors unul singur dintr-un lung prizonierat: baci-Ţirac, pentru care nu reuşeam să-i obţin reangajarea la mina pentru care luptase cu zece ani în urmă. Am fost cu tatăl meu la tov. Nekrasov, directorul Sovrom-ului, eu, ca interpret şi martor, îi explicam că omul a fost în război fiind condamnat pentru prima grevă antifascistă din ţară. Degeaba, cu mintea de atunci, tov. Nekrasov nu înţelegea ce este «o grevă».» (4).

Până la această închidere de o tristă ironie a cercului istoric, în care ţara noastră va întoarce pe parcurs armele şi direcţia de atac, trecând de la modelul bunului român din grila rasială la cel al bunului tovarăş developat din lupta de clasă, Ion D. Sîrbu are înaintea sa anii de război, de foamete, de tifos exantematic, de varii şi teribile experienţe ai campaniei în Est. Sergentul fost ofiţer este repartizat - în postul de comandant de tun anticar - în cadrul Regimentului 35 Artilerie Sibiu (Divizia 18 Infanterie, Corpul VII Armată), unitatea sa fiind «formată din ţărani recrutaţi din preajma Sibiului şi din Oltenia» (5). Datele de evidenţă militară, seci şi reci, spun că Sârb Desideriu se află pe front între 15 septembrie 1941 - 10 ianuarie 1942; 22 septembrie 1942 - 24 aprilie 1943; 1 martie 1944 - 23 iulie 1944. Trei segmente, de câte 117, 214 şi 145 de zile (şi nopţi), însumate în cifra de 476 de zile (şi nopţi) petrecute pe frontul răsăritean. De observat că sergentul comandant de tun anticar prinde, succesiv, două teribile ierni ruseşti (1941/ 1942, 1942/ 1943); cât despre permisiile obţinute, ele sunt folosite pentru a-şi susţine, la Facultatea de Litere şi Filosofie din Sibiu, examenele de an!... Chiar dacă, după cum va mărturisi ulterior ex-combatantul (6), nu a tras niciodată cu puşca în acest lung şi cumplit război, în care au pierit sute de mii de tineri români, rezistenţa lui pe ambele fronturi (cel propriu-zis şi cel al studiilor) apare ca impresionantă. Chiar dacă sau tocmai pentru că nu s-a folosit de arme pentru a supravieţui. El va ajunge, pe cont propriu, la cifra de 1038 zile de front (7), echivalată livresc cu o mie şi una de zile (şi nopţi). (8) Diferenţa dintre cifra-sumă obţinută din scripte şi cea din contabilitatea personală se explică prin includerea, respectiv neincluderea la numărătoare a unităţilor de timp cuprinse în durata permisiilor şi a celor două dezertări (una precedată de o evadare din coloana de prizonieri făcuţi de sovietici, la Stalingrad). Cifra de 1038 zile este reală, numai că ea acoperă întreg intervalul dintre 15 septembrie 1941 (data mobilizării) şi 23 iulie 1944 (când figurează în acte ca detaşat la Şcoala de ofiţeri de rezervă). Să urmărim, deci, palpitantul desfăşurător, veritabilul jurnal de front schiţat de Ion D. Sîrbu sau alcătuit, de suita sângeroaselor evenimente, pe deasupra lui. Cu un ultim mesaj trimis, ca o sticlă în oceanul învolburat, către unul dintre prietenii care pot degusta, în relativă siguranţă, paşnica viaţă studenţească: «Fericitule muritor, / Pentru că nu ştiu ce va fi mâine (dar ştiu că va fi ceva), vreau înainte de a pleca să-ţi spun că, deşi nu ţi-am scris deloc (nu pot aici să-ţi explic cauza), totuşi m-am gândit întotdeauna cu foarte multă duioşie la timpul petrecut împreună. Mi-a mai rămas ceva din tine, şi pentru acest «ceva» sănătos şi cinstit - azi, când fac bilanţul inutilei mele existenţe - ţin să-ţi mulţumesc. Voi cânta până la urmă cântecele noastre. Plătesc eu poate pentru ideile pe care le-au avut creerii voştri blonzi. Ave Caesar... etc. / Gary.» (9).

Note:
1. Cu excepţia estetului I. Negoiţescu, care uitând de turnul ivoriu pentru care tot el pleda, îmbracă - fie şi într-un moment de «rătăcire» - cămaşa verde legionară. V. scrisoarea lui Ion D. Sîrbu (23 iunie 1988) din epistolarul cu Viorica Guy Marica: «În 1941, Ianuarie, era în cămaşă verde, cu pistol, în faţa poştei-telefoanelor din Sibiu. Eu - sergent T.R. - treceam cu Ion Oana pe trotuarul din faţă. Mi se făcuse milă de el, am trecut bulevardul şi scoţându-i pistolul-mitralieră de la gât, ca pe un copil rău (şi inconştient) l-am dus acasă. El plângea («nu ştiu ce caut aici»), eu puteam fi oricând împuşcat din spate de alt pistolar verde. Aceste lucruri i le-am reamintit la Köln, în 1980; adăugând: «în cel de al doilea proces al meu (pe baza căruia mi s-a mărit pedeapsa de la 1 an la 7 ani) actul de acuzare de bază a fost declaraţia ta, făcută în 1958 sau 59, liber fiind în Bucureşti, prin care susţineai: \'eu am vrut să mă înscriu în partid şi să devin un bun comunist, eram convins, - dar Sîrbu m-a împiedicat!\'» (Notez: Nego este printre puţinii colegi, alături de Petroiu, Şipoş, Stoichiţă care ştiau că activez ca membru al partidului comunist.) (...) O tempora... Istoria Cercului Literar va consta din biografiile noastre paralele.» În Caiete critice, nr. cit., p. 50.

2. Ion D. Sîrbu, Un scriitor este o investiţie a limbii acestui pământ. Interviu realizat de Elena Ştefănescu, în Suplimentul literar şi artistic al Scânteii Tineretului (SLAST), nr. 51 / 1985, p. 3.

3. Scrisoare către Ion Vartic (18 martie 1985), în: Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu, ed. cit., p. 157.

4. Scrisori către Ion Maxim, în Luceafărul, nr. 17, 6 mai 1998. Apud Lelia Nicolescu, vol. cit., p. 41.

5. Nicolae Oprea, vol. cit., p. 14. V. şi următorul fragment confesiv: «Am făcut trei ani de război (...) într-o unitate alcătuită din ţărani sibieni şi olteni. (...) a trebuit să trec prin foarte multe nenorociri pentru ca să ajung, în 1945, să pot declara cu inima deschisă (şi păţită) că nimic din ce-i românesc nu-mi este străin.» În: Ion D. Sîrbu, Nimic din ce-i românesc nu-mi este străin. Interviu realizat în 23 mai 1989 de Ion Jianu, publicat postum în Cuvântul libertăţii, Craiova, 28 ian. 1990.

6. «Am făcut războiul (trei ani linia I), dar eu, fără să fi fost un creştin habotnic, din instinct kantian, nu am tras niciodată cu puşca. Am avut onoarea sau presimţirea că Arma Modernă (o sabie e altceva; doi inşi se bat cu arme egale), un pistol mitralieră e sfârşitul Comunei din Paris şi al atacului Palatului de Iarnă.» Scrisoare către Virgil Nemoianu (1 septembrie 1985), în: Ion D. Sîrbu, Traversarea Cortinei, vol. cit., p. 375.

7. «În iunie intrăm în război, primesc ordin de chemare, deşi studenţii erau scutiţi de front. Mi se pierde diploma de absolvire a şcolii de ofiţeri, aşa că fac tot războiul, 1038 zile de front, în Răsărit, în linia întâi, ca şi comandant de tun anticar.» Scrisoare către Ion Vartic (18 martie 1985), în: Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu, ed. cit., p. 156.

8. «Fiindcă, din cei patru ani de facultate şi doi de doctorat, eu am petrecut pe front, în linia I, ca sergent (gradul de ofiţer mi-a fost luat deoarece eram considerat a fi un student bolşevic), în total 1001 de zile (şi de nopţi).» În: Ion D. Sîrbu, Atlet al mizeriei, ed. cit., pp. 103-104.

9. Scrisoare către Deliu Petroiu, în Orizont, Timişoara, nr. 6, iunie 1998, p. 6.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer