Week-end cu pensionari

Andreea Demirgian a scris aceste texte pentru Radio Romania Internaţional unde au fost difuzate recent. Mulţumim RRI pentru permisiunea de a fi postate pe site-ul nostru.


M-am trezit într-o sâmbătă de dimineaţă, într-un week-end cu pensionari intelectuali. Mergeam la Orăştie, în inima României... unde aveam să asist la dezvelirea statuii lui Burebista. Autocarul s-a umplut încet, încet cu entuziaşti şi pasionaţi de istoria dacilor. Mă aşteptam să fie oameni tineri, pe care setea de cunoaştere îi motivează să pornească la drumul de peste 7 ore până la Sarmisegetuza. Erau şi dintre aceştia. Cam 15. Restul, până la 50, domni şi doamne respectabile, din cei pe care te aştepţi să-i întâlneşti în parcul Cişmigiu, plimbându-şi nepoţii... sau discutând despre politică şi despre reţete.

Au vorbit două zile în continuu. Fără oprire. Cu voci sparte, ascuţite, răguşite, puternice sau stinse. Doamnele, cu cocuri savante şi blonde sau cu plete cănite lăsate să le curgă râuri, rare, pe umeri uscăţivi, acoperiţi de şaluri. Domni în cămăşi cu pătrăţele şi pantaloni de "trening". Cu reverenţe reciproce şi cu multă răbdare, s-au ascultat unul pe altul. Şi-au povestit călătoriile în străinătate, micile păcate şi marile canoane, aventurile galante şi reuşitele profesionale. Fiecare avea câte o părere despre toate, indiferent că era vorba despre bioenergie sau istorie, despre politică sau pur şi simplu, despre recoltele ce le defilau prin faţa ochilor. Şi-au scos din plăsuţă cuţitaşele cu care au împărţit câte un fruct sau sticla de plastic cu cafea, pusă de seara în congelator, "să ţină la drum lung". S-au servit cu prăjiturele. Şi, toţi au reuşit să spună ce au avut de spus.

Călătoria spre vestigiile de la Sarmisegetuza a însemnat 15 kilometri într-o maşină a pompierilor, pe bănci de lemn, soldăţeşti. Drumul desfundat şi bolovanii uriaşi care ne aruncau unul în altul, nu i-a deranjat. Ceilalţi 4 kilometri până sus, i-au făcut pe jos fără să crâcnească şi fără să se vaite, fără să se oprească şi fără să comenteze altceva decât deja obişnuitele lor teme. Au cules flori, şi-au împărţit apa - atât de preţioasă pe munte. Iar sus, au admirat piatră cu piatră, altarul circular, ceasul solar, altarele dreptunghiulare, dalele şi cercurile de andezit rămase de pe vremea dacilor. Şi din nou, au avut păreri. Întoarcerea în tabăra şcolară unde eram cazaţi a fost demnă de scenariul unui film. Maşina care ne transportase s-a împotmolit între pietre, gata să cadă în râul care curgea pe lângă drum. Domnii au tras "cu putere" de o frânghie, încercând să o scoată din apă. Două dintre doamne făceau pase bioenergetice, dar nu s-au putut concentra îndeajuns. Când a devenit clar ca orice efort omenesc e inutil, au pornit-o la pas pe jos, fără să se plângă. Era deja aproape întuneric. Am poposit lângă o centrală electrică în construcţie, unde am făcut un foc de tabără. Noi, tinerii, îngheţaserăm de frig. Ei îşi împrumutau unul altuia şalurile. Noi ne uitam după lumini de faruri. Ei îşi arătau unul altuia constelaţiile.

Apoi au început să cânte. "La răchita roşioară, stă o babă, dă să moară, ar muri dar nu se-ndură, c-ar mai da la moş o gură"... Au aplaudat când un tractor, venit din satul învecinat, le-a redat mijlocul de transport. Şi în maşină, s-au aşezat spate în spate, "să nu îi tragă curentul" şi iar au început să cânte. "Mă dusei să trec la Olt" şi "Hora Unirii" şi "Treceţi batalioane române Carpaţii". Apoi... au început să povestească. Am încercat să mi le închipui spunând basme nepoţilor, pe acele doamne care flirtau nestingherite cu partenerii de călătorie. N-am reuşit. În vreme ce noi, tinerii, posaci, veniţi "cu treabă" în această călătorie, ne molcomeam furiile nerespectuoase, ei se bucurau de o ieşire din marele oraş. Plătiseră pentru asta - aproape zece dolari şi aveau de gând să profite din plin. Am încercat să mi-i imaginez, în fotoliile lor, moţăind în faţa televizorului, cu câte un volum savant în mână... şi le-am înţeles singurătatea. Doar aşa le-am putut accepta explozia de energie şi volubilitatea. Doar aşa mi-am amintit că nici măcar noi, tinerii, nu suntem nemuritori.