În ianuarie 1942, îl regăsim pe Ion D. Sîrbu încartiruit (2) în localitatea Berislav (pe Nipru, deasupra Crimeei); de aici va reveni, pe 10 ianuarie, la Sibiu, în prima permisie pe care o obţine în vederea susţinerii examenelor de an. (3) Reintegrarea lui în atmosfera sibiană şi în spaţiul universitar care o marchează se face cu relativă uşurinţă. Îi apar două bucăţi de proză, »proletare, tari, de un stângism naiv şi romantic» (4): În Stepă (»Luceafărul, Sibiu, nr. 5/ mai 1942) şi Colonie (»Universul Literar», 18 iulie 1942). Îşi dă şi îşi ia examenele de an. Prezintă la seminar câteva lucrări apreciate de profesori (Blaga, O. Ghibu, Liviu Rusu), care îl privesc cu o explicabilă mirare: »eram primul student la filosofie care proveneam dintr-o colonie muncitorească veche, de mineri» (5). Tot în această perioadă, mai lungă şi mai liniştită, de acumulări şi sedimentări, se conturează proiectul său (pornind de la o lucrare prezentată la seminarul de Filosofia culturii) referitor la orizontul cultural specific minerilor şi la elementele folclorice care îl subîntind. Tânărul învăţăcel şi înţeleptul său magistru, Blaga, se întâlnesc astfel pe nişte fecunde coordonate tematice, devenite pentru cel dintâi fundamente ale viitoarelor Povestiri petrilene, minereşti: »În anul 1942 la un seminar de Filosofia culturii, m-am prezentat la Blaga cu o lucrare-eseu, intitulată, după Crainic, Nostalgia orizontului pierdut. Încercam atunci, cu naive şi mai mult intuitive mijloace, să dovedesc cum că întreaga psihologie, morală şi chiar conştiinţă socială a minerilor nu este decât consecinţa unei tragice mutaţii, a unei catastrofe existenţiale; nişte ţărani, după milenară existenţă în ordinea orizontală a lumii organice - din rostul lor de plugari, pădurari, vânători - se mută pe verticală, trec în întunerec şi se dedică, pe viaţă şi pe moarte, mineralului. (...) Blaga a aderat imediat la sugestia mea, mi-a şi oferit o idee la care ţin şi azi; mi-a spus: «numai acele îndeletniciri (şi nu meserii sau ocupaţii) care epuizează existenţial un orizont sunt capabile de cultură proprie şi specifică. Nu există, nu poate exista un folclor al strungarilor, al tăbăcarilor, al frizerilor; în schimb există un folclor al ţăranilor, al marinarilor - şi nu se poate să nu existe şi unul al minerilor...» (Vechile «povestiri minereşti» pe care le-am cules şi le-am repovestit în volumul meu sunt consecinţa practică a acestui avans teoretic.)» (6). O altă întâlnire se produsese deja în afara spaţiului universitar, profesorul fiind, de data aceasta, cel care-şi ascultă cu extraordinară atenţie elevul: »M-am întors de la Berislav (Nipru) în ianuarie 1942. Blaga, conform obiceiului său, mă invită la el, îmi pune în faţă o farfurie cu mere şi fursecuri, se culcă pe divan şi închide ochii: îmi spune: «Gary, acum să-mi povesteşti tot ce ai văzut acolo!». Îi povestesc. Despre satele fără garduri şi fără un singur câine; despre bărbaţii speriaţi şi femeile curajoase şi pline de suflet; despre sărăcie şi resemnare; despre o învăţătoare din Razdelenya care a vrut să-mi cumpere «Elida», fiindcă mirosea frumos şi avea pe faţă imaginea unei femei cosmetice, frumoase; despre noroaie şi foamete, suferinţă şi vocaţie pentru suferinţă. «Rusia, îi spun eu cu inima mea de stânga, e un imens laborator social, jefuit şi spart acum de nişte armate barbar civilizate.»» (7).
Ceea ce frapează, literalmente, este extensia acestei individualităţi deja bine conturate, evoluând pe o acoladă mult mai amplă de experienţe în raport cu tovarăşii de generaţie, studii şi orientare literară. Absolvent al unei şcoli de ofiţeri de rezervă, trimis pe front ca sergent; ilegalist comunist obligat să lupte împotriva Uniunii Sovietice, alături de armata unui Führer pe care îl detestă; fiu de miner petrilean devenit discipolul favorit al lui Blaga: Ion D. Sîrbu pare să constituie un nex de contrarii, o tipologie rară, în care elementele date, de esenţă şi cele adăugate, configurate ori răvăşite de turbulenta existenţă se combină într-o formulă memorabilă. Simptomatic, tânărul disputat între front şi seminar, tranşee şi bibliotecă, gazetărie civică şi proză literară nu lasă descoperit nici capitolul relaţiilor erotice. Acesta e la fel de plin şi agitat, Sîrbu evoluând fără complicaţii la mai multe paralele sentimentale (Mona Câmpineanu, Ana Maier, Elisabeta Mocanu, Doina Tomuş, Sanda Ioanovici, Rita Marinoviciu, Ştefania Dorn, o Bombonica Hârtopeanu, o »zână din Orăştie», o »blondă din Blaj»...) şi făcând figură de »condotier al spiritului amoros», cum şi-l reaminteşte Viorica Guy Marica, lucidă prietenă de tinereţe. Într-o epistolă trimisă în 1988 fostului don Juan, aceasta se declară chiar nedumerită de imaginea relativ romantică pe care o avea, în fotografia din 1944 a Cercului Literar, acest vajnic şi robust atlet al lui Eros: »Îmi păreai destul de cinic în amor (...) M-am tot mirat de câte ori contemplam fotochipul cercului, tras în ‘44, cât de tenebros şi de slab păreai. În viziunea mea ai fost întotdeauna un robust taurin, agresiv cu sexul slab.» (8).
Peste ani, cuminţit şi înţelepţit, retras în cochilia casei sale şi în recluziunea de la masa de scris, ex-combatantul va evoca adesea, în foile de corespondenţă şi în paginile Jurnalului, aceste tinereşti aventuri, care continuă să reverbereze, într-un fel sau altul, în prezent. O veche iubită, întâlnită într-un compartiment de tren, îşi acoperă obrazul devastat de trecerea anilor, strigându-i să plece pentru a nu o vedea aşa. O tânără splendidă, întâlnită pe stradă, îmbrăţişată afectuos şi pupată părinteşte pe frunte, îi declară râzând că ea nu e Bombonica, ci fata Bombonicăi dumisale. Asemenea episoade, dincolo de farmecul lor, bine speculat de povestitorul-personaj, au calitatea de a sublinia contrastiv vitezele atât de diferite la care rulează, în epoci şi vârste diferite, un acelaşi protagonist. Înţelepciunea dobândită şi adăugată pe parcurs, liniştea obţinută cu greu şi izolarea care ajunge să-l deprime caracterizează indirect, dar cu atât mai pregnant, excepţionala densitate a tinereţii lui Ion D. Sîrbu. Perioada în care ne situăm este una de maximă elongaţie individuală şi socială, burgheză şi comunistă, paşnic-universitară şi forţat-războinică, iar fronturile pe care evoluează - la parametri impresionanţi - tânărul student şi sergent de artilerie nu vor mai fi niciodată atât de numeroase şi atât de largi ca deschidere. El dă, acum, impresia unei frenezii »trăiriste», dar nu în sensul vitalităţii necenzurate moral, al gidianului act gratuit exersat de tinerii generaţiei ‘27. Vitalismul deloc nietzschean al lui Sîrbu creşte pe nucleul tare al unei morale asumate şi respectate consecvent, îndărătnic, în contra tuturor condiţionărilor şi obstacolelor biografice. O morală simplă, aspră, luată o dată pentru totdeauna de la modelul Tatălui (cu majusculă) şi care aduce, chiar şi în aceşti années folles ai adolescenţei şi tinereţii, un desen geometric integrator.
În aceste condiţii mereu schimbătoare, dar structurate de însăşi conformaţia interioară a tânărului, el va continua să penduleze între experienţe şi lumi diferite. Dacă în mai 1942, joacă în piesa Heidelbergul de altădată ieşită din entuziasmul »Prietenilor Seminarului de Estetică» şi regizată de Liviu Rusu, nu va mai putea asista şi la premiera Scrisorii pierdute, pusă în scenă de aceiaşi, la Teatrul Municipal din Sibiu. Absenţă motivată: o dată cu venirea toamnei, este iarăşi concentrat, mai întâi (de pe 10 septembrie) în zona interioară, iar puţin după aceea (de la 22 septembrie) în armata de operaţiuni, în linia I. La Stalingrad. Anticipând puţin derularea cumplitelor evenimente, să-i dăm cuvântul protagonistului, ilegalistul comunist trimis, din »Heidelbergul de altădată», în epicentrul frontului, în cea mai mare bătălie a războiului din Est: »După Heidelbergul nostru, fusesem trimis, călare pe un cal şarg, să asist cu ochii şi conştiinţa mea de tânăr antifascist, la cea mai uriaşă încleştare militară din istorie: cea de la Stalingrad. Scăpat ca prin minune, după numai două luni de refacere, călare de astă dată pe un cal murg, am fost trimis să apăr, cu rămăşiţele diviziei mele sfărâmate, graniţele ciuntite ale patriei... spre Nord, mai precis pe falezele Arieşului. (...) Astfel că nu am putut asista la glorioasa premieră a Scrisorii pierdute jucate la Teatrul Municipal din Sibiu.» (9). Ghinionul lui Sîrbu tinde să se suprapună cu acela al corpului divizionar din care face parte şi - prin includere - cu cel al ţării înseşi, prinsă şi zbătându-se convulsiv în firele de înaltă tensiune ale unei Istorii teribile. Am văzut cum dintr-o gravă ciuntire a teritoriului naţional, produsă prin Dictatul de la Viena, rezultase, cu doi ani în urmă, mutarea Universităţii clujene la Sibiu; iar de aici, apăruse pentru tânărul sublocotenent aflat pe zonă, la frontiera din judeţul Bihor, posibilitatea de a se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie. Dacă în cazul celorlalţi (viitori) »cerchişti», ceea ce se întâmplă în exteriorul lumii lor studenţeşti nu este de natură să-i afecteze în mod direct, ei fiind, aşa-zicând, la adăpost legal de urgia războiului, situaţia lui Ion D. Sîrbu a fost şi este strâns întrepătrunsă cu derularea la scară naţională şi estică a evenimentelor. Chiar dacă ar dori-o, el nu poate evolua pe linia crenelată a Turnului de fildeş şi adera la programul artistic subsecvent. Autonomia esteticului pe care colegii săi mizează, pe fundalul unui naţionalism ardelenesc inervat şi exacerbat, este la el mai puţin relevantă, contrapunându-i-se (cel mai frecvent, prin recurs la propria existenţă) noroiul, cărbunele şi sângele realităţii înconjurătoare - de el, unul, bine cunoscută. Iar cazul Sîrbu (căci despre un adevărat caz este vorba) se complică prin aceea că el nu adoptă nici perspectiva etnicistă, atât de bine ilustrată în anii respectivi şi aducătoare de consistente avantaje. Faţă cu noua indistincţie estetic-etic-etnic, împotriva căreia se vor ridica »cerchiştii» trimiţând scrisoarea-manifest anume disociatorului Lovinescu, discipolul lui Blaga nu se regăseşte complet nici în »puritatea» primului termen (ce fundează programul Cercului), nici în culoarea mohorâtă a ultimului (de pe poziţiile căruia tinerii sibieni vor fi imediat acuzaţi de... bolşevism şi trădare de ţară). În măsura în care o poziţionare »fără rest» este posibilă, în apele atât de amestecate ale realităţii, publicisticii şi literaturii trăite/ scrise de Ion D. Sîrbu, el se înscrie decis în câmpul termenului de mijloc, al eticului văzut ca valoare filosofică şi, totodată, ca un comportament individual adecvat. Reformulând, fiul minerului sindicalist Ion Sârbu percepe deopotrivă literatura şi istoria (la care participă, după cum se poate vedea, în cote egale) dintr-un unghi etic, asumând conştient, pe propria piele, consecinţele dureroase ce decurg de aici. El nu apare în nici un moment ca un reprezentant hieratic al moralei pe pământ: are defectele lui şi face exact acele greşeli pe care nu le poate, omeneşte, evita. Însă deciziile majore pe care este obligat să le ia, încă din această fază a primei tinereţi, vor fi întotdeauna într-un sens moral, pe calea mult mai strâmtă şi mai grea a suferinţei, dar în lumina, compensatoare, a conştiinţei.
Aceasta din urmă reprezintă bunul cel mai de preţ pe care îl tezaurizează sergentul retrimis pe front, în contextul proxim al încleştării de la Stalingrad. Noul interval de mobilizare (22 septembrie 1942 - 24 aprilie 1943) se circumscrie aproape perfect celui în care se desfăşoară cumplita şi decisiva bătălie (4 septembrie 1942 - 2 februarie 1943). Iar pe fundalul însângerat şi răvăşit al războiului, nu îl putem urmări pe ghinionistul protagonist decât făcând credit unora dintre rememorările sale: mai precis, acelor informaţii pe care le regăsim diseminate şi turnate, în diferite forme, în mai multe fragmente autobiografice. Făcut prizonier (alături de cea mai mare parte a trupelor noastre participante la bătălie), el reuşeşte să evadeze din coloană: »de câte ori mă întorceam pe front, începea retragerea. Am făcut retragerea de la Kerci (Crimeea), de la Stalingrad (unde am căzut prizonier, dar am evadat după două săptămâni, parcurgând 2 000 km ca să ies din Rostov din încercuire), am trăit şi dezastrul de la Iaşi» (10); »Evadând în 1942-43 din coloana de prizonieri, am rătăcit prin Rusia vreo cinci luni. La un moment dat am ajuns într-un cătun, undeva între Don şi Nipru; eram trei dezertori români, cătunul nu văzuse până atunci soldaţi străini.» (11). O scenă de un umor negru va ieşi din contrapunerea veştii că a murit pe front şi apariţia sa la Sibiu (la opt luni de la înlăcrimata manifestare a colegilor), în carne şi oase: »În 1942 (...) am fost dat mort pe front, la Stalingrad. Colegii mei de facultate au organizat o şedinţă de doliu, evocându-mă. Fetele au plâns. Peste opt luni am apărut în Sibiu, viu, rănit şi cu un tifos exantematic bine înfipt în ficaţii mei. Dar vesel şi... optimist. Doi colegi, prieteni buni, când m-au zărit în carne şi oase, au exclamat dezamăgiţi: «Vai, trăieşti? Ce păcat. Te-am sărbătorit atât de frumos...».» (12). Sergentul T.R. Sârb Desideriu, din bateria 18 anticar, regimentul 35 Artilerie-Sibiu, parcurge sute de kilometri, evitând încercuirea de la Rostov pe Don şi rătăcind, bolnav de tifos, prin aria vastă cuprinsă între Volga, Don şi Nipru. În iarna-primăvara lui 1943, îl găsim internat într-un spital din Mariopol, identificabil pe hartă în nordul tangent al Mării Azov: »În spitalul de tifos exantematic din Mariopol (1943), doctorul neamţ ne dă sticle să depunem în ele «proba de fecale»...» (13); »După tragica mea fugă din încercuirea şi prizonieratul de la Stalingrad, am căzut grav bolnav de tifos exantematic şi am fost internat într-un spital de tifici din Mariopol. Eram ieşit din febră (dar încă teribil de slăbit, abia puteam să merg până la vecinul meu de cameră), când s-a dat ordinul de evacuare rapidă. Panică, haos.» (14).
1. Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. II, pp. 25-26.
2. Idem, ibidem, vol. I, p. 140.
3. Demobilizarea fiind făcută prin Ordin de zi nr. 409. Apud Nicolae Oprea, vol. cit., p. 14.
4. "Eu l-am văzut pe Blaga plângând...". În: Atlet al mizeriei, ed. cit., p. 105.
5. Idem, ibidem.
6. Scrisori către Ion Maxim, în "Luceafărul", nr. 17, 6 mai 1998. Apud Lelia Nicolescu, Ion D. Sîrbu despre sine şi lume, vol. cit., pp. 46-47.
7. Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. I, p. 140.
8. În "Caiete critice", nr. cit., p. 58.
9. Ion D. Sîrbu, O quae mutatio rerum?!, în "Ramuri", Craiova, nr. 5/ 1986, p. 16.
10. Scrisoare către Virgil Nemoianu (15 mai 1985). În: Ion D. Sîrbu, Traversarea Cortinei, vol. cit., p. 357.
11. Scrisoare către Virgil Nemoianu (1 martie 1984), ibidem, p. 256.
12. Ion D. Sîrbu, Eu l-am văzut pe Blaga plângând... Interviu realizat de Ion Jianu. În: Atlet al mizeriei, ed. cit., p. 104.
13. Idem, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. I, p. 141.
14. Idem, ibidem, vol. II, p. 234.
va urma