Skorzeny - Dansând cu diavolul

În 1943, soarta războiului era potrivnică lui Hitler. Mussolini este răsturnat de la putere şi ţinut în detenţie într-un loc secret.

12 septembrie 1943: din ordinul lui Hitler, un grup de comando condus de Obersturmbannfuhrer Otto Skorzeny se aventurează pe cel mai înalt vârf din Apenini, masivul Gran Sasso, pentru a-l salva pe Il Duce.

Octombrie 1944: amiralul Horthy poarta negocieri cu Aliaţii şi Armata Roşie. Omul lui Hitler, acelaşi Otto Skorzeny, îl răpeşte pe fiul amiralului şi îl forţează pe Horthy să demisioneze, instalând în schimb un guvern progerman.

Decembrie 1944: Ofensiva din Ardeni. Folosindu-se de 2.000 de uniforme furate de la armata americană, Otto Skorzeny conduce un grup de germani vorbitori de limba engleză în spatele liniilor inamice şi produce haos pe întreg frontul.

După prăbuşirea celui de-al Treilea Reich, aranjează fuga unor foşti membri SS în America de Sud, devine şeful securităţii lui Juan Peron şi iubitul secret al Evitei Peron, antrenează forţele arabe şi pe Yasser Arafat pentru războiul cu Israelul, intermediază o întâlnire între Yasser Arafat şi Moshe Dayan, vinde armament ambelor tabere ale războaielor din Africa şi, într-un final, ca agent al Mossadului, lichidează grupul de oameni de ştiinţă germani pe care Egiptul îi recrutase să distrugă Israelul.

Dansând cu diavolul este un roman captivant nu numai pentru povestea în sine - scrisă sub forma unei autobiografii - ci şi pentru măiestria cu care autorul te convinge să urmăreşti cu oarecare empatie - şi cu sufletul la gura - aventurile acestui "erou neinfricat / ticălos fără scrupule", după cum el însuşi îl numeşte, care şi-a îndeplinit cu profesionalism şi conştiinciozitate misiunile primite. Indiferent cine i le-a comandat.


De-a lungul vieţii mele, am fost numit în fel şi chip, de la omul cel mai periculos din Europa, la soldatul favorit al lui Hitler; de la erou neînfricat, la ticălos fără scrupule; şi de la cel mai mare oportunist, la "mâna dreaptă a diavolului". Am păstrat sute de tăieturi din ziare şi reviste de pe tot globul, majoritatea expediată de prieteni, care-mi atribuiau planurile şi acţiunile cele mai fantastice, mai abjecte şi mai dificile. Atât de mulţi oameni, prieteni şi duşmani deopotrivă au răspândit zvonuri şi defăimări, iar la fel de mulţi au exagerat enorm aşa-zisele mele "fapte de eroism", încât linia de demarcaţie dintre adevăr şi presupunere s-a estompat iremediabil. Ce aş fi avut de câştigat dacă aş fi negat acuzaţiile care-mi erau aduse? Oamenii aveau să continue să creadă ceea ce doreau să creadă, aşa cum făcuseră întotdeauna.

Nu sunt totuşi singurul afectat. Mă gândesc la camarazii alături de care am luptat, la soldaţii curajoşi pe care i-am comandat şi care au murit în vâltoarea războiului, fie pe câmpul de onoare, fie pierduţi pe vecie pe stepele, în pădurile sau în lagărele de prizonieri ale Rusiei sovietice. Indiferent ce anume s-ar spune acum, eu cred că cei aflaţi de ambele părţi ale evenimentelor catastrofale din viaţa mea nu au luptat niciodată necinstit în mod personal, chiar dacă au fost implicaţi într-un război murdar de care omenirea nu mai avusese parte până atunci.

În ciuda tuturor experienţelor pe care le-am trăit, continui să cred cu fermitate că onoarea militară există şi va dăinui atâta timp cât vor mai fi soldaţi sau până ce jumătate din planeta noastră va distruge cealaltă jumătate. Va fi oare posibil să învăţăm ceva din lecţiile trecutului?

Cartea aceasta nu are intenţia de a fi o dezminţire, dar nici o justificare pentru faptele şi spusele mele sau pentru evenimentele la care am asistat. De asemenea, n-aş putea, şi nici nu voi încerca, să-mi asum vreo virtute nici în viaţa mea personală şi nici în cea profesională. Este pur şi simplu relatarea unui bărbat care a fost martor la evenimente istorice recente şi care a avut timp să reflecteze la evenimente şi oameni, şi la circumstanţe şi planuri; un martor a cărui principală caracteristică a fost condiţia de patriot german care s-a născut în 1908 la Viena, capitala imperială a Austro-Ungariei.
Mi s-a spus că, dintre toate cele cinci simţuri omeneşti, cel mai puternic, şi ultimul pe care-l pierdem, este mirosul. Aşa e; eu încă îmi pot reaminti aromele din copilărie şi tinereţe, cârnaţii Würstl dulci-săraţi, sfârâind în grăsime, din Prater, uriaşul parc de distracţii al Vienei, sau de la târgurile stradale din faţa Primăriei. Vată de zahăr. Kaffee mit schlagober, cafea tare şi groasă, cu linguriţe zdravene de frişcă, care îmi aduc şi acum în minte după-amiezile în care tata mă ducea la Hotelul Sacher. Savoarea tortului Sacher şi cele mai parfumate produse de patiserie din lume. Aromele de vanilie şi ou ale delicioaselor Salzburger Nockerl sau Palatschinken, clătite subţiri umplute cu dulceaţă sau gem de caise sau prune peste care se presăra zahăr pudră din belşug.

Parfumul bogat şi relaxant al scaunelor vechi tapisate în piele, care fuseseră spălate cu săpun cu glicerină generaţii la rând. Izul acru, izbitor de moarte şi cordită pe câmpurile de bătălie. Răsuflarea fetelor cărora le furam sărutări în colţuri umbroase. Şi mireasma cea mai fascinantă dintre toate - parfumul natural al femeii imediat înainte sau după ce a făcut dragoste.
După împlinirea vârstei de 18 ani am decis să calc pe urmele tatei şi ale fratelui meu mai mare, Alfred, şi să devin inginer. În 1926 am intrat la Universitatea Tehnică din Viena, la Facultatea de Inginerie, unde aveam să constat că mă număram printre cei mai tineri participanţi la cursuri.

Majoritatea studenţilor, veterani de război care doreau să-şi încheie cursurile, era mult mai vârstnică. Deşi aceşti foşti soldaţi căliţi în lupte, care avuseseră parte de atâta suferinţă şi moarte îmi impuneau respect, eu tânjeam după lucruri de care încă nu avusesem parte: împliniri fizice de două feluri.

La vârsta aceea ajunsesem la înălţimea de 1,93 m şi-mi călisem corpul practicând sporturi competitive şi adoptând o dietă spartană. De aceea am fost satisfăcut când am fost invitat să mă alătur câtorva frăţii. Cea mai atrăgătoare dintre ele, Marcomannia Dueling Society, urma tradiţia duelurilor dintre studenţi. Aceste frăţii fuseseră faimoase în Germania şi Austria imediat după Revoluţia din 1848. Akademisches fechten, care se practica folosind săbii lungi, cu două tăişuri, era cu adevărat un mod de viaţă.

La scurtă vreme după ce m-am înscris în Marcomannia am participat la primul meu mensur, care s-a desfăşurat într-o seară în subsolul sediului frăţiei noastre. Sala era destul de mare, aproximativ 12x13 metri. Membrii ambelor frăţii care se întreceau, Marcomannia noastră şi Teutonia, al cărei sediu se afla la trei străzi distanţă, s-au adunat în jurul unei saltele mari care fusese amplasată în mijlocul încăperii. Aerul era încărcat de un iz înţepător şi copleşitor, un amestec de sudoare masculină, corpuri nespălate, nervozitate, hotărâre şi niciun fel de teamă.

Din colţuri opuse doi bărbaţi s-au apropiat de arbitrul care stătea tăcut în centrul sălii. Amândoi purtau protecţii capitonate similare, acoperite cu plasă de oţel, care să le apere trunchiul, braţul înarmat şi gâtul; pe ochi aveau ochelari tot din plasă de oţel. Am auzit arbitrul vorbind clar şi răspicat, cuvinte pe care, fără doar şi poate, le rostise de sute de ori.
- Domnilor, mensur nu este nici un duel în înţelesul tradiţional al cuvântului, nici un sport. Nimeni nu "câştigă", nimeni nu "pierde". Pe toată durata sa, luptătorii rămân pe loc, păstrând între ei o distanţă fixă. Fiecare fandează la lungimea braţului. Scopul nu este de a vă mişca, ci de a sta pe loc, în timp ce încercaţi să loviţi zonele neprotejate de pe faţa şi capul oponentului. Nu vă este îngăduit să tresăriţi ori să vă eschivaţi. Ţelul vostru este dublu: încercaţi să vă răniţi oponentul şi, dacă sunteţi lovit, înduraţi Schmiss - rana - în spiritul eroic al unui războinic german.

Doi bărbaţi mai vârstnici s-au apropiat de centrul saltelei.
- Domnii doctori în medicină Schneider şi Weissbrodt vor fi prezenţi pentru a se asigura că nimeni nu este rănit în mod serios. Indiferent care dintre voi va fi atins, Schmiss va fi cusută profesionist. La fel ca mine, oricare dintre ei poate pune capăt duelului în orice clipă.
- Eşti sigur c-o să poţi rezista la asta, Otto? m-a întrebat Clement DesRoches, unul dintre membrii frăţiei mele. Primele dăţi când am asistat la mensur mi s-a făcut greaţă. Am văzut cicatrici urâte.

Clement însuşi avea o cicatrice neregulată pe partea stângă a feţei, care pornea imediat de sub ureche şi se întindea până în partea inferioară a obrazului.
- Unii dintre "medicii" ăştia, a urmat el, sunt impostori, totuşi majoritatea e legitimă. Uneori sunt încurajaţi să coasă prost rănile, tocmai pentru ca după vindecare cicatricile să pară mai teribile decât fuseseră în realitate.

În clipa aceea am auzit strigăte de încurajare, deoarece arbitrul a fluierat şi cei doi combatanţi au început să se lovească cu săbiile. Nu vedeam prea multă dibăcie şi practic niciun fel de eleganţă, ci doi tineri care păreau porniţi să se omoare reciproc. Privindu-i, am înţeles că existau trei mişcări: fenta sau atacul fals, spintecarea şi împungerea. Din când în când, ambii combatanţi mârâiau surd pentru a-şi distrage reciproc atenţia.

După numai câteva secunde, cum mi s-a părut mie, deşi poate că au fost mai multe, am auzit un strigăt:
- Ergebnis! Atins!

A urmat un urlet de durere şi sala a explodat într-o cacofonie de zgomote.
- Halt! a strigat arbitrul şi a fluierat de trei ori ascuţit.
- Schmiss! Schmiss! Schmiss! Schmiss! au reverberat prin încăpere strigătele din tabăra noastră când frăţia Marcomannia a salutat în extaz reuşita.
- Betrügen! Betrügen! Betrügen! (Hoţie! Hoţie!) au răcnit la unison cei din Teutonia, dar am observat că strigătele lor erau mai degrabă resemnate decât pasionale.

Învinsul zăcea întins pe saltea cu faţa în sus şi se străduia să nu urle, în timp ce membrii frăţiei lui îi turnau vin roşu peste rană, care era deja carne vie şi emana un iz dulceag, greţos. Am simţit cum mi se scurge sângele din obraji şi îmi coboară în stomac, pentru ca după aceea să urce înapoi la fel de brusc şi am ştiut cu certitudine că voi leşina dacă cineva nu mă va ajuta cât mai repede. Din fericire, Clement, care se afla în apropiere, m-a tamponat pe ceafă cu o cârpă rece şi udă şi mi-a trecut pe sub nări o fiolă cu amoniac.

În timp ce mă susţinea şi ne îndreptam amândoi spre capătul îndepărtat al sălii, m-am întrebat cum - sau dacă - voi supravieţui primului meu mensur.
Membrii din Marcomannia purtau chipiuri albe şi panglici negre, iar piepturile aveau garnituri albe şi aurii. În fiecare an, în prima duminică din septembrie, grupările studenţeşti se alăturau maselor populare din Piaţa Eroilor care demonstrau oficial pentru unirea cu Germania sub drapelul negru, alb şi roşu. Aceea a fost unica demonstraţie politică la care am participat cu regularitate între 1924 şi 1934. Pe de altă parte, practicam foarte multe sporturi: fotbal, atletism şi schi, mergeam cu caiacul pe Dunărea frumoasă şi navigam pe lacurile alpine.

În adâncul inimii, voi fi mereu un Echte Wienerer, un vienez adevărat. Şi nici în ziua de azi nu există nimic mai distinct vienez decât kaffeehaus. Pe 5 septembrie 1926, împreună cu prietenii mei cei mai buni, Heinz Rogge, Baldur Schnacke şi Clement DesRoches, am părăsit demonstraţia pentru unirea cu Germania la ora 16:00. Toţi eram exaltaţi, deoarece cu o zi în urmă, Liga Naţiunilor votase în unanimitate pentru a invita Germania să i se alăture.

Până am ajuns la Innere Stadt începuse să burniţeze şi peste fosta capitală imperială a Austriei atârna o mantie sură şi umedă. Fâşâitul liniştitor al ştergătoarelor de parbriz se adăuga caldarâmului ud şi turlei falnice a catedralei Sf. Ştefan. Clădirile magnifice ale Vienei, monumentele şi parcurile ce mărgineau Ringstrasse nu încetau niciodată să mă încânte.

Deşi Austria simţea strânsoarea represivului Tratat de la Versailles, aici nu era la fel de rău ca în Germania, dar întrucât austriecii erau germani în adâncul sufletului, nu puteam decât să deplângem decăderea standardului de viaţă în ţara vecină din nord-vest. Şi Viena? Mai bine pe o bancă de lemn dintr-un parc vienez decât într-o vilă din orice alt oraş din lume.

După ce am lăsat automobilul lui Heinz pe o străduţă în apropiere de Ringstrasse, am mers toţi patru pe jos cam vreo trei intersecţii până la cafeneaua Weissenhof, favorita noastră. Am intrat în localul în formă de litera "L" şi am privit în sala principală lambrisată în lemn de stejar, cu tavan înalt cu grinzi din acelaşi lemn, cu candelabre şi separeuri confortabile. Pendula ceasului mare de pe un perete din apropiere se legăna lent, hipnotic dintr-o parte în alta.
- La fel ca data trecută, întârzie zece minute, a spus Clement DesRoches privindu-şi ceasul de la mână. Este ora 16:45. Tageblatt va fi livrat peste 20 de minute. Până atunci voi citi ziarul londonez Times, să văd ce comentează ei despre votul Ligii Naţiunilor.

S-a ridicat, a străbătut sala până la un stand de lângă uşa de la intrare şi a luat un exemplar nou-nouţ al ziarului britanic, care fusese trecut printr-o vergea cu o fantă şi aşezat alături de altele în interiorul unui suport din trestie.

După ce s-a întors Clement, de separeul nostru s-a apropiat Josef, un chelner oacheş de vârstă mijlocie, care părea întotdeauna nebărbierit.
- Ca de obicei, stimaţii mei viitori doctori ingineri? a întrebat el, respectuos, cunoscându-ne preferinţele pentru cafeaua vieneză cu frişcă.
- Da, mulţumim, am răspuns eu.

Josef a revenit peste câteva clipe, purtând pe o tavă mare patru ceşti de cafea şi opt pahare cu apă pe care le-a aşezat în faţa noastră.
- Unul dintre motivele pentru care iubesc atât de mult Viena, a declarat Baldur, este că absolut toţi chelnerii din toate cafenelele din oraş par croiţi după acelaşi tipar: te linguşesc, dar în acelaşi timp sunt mereu foarte oficiali. Poartă invariabil sacouri albe, cămăşi extrem de scrobite şi cravate din mătase. Şi întotdeauna ţi se adresează cu "Herr Doktor" sau "Herr Professor", indiferent ce ocupaţie ai avea.
- Ba mai mult, a adăugat Heinz, pentru preţul unei ceşti de cafea poţi să citeşti ziare într-o duzină de limbi din toată lumea, ore la rând, şi nimeni nu-ţi va cere niciodată să comanzi şi altceva.

Întrucât frecventam câteva cafenele din Innere Stadt, învăţaserăm şi clientela acestora: în Cafe Freyung, studenţii medicinişti discutau de toate, de la disecţia cadavrelor până la cele mai recente lucrări de psihoterapie ale lui Freud; în Vindobona, filateliştii făceau schimb de timbre din toată lumea, în Herrenhof, puteai asista la interminabile partide de şah; în Schubert, schimbau bârfe muzicienii din oraş iar în Pucher se puneau la cale toate afacerile.

După vreo jumătate de oră de pălăvrăgeli, am atacat subiectul care mă obseda de multe zile.
- Băieţi..., am început eu.
- Nu trebuie s-o spui, Otto, m-a întrerupt Clement. Primul tău mensur va fi joia viitoare şi ţi-e frică de nu mai poţi.
- Păi... ăăă... cam da.
- Nu "cam", prietene, a zis Baldur. Am trecut toţi prin asta: diareea, voma, anticiparea durerii oribile.
- Nu trebuie să-ţi fie ruşine, Otto, a intervenit şi Heinz Rogge. Nu faci altceva decât să ne arăţi că eşti şi tu o fiinţă omenească la fel ca noi.
- Şi să ştii că n-ai nicio obligaţie s-o faci, a zis DesRoches cu blândeţe. Un număr surprinzător de mare de inşi se retrag. Asta nu înseamnă dezonoare, ştii prea bine.
- Clement, am rostit eu, tu ai cea mai urâtă cicatrice pe care am văzut-o vreodată. Spune-mi sincer, cât de rău a fost?
- Să faci dragoste cu o femeie este mult mai plăcut, a replicat el, stârnind râsete zgomotoase şi câteva comentarii stânjenitoare.
- DesRoches, spune-i adevărul! Cât timp n-ai avut cicatricea asta nu te-ai ales nici măcar cu un sărut franţuzesc, dar de când fetele te văd ca pe un războinic voinic şi curajos, cu semnele bărbăteşti de mensur, ai văzut mai multe fese decât un colac de closet.

N-am ştiut ce să răspund la aşa ceva. Înainte de a fi primit în Marcomannia, fusesem cu una sau două fete. Subliniez "fete", întrucât de atunci descoperisem că exista o vastă deosebire între o femeie cu experienţă, care a învăţat să se bucure de cea mai mare legătură ce poate exista între un bărbat şi o femeie, şi o virgină inocentă, care poate fi făptura cea mai superbă văzută vreodată, dar care este prea speriată şi sfioasă pentru a fi altceva decât un dezastru iminent. Mi se spusese că mahomedanii îşi închipuie paradisul ca pe un loc unde fiecare bărbat capătă câte 76 de virgine. Dacă este adevărat, cred că voi abandona imaginea mahomedană a raiului.
- Deci, cât de dureros este? am insistat.
- În clipa când am fost rănit, nu mai simţisem în viaţa mea o durere atât de intensă. Mi-am repetat însă întruna: "O să treacă şi asta, o să treacă şi asta". Numai aşa am scăpat să nu leşin pe loc. După două zile, poate chiar trei, abia dacă m-am putut uita în oglindă când am văzut ce grotesc arătam; totuşi, durerea în sine a dispărut foarte repede. Iar după ce s-a dezumflat... poţi vedea şi cu ochii tăi cum este.
- Nu prea frumos, am comentat eu.
- Poate că nu, dacă eşti englez sau american, a replicat Schnacke, însă fiecare cultură vede frumuseţea în altă lumină. Triburile africane schvartze îşi bagă în gură beţişoare din ce în ce mai lungi ca să-şi întindă buzele la jumătate de metru în faţă. Indianer roşii din America îşi pictează feţele sau le sculptează ca pe nişte stâlpi totemici. Poţi să întrebi pe oricine din Marcomannia. Un bărbat cu o cicatrice este ca un magnet pentru o mädchen dulce sau chiar o frau măritată.

Ne-am continuat discuţia alte câteva seri după aceea. Nu voi spune că aşteptam cu nerăbdare desfigurarea despre care mi se spusese că va urma primelor mele mensur, însă decisesem deja că, dacă tovarăşii mei rezistaseră cu bine acelui botez, atunci puteam şi eu.
În total, am luptat în 14 asemenea dueluri. Privind retrospectiv, nu sunt deloc stânjenit de cicatricile mele din dueluri, care, aşa cum au arătat multe fotografii ulterioare, erau neobişnuit de lungi, adânci şi groaznic de neregulate. În opinia mea, ringul de duel m-a învăţat să fiu curajos, să-mi păstrez sângele rece şi tăria voinţei. Deşi simt şi acum focul care m-a ars prima dată când tăişul sabiei mi-a spintecat pielea de la scalp până la beregată într-o rană căscată, hidoasă, de carne vie şi sânge, Clement DesRoches, care a murit mult prea tânăr într-o demonstraţie inutilă împotriva guvernului Dollfuss, avusese dreptate: durerea de moment cauzată de traumă era ştearsă rapid de ceea ce se întâmpla ulterior.