Între adevăr şi plăsmuire (IX)

Urmează o perioadă confuză, explicabilă prin destrămarea vechilor sectoare ale frontului şi, la nivel "micro", prin decimarea unităţii lui Sîrbu. Contraofensiva sovietică, puternică, determină modificări importante în cursul războiului, ca şi în terenul propriu-zis în care acesta este purtat. Sergentul nostru se înrolase provizoriu într-o altă unitate, pe când, în ţară, era oficial dat "căzut eroic în luptele de la Stalingrad". Fugind "cu o singură cizmă" din spitalul de tifici din Mariopol, el va parcurge - halucinant, dar nu mai puţin real - "toată Ucraina" şi, "ocolind prin Crimeea", va ajunge "în Polonia, apoi la Cernăuţi, apoi în spitalul carantină" (1). Dacă n-ar fi tragedia difuză, colectivă, şi drama personalizată a combatantului, i-am putea compara istoria, conturată prin toate aceste peripeţii, cu aventurile bravului soldat ©vejk pe timpul primului război mondial. Vom vedea cum Sîrbu se apropie, mai târziu, şi mai mult de acest model literar, de care îl leagă firul tot mai gros al ridicolului (conştientizat şi asumat) din propria existenţă. De altfel, în istorisirile şi bilanţurile făcute la alte vârste, toate aceste întâmplări trăite pe font, episoade nete ale participării lui la război, tind spre ficţionalizare, capătă un halou de poveste incredibilă, cu scene şi efecte bine aduse din condei. Povestaş neobosit, dar lucid, Sîrbu însuşi îşi plasează istoriile într-o ambiguitate ce caracterizează, simultan, timpul trăirii şi pe cel al mărturisirii: "... în timpul războiului, fiind pe front, auzind că nemţii au ocupat Iasnaia-Poliana îmi făcui acte false şi o luai spre Nord... Azi nu mai ştiu dacă am visat că am fost să-l caut pe Tolstoi, am fost cu adevărat, sau m-au prins nemţii într-o gară şi m-au pus să sap şanţuri... Am povestit de zeci de ori această aventură - ce rost mai are să trag acum ecuatorul precis între adevăr şi plăsmuire. Dichtung und Wahrheit. Nu?" (2)

Cert este, prin consultarea scriptelor de evidenţă militară, că pe 24 aprilie 1943 a fost trecut în zona interioară, fiind desconcentrat prin Ordin de zi nr. 15/ 1943. (3) Este pentru a doua oară (şi al doilea an consecutiv) când sergentul venit de pe front îşi lasă cizmele - sau cizma - din dotare pentru a recupera materiile pierdute şi a-şi da examenele de an. O situaţie nu doar neobişnuită, ci cu totul excepţională, dat fiind că tovarăşii de front, câţi i-au mai rămas, sunt, majoritatea, soldaţi simpli, fără legătură cu caznele studiului universitar, iar colegii de Facultate sunt toţi, prin lege, scutiţi de mobilizarea pe front. Aflat, practic, între două lumi, Ion D. Sîrbu nu aparţine exclusiv şi integral nici uneia dintre ele: în orice context s-ar plasa, el evidenţiază un "detaliu" ce scapă desenului, marchează o diferenţă sau mai multe. "Atlet al mizeriei", cum l-a caracterizat, memorabil, Lucian Blaga, el vine de pe un front pentru a se arunca pe un altul: acela al lecturilor obligatorii şi opţionale, din programa analitică sau din propriul proiect autoformativ. Şi recuperarea este posibilă, cu condiţia ca tânărul student-sergent să profite la maximum de timpul scurt ce îi este îngăduit, să nu risipească mica soldă temporală care i-a fost acordată: "În tinereţele mele zvăpăiate, tragic risipite (mereu mă dureau dinţii, primeam ordine de încorporare, plecam, dezertam, muream, înviam etc.), în timpul liber, citeam grăbit, hămesit, cu frica să nu mi se ia cartea sau să nu sune alarma. Scrisul îl simţeam doar ca o vagă durere sub inimă, ca un fel de tărâm promis, dar mereu amânat sau interzis." (4). Scrisul, într-adevăr, este în suferinţă pe parcursul acestui an: abia în ianuarie-februarie 1944, Sîrbu va mai publica două articole: un reportaj (Început de vacanţă în Sibiu. Reportaj trist, în "Viaţa universitară", nr. 3/ 30 ianuarie 1944) şi un eseu (Despre o dialectică a lucidităţii, în "Preocupări universitare", nr. 2/ februarie 1944). Preocupările universitare sunt realmente absorbante. Prins într-o cursă contra-cronometru pentru a parcurge materiile de examen şi a nu-şi defaza orarul studiilor în raport cu cel al colegilor de an, el pare, acum, concentrat pe o singură direcţie.

Studiile sale sunt aprofundate, dar făcute în salturi: ceea ce nu a putut fi parcurs şi acumulat, gradual, într-un interval convenabil, trebuie introdus şi comprimat într-o unitate de timp mult mai restrânsă. În evaluarea personalităţii lui Ion D. Sîrbu, a profilului său somatic şi artistic, e necesar să ţinem cont şi de această silită combustie din anii universitari, diferită de parcursul lent, temeinic, din aproape în aproape al altor "cerchişti". Nu numai că fiul de miner vine, în raport cu aceştia, din urmă; dar el are şi handicapul unui traseu educaţional fracturat de războiul la care ceilalţi nu participă decât prin procură. (Nu este, desigur, un reproş: o simplă constatare.) Întârzierile protagonistului (acum şi pe viitor) sunt reale; numai că ele, departe de a fi reflexul unei lentori proprii, al unei dificultăţi interioare de a se proiecta şi revela în mediul cultural, au cauze precise, strict determinate. Aceste obstacole exterioare, pe cât de înalte, pe atât de frecvente, îl vor stimula pe tânărul ghinionist care tot are parte de ele, făcându-l să depună o energie suplimentară, impresionantă, în recuperarea decalajelor (a celui iniţial şi a celor de parcurs): "Eram, în acei ani, total îmbibat de complexul de colonie, un fel de mânie sau îngâmfare proletară prin care îmi permiteam a-i considera pe colegii mei ca fiind: egoişti, zgârciţi, laşi (la nevoie), îmbuibaţi, stricaţi moral etc., numai şi numai fiindcă nu s-au născut şi nu au crescut într-o colonie mineră, lângă o mină, cu un steag sindical în frunte. Învăţam ca un posedat, trebuia să dovedesc că sunt egal cu toţi aceşti «pui de domni», crescuţi în biblioteci, având părinţi înstăriţi, cărturari, poligloţi etc. Singura mea superioritate, în primii ani de universitate (ca licean nu am citit nici măcar o singură revistă literară), a constat în excelenta mea condiţie de atlet (alergător, fotbalist, aviator, înotător, călăreţ) şi în deprinderea (de internat şi cazarmă) de a mă bate şi de a şti să primesc o bătaie. (...) Cred că prin rudimentele acestei obsesii legate de luciditate (forma mea de libertate de atunci, şi de azi) am reuşit să mă ridic deasupra complexelor mele de proletar, soldat, intelectual de stânga, căzând, bineînţeles, într-o altă ispită dialectică: cea a contradicţiei cu orice preţ, în orice problemă." (5). Eseul Despre o dialectică a lucidităţii pare să fie un rezultat direct al lecturilor din şi despre Hegel, cu înţelegerea şi aplicarea dialecticii ca "o ridicare deasupra, prin luciditate". Extrapolând, sau măcar punând în paralel experienţele tânărului sergent şi supraetajările filosofice pe care autorul le încearcă, vom ajunge la o lectură mai accentuat-biografică a acestor pagini eseistice, în care luciditatea reprezintă un proces deschis, apt să configureze un nou orizont existenţial, prin ruptura de formele învechite. Într-un alt loc, Sîrbu va pune pe hârtie o propoziţie splendidă, cu structura şi greutatea unui aforism: "Luciditatea este libertatea celor lipsiţi de libertate".

Este chiar deviza sub care se desfăşoară viaţa lui, încă din aceşti ani de conflagraţie mondială. Revenit în Sibiu, după cum am văzut, în primăvara lui 1943, el nu figurează printre semnatarii scrisorii-manifest trimise de "cerchişti" lui E. Lovinescu (apărută pe 23 mai în "Viaţa"); îi vom regăsi, însă, numele când aceştia vin cu noi precizări, după scrisoarea de răspuns a marelui critic. În primul număr al revistei "Viaţa universitară" (1943), Ioanichie Olteanu (sub pseudonimul Gin) face, deja, un istoric al atât de tinerei grupări (de la "primele înjghebări" din Clujul anului 1940 şi până la "lovitura din 13 mai"), iar Ion D. Sîrbu, "veşnic militar, venit de pe front cu bogate experienţe sufleteşti", este menţionat ca prozator. O simpatică epigramă compusă de către Deliu Petroiu se centrează tocmai pe o bucată de proză scrisă de "Ion D...", o nuvelă "minoră", intitulată Etapă: "Avut-a în viaţă scriitorul Ion D.../ «Etape» foarte multe: brune, blonde/ Dar zice-se că i-a rămas fidelă/ Doar o «minoră»: mica lui nuvelă." De reţinut faptul că primele eforturi şi căutări artistice ale lui Ion D. Sîrbu sunt în domeniul prozastic. Nu întâmplător, în numărul întâi din "Revista Cercului literar" (ianuarie 1945), el va figura cu o povestire, Compartiment; iar întregul volum Şoarecele B şi alte povestiri, apărut peste patru decenii, va fi închinat "bunilor mei prieteni din fostul Cerc literar de la Sibiu-Cluj (1941-1950)". Invidia colegială, ranchiuna personală lipsesc din raniţa acestui combatant diferit, într-adevăr, de colegii lui, dar căutând punţi de comunicare şi întâlnire fecunde pentru ambele părţi. Pe de altă parte, ceea ce el numeşte complexul Coloniei, de inferioritate/ superioritate, o dată recunoscut, este translat din obscuritatea subconştientului în lumina deplină a conştiinţei şi "pus la lucru", implicat în ecuaţia autoconstrucţiei spirituale. Romanul formaţiei lui Sîrbu numără aşadar trepte distincte, vizibile de evoluţie interioară, între care apar goluri aproape letale, corespunzătoare teribilelor experienţe trăite.

Pe circumferinţa acestora din urmă, pendularea tânărului între cele două fronturi continuă. După ce, pe 5 septembrie 1943, este din nou concentrat şi stă mai mult de două luni "pe falezele Arieşului", între Huedin şi Iara, apărând "graniţele ciuntite ale patriei", în cadrul Bateriei sale Anticar (6), pe 28 noiembrie e "desconcentrat" cu Ordin de zi nr. 1033/ 1943. (7) Primăvara lui 1944 aduce o ofensivă generală a armatei sovietice pe frontul de sud; în martie, Frontul II Ucrainean ocupă nordul Basarabiei şi ajunge la linia Prutului; pe 2 aprilie, Armata Roşie intră pe teritoriul României. Rechemat la arme pe 1 martie, Sîrbu este trimis pe frontul de la Iaşi, intrând "în dispozitiv" pe 1 aprilie. Foarte interesant, sergentul ar fi redevenit ofiţer, printr-o detaşare, pe 23 iulie, la Şcoala de ofiţeri de rezervă şi - după numai două săptămâni, pe 7 august - întoarcerea lui "ca unul ce a urmat şcoala de ofiţeri rezervă artilerie (anticar)", conform Ordinului de zi nr. 335/ 1944. (8) Ceea ce nu s-a putut îndrepta în prima fază a războiului, mai mult, ceea ce nu s-a dorit a i se lua în considerare fostului absolvent cu totul îndrituit a-şi păstra gradul de ofiţer, este deodată uşor "rezolvabil", printr-un demers birocratic ultrasimplificat şi funcţional, redus la esenţe. Logica şi scopul acestei "promovări" grăbite? Posibilitatea ca el să ia comanda unei baterii anticar din Iaşi, de pe dealul Copoului, în care subzistau "cincisprezece ostaşi bătrâni şi resemnaţi, ce a mai rămas după Odessa, Crimeea, Stalingrad" (9). Alte episoade cu derulare în logica absurdă, dar implacabilă a birocraţiei (după acela, mai vechi, cu cizma lipsă din cauza căreia nu s-a putut elibera, până când nu a descoperit soluţia salvatoare a mituirii unui magazioner (10), apare acum unul, uimitor, cu un... porc (11)), explică accentul pus de scriitor, în proza sa, pe tema distorsionării existenţei individului în malaxorul dosarelor oficiale (exemplul cel mai pregnant fiind Bivoliţele, nuvelă remarcabilă ce ar putea părea fantastă, dacă nu i-am recunoaşte suportul experienţelor autorului).

Note:
1. Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. II, pag. 234.
2. Scrisoare către Virgil Nemoianu (6 aprilie 1982). În: Ion D. Sîrbu, Traversarea Cortinei, vol. cit., pp. 40-41. Cf.: "am văzut satul rusesc, am cunoscut mult şi multe. La un moment dat, profitând de o delegaţie confuză, am străbătut spre Nord, numai cu o căruţă, eu călare pe un şarg «Luţu»; am ajuns aproape de Iasnaia Poliana, nemţii m-au întors când eram la numai 30 km de casa lui Tolstoi.". Scrisoare către Virgil Nemoianu (16 august 1984). În: Ion D. Sîrbu, Traversarea Cortinei, vol. cit., p. 288.
3. Apud Nicolae Oprea, vol. cit., p. 15.
4. Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. I, p. 117.
5. Idem, ibidem, pp. 166-167.
6. Ion D. Sîrbu, Atlet al mizeriei, ed. cit., p. 59.
7. Apud Nicolae Oprea, op. cit., p. 15.
8. Idem, ibidem, p. 16.br> 9. Scrisoare către I. Negoiţescu (22 august 1982). În: Ion D. Sîrbu, Traversarea Cortinei, vol. cit., p. 97.
10. Revenind la scena evacuării forţate a spitalului de tifici din Mariopol: "Panică, haos. Cineva îmi furase o cizmă, n-aveam încotro, am încălţat-o pe cea care îmi rămăsese. Cu o singură cizmă am parcurs toată Ucraina. Ocolind prin Crimeea am ajuns în Polonia, apoi la Cernăuţi, apoi în spitalul-carantină. În sfârşit, după un an de la plecare (între timp fusesem oficial dat «căzut eroic în luptele de la Stalingrad» am ajuns viu, dar cu o singură cizmă, în Sibiu. Trebuia să fiu lăsat la vatră. Dar la regimentul meu (35 Artilerie) nu voiau să-mi dea drumul până nu predau şi cealaltă cizmă. O săptămână am tot umblat prin oraş, încercând să găsesc o cizmă. Imposibil. (...) În sfârşit, disperat, la sfatul unui coleg mai şmecher, am dat 100 lei unui oltean şi acesta repede mi-a adus cizma de care aveam nevoie." În: Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. II, p. 234.
11. "La noi, cea mai birocratică instituţie (...) a fost armata. În primăvara anului 1944, de pildă, eram la Iaşi (războiul era pierdut, marele dezastru se apropia) când, cu ocazia sărbătorilor Paştelui, bateria mea 19 anticar primi de la intendenţa diviziei (prudent rămasă la Vaslui) un porc. L-am tăiat şi l-am mâncat. Eu fiind sergentul cu aprovizionarea, împreună cu trei furieri (avocaţi, profesori) am fost chemaţi la Divizie, unde ni s-a explicat cum trebuie să întocmim actele de scăzământ ale porcului. Tabele, pe zile, meniuri, calorii. Procese verbale etc. În trei exemplare. Am lucrat timp de o săptămână (în linia I ne-au murit 5 ostaşi) şi când am crezut că suntem gata, am mers la Divizie şi am prezentat dosarele respective. Maiorul Marinescu (...) s-a uitat peste actele noastre - adevărate capodopere, în trei culori - le-a răsfoit cu scârbă şi ni le-a aruncat în obraz. «Cum să nu pierdeţi războiul, ne-a strigat el, dacă nu sunteţi în stare să întocmiţi nici măcar actele de scăzământ ale unui porc...» Am înghiţit critica, am strigat «să trăiţi» şi, cu puteri noi, ne-am apucat iar de lucru. (Se apropiau Rusaliile, ruşii au bombardat Copoul, mi-au murit doi comandanţi de tun: Gogea şi Papuc.) Am dus şi versiunea îmbunătăţită a dosarelor de scăzământ. Nici acestea nu au fost considerate a fi corecte. Din incapabili devenisem cretini şi idioţi. Atunci, la sfatul bunului meu prieten, fruntaşul Nagy (...) am trimis trei olteni în niemendlandul frontului. S-au întors cu un porc viu. L-am încărcat în camion. În curtea diviziei din Vaslui, l-am strigat pe domnul maior Marinescu. A ieşit la geam. «Să trăiţi, i-am strigat, actele nu le-am putut reface, am refăcut în schimb porcul!» Am descărcat porcul şi în mare viteză am şters-o spre Iaşi..." În: Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. II, pp. 233-234. De remarcat şi amănuntul, semnificativ mai ales prin prisma sentimentelor pe care Craiova şi Oltenia i le vor lăsa captivului din "Isarlîk", că, în cele două situaţii, rezolvarea prin marginea lunecoasă a legilor (altfel, absurde) o aduc "un oltean", respectiv "trei olteni". Eficienţi, practici, deosebit de utili: cu condiţia să fii în aceeaşi tabără cu ei.