Slujba de Duminică

Andreea Demirgian a scris aceste texte pentru Radio Romania Internaţional unde au fost difuzate recent. Mulţumim RRI pentru permisiunea de a fi postate pe site-ul nostru.


Omul nou, propovăduit o jumătate de veac de regimul comunist, nu avea nici un Dumnezeu. A te cununa în faţa lui Dumnezeu, a-ţi boteza copilul sau, pur şi simplu, a intra într-o biserică deveniseră lucruri periculoase. Poate de aceea relaţia românului cu Dumnezeu se întorsese la timpurile când creştinii îşi mărturiseau credinţa doar între ziduri. Astăzi religia se face pe străzi, prin parcuri, în metrou, în clădiri cu arhitecturi ciudate, în case particulare, oriunde... Budişti, mormoni, adventişti - toţi au venit în România să aducă vestea cea bună.

Ne-am obişnuit să trecem pe lângă case pe ale căror ziduri cineva a scris cu spray albastru: "Isus te iubeşte". Ne intersectăm pe străzi cu tineri blonzi, îmbrăcaţi identic - cămaşă albă, pantaloni negri, palton gri... Poartă ecusoane pe care scrie "Elder John" - un soi de "înţeleptul Ion"... Intră în vorbă cu tine şi spun în limba română: "Frate, soră... Îţi aduc o veste bună... Isus te iubeşte şi te va mântui..." . De curând, în timp ce pălăvrăgeam pe Internet cu amicii din spaţiul virtual, am fost abordată de un necunoscut - mă întreba care este rostul meu pe pământ. Am crezut că are chef de filosofie şi am încercat să-i răspund în glumă - cineva trebuie s-o facă şi pe asta... Abia mai târziu mi-am dat seama că şi el încerca să îmi aducă o veste bună: Isus mă iubeşte şi mă va mântui... Nu ştiu ce m-a şocat mai tare - tenacitatea cu care redeschidea fereastra de comunicare, faptul că au pătruns şi aici pe Internet... Mă copleşea sentimentul că într-o zi, religia în care am fost botezaţi cei mai mulţi dintre noi va fi înghiţită de fraţii care îl mărturisesc pe Hristos în gura mare prin parcuri, pe zidurile caselor, pe Internet... Pe urmă, în drumul spre casă, am întâlnit o călugăriţă bătrână, care stătea lipită de un zid al metroului. Ţinea în mână o cutie de carton alb, pe care scria caligrafic: "Ajutaţi la construirea Sfintei Mănăstiri Adormirea Maicii Domnului". Judecând după cutia ei aproape goală, nu prea mai e nevoie de biserici acum. Mi-am dat seama că a merge la biserică nu este doar un prilej de a medita la cele sfinte, sau de a aprinde lumânări pentru sufletele celor morţi. Este dacă vreţi - un soi de reconfirmare a apartenenţei la comunitate. Un punct fix, în timp şi spaţiu - duminica la ora zece, la bisericuţa din colţ. O întâlnire pe care am început s-o cam ratăm, în beneficiul religiilor care te trag de mânecă pe stradă.