Temniţele Clujului. Caravanele Ardealului

Citiţi introducerea acestei cărţi.


Cea mai frumoasă carte a lui Septimiu Popa este Caravanele Ardealului, prinos de recunoştinţă al autorului pentru Blajul studiilor şi formaţiei intelectuale şi morale. Se poate citi ca un roman istoric al Blajului, al Bisericii şi Şcolilor sale, în secvenţe cu registre evocatoare alternative, toate constituind o mărturisire de recunoştinţă a unui fost învăţăcel pentru "urbea scolastică" a românilor ardeleni de altădată.

Mai puţin cunoscută este cea de-a doua carte importantă a lui Septimiu Popa, Temniţele Clujului. Cartea este izvorâtă dintr-o tristă experienţă biografică: în septembrie 1916, a fost arestat şi apoi întemniţat la Cluj de autorităţile ungare înfricoşate de atitudinea patriotică a preoţilor români care sperau că sfârşitul războiului va aduce şi împlinirea unităţii naţionale.


N-aveam alt tovarăş decât întunecatele mele gânduri. Trântit pe pat, ori plimbându-mă de-a lungul celulei, puneam lumea la cale, iar uneori fredonam cine ştie ce melodie tristă. Încercările de-a şuiera şi vreun cântec vesel nu-mi reuşeau niciodată. Încă la primele două versuri cântecul de veselie se prefăcea în doină jalnică de pe "ceaglău".

De la o vreme mi-am dat seama de adevărul cuprins în vechiul proverb românesc: Cui cu cui se scoate afară. Chiar şi cei mai renumiţi medici recunosc că leacul durerii e... tot durerea...

Glasul clopotelor îl auzeam destul de des. Trista lor muzică pe patru, ori pe mai multe voci, totdeauna mă scotea din sărite. Bing-bangurile îmi aminteau dulcele "tinghi-linghi" al clopoţelului ce-a mai rămas în clopotniţa bisericuţei mele.
- Drag clopoţel, îmi ziceam tăvălindu-mă pe pat. - Oare nu te-au dus şi pe tine la... război? Ori la închisoare? Oare într-o bună zi... n-o să plângi după popa tău?

Ah, uneori îmi astupam urechile, ca să n-aud clopotele Clujului... Şi totuşi, le auzeam... Din când în când aveam impresia că glasul clopotelor e acompaniat şi de glăsciorul mult iubitului clopoţel de peste dealuri şi văi... Chiar şi în Duminici şi sărbători aceste clopote mă transportau în cine ştie ce cimitir, pe plaiurile morţii... Într-o zi, glasul lor nu mai voia să înceteze. Un ceas de vreme, ori poate şi mai bine, am avut parte numai de bing-bang-uri. Îmi aduseră mâncarea, dar nu-mi venea s-o ating... Aveam presimţ că s-a întâmplat ceva neobişnuit...

În sfârşit a apărut soldatul de serviciu: un român din Secuime, care nici nu ştia româneşte. Deschizând ferestruica de la uşa celulei mele îmi făcu semn cu mâna să mă apropiu de el.
- Domnule părinte, îmi şopti apoi, a murit împăratul!
- A murit, a murit, îngânai eu, ridicând nepăsător din umeri...
- Arată-te supărat, îmi mai zise el, închizând ferestruica şi trecând la celula unui alt popă...

Sărmanului soldat, aşa se vede, i se părea că eu nu sunt tocmai aşa de trist cum pretindea situaţia. Mai ştia apoi că interesul meu era să fiu în ziua aceea întristat până la moarte...
- Doamne, iartă-l! - oftai din adâncul inimii, făcând încercări să lăcrimez.

Numai Dumnezeu ştie câte pâraie de lacrimi am vărsat în temniţă. Acum însă nu puteam să vărs nici măcar un strop. Motivul? Nu-l cunoşteam atunci, dar mai târziu l-am cunoscut. Moartea domnitorului în sufletul oricărui întemniţat aprinde scânteia nădejdii. De moartea împăratului nu m-am bucurat, dar aveam presimţ că, după înmormântarea lui, o să se publice vreo amnistie. De dragul acestei nădejdi, cine ştie, poate chiar în clipa când sicriul a fost coborât în cripta vechii mănăstiri a Capucinilor din Viena, eu am zâmbit. Şi tot astfel ceilalţi popi valahi...

A fost o nădejde deşartă, dar eu n-o regret. În temniţă, chiar şi nădejdile de acest fel îţi înviorează sufletul. Câteva zile n-am mai tresărit la glasul clopotelor şi nu mi-am ieşit din sărite. Bing-bangurile păreau nişte prevestiri ale apropiatei libertăţi...

Într-o dimineaţă apoi, totul a revenit la normal. Soldatul de serviciu a fost schimbat cu un ungur veritabil, iar acesta, trecând pe lângă celula mea, spunea cine ştie cărui popă, scos la plimbare, că amnistia nu se extinde şi la trădătorii de patrie...

O spunea aceasta cu glas puternic, ca să aud şi eu...

*
Nici acum nu-mi pot da seama: a fost dimineaţa, la amiazi, seara, ori noaptea? Ştiu numai că dintr-odată s-a pornit iarăşi muzica clopotelor Clujului. Întemniţaţii vrând-nevrând îşi câştigă anumite experienţe. Înţelegeam că această muzică e specială, la fel cu cea de când cu moartea împăratului... Mi-am adus aminte de sfatul soldatului român şi am început să vărs cele mai amare lacrimi, adresându-mi întrebarea: Cine o fi mai murit, Doamne Sfinte? Nu cumva... eu?...

Acum nu s-a deschis ferestruica, ci tocmai uşa celulei mele. Bătându-şi pintenii, soldatul de serviciu îşi făcu intrarea, mă măsură din creştet până în tălpi şi îmi spuse că au căzut Bucureştii...
- Şi dumneata nu te bucuri? - se răsti apoi, uitându-se ţintă în ochii mei înlăcrimaţi.
- Cum nu? îi răspunsei eu, dezmeticindu-mă. - Mă bucur din toată inima... Nu vezi că râd? Ha, ha, ha! Fără să mă învrednicească măcar cu o privire, el se îndreptă spre uşă, apoi învârti cele două chei şi se depărtă vociferând:
- Ar trebui spânzuraţi toţi, fără nicio judecată!
- Aici nu mai ştie omul cum s-o nimerească, oftai eu, după depărtarea lui, trântindu-mă pe pat şi continuând să vărs lacrimi.

Încetul cu încetul am simţit, totuşi, că în sufletul meu se aprinde iarăşi flacăra nădejdii. Presimţeam că marele eveniment de astă dată într-adevăr o să producă o schimbare în soarta mea. O schimbare înspre mai bine, ori înspre mai rău? Mi-era tot atât... În temniţă omul are multe dorinţe, dar doreşte mai ales... variaţia...

Nădejdea mea n-a fost zadarnică. Încă în aceeaşi zi m-au scos din celula singuratică şi m-au dus într-o celulă mai mare, ca să-mi continuu robia în societatea altor trei colegi. Drumul de la celula veche spre cea nouă l-am făcut la glasul clopotelor Clujului. Mai ştiu apoi că am făcut acest drum zâmbind... Schimbarea celulei singuratice cu o celulă comună în viaţa unui întemniţat e un eveniment de mare importanţă... Presimţeam că de-acum n-o să mai aud atât de des glasul clopotelor Clujului. Patru glasuri de popă român o să fie mai puternice chiar şi decât bing-bang-urile acestor clopote...


Era o zi tristă şi cu cer înnorat, dar noi eram veseli şi vorbăreţi. După opt luni de suferinţă în celulele singuratice, în sfârşit ne-au aşezat câte patru într-o celulă mai mărişoară şi cu ferestre în spre grădină. Uitând durerea şi dorul, ne-am apucat de poveşti. Eram inepuizabili şi ne întrerupeam mereu unul pe altul, aşa încât de la o vreme cel mai bătrân dintre noi s-a văzut nevoit să ne reglementeze. Uneori îl reglementam noi pe el. Ce să-i faci? Patru glasuri de popă român, îngheţate vreme de opt săptămâni, s-au dezgheţat deodată, cu toate că soarele era ascuns după nor. Le-au dezgheţat razele speranţei ce începea să încolţească în inimile noastre...

Seara am râs tuspatru din tot sufletul. Soldatul de serviciu ne-a adus cina: patru porţii de zeamă groasă, care însă mirosea a petrol. Bucătarul, pesemne, a nimerit altă sticlă în loc de cea cu oţet. Flămânzi ca lupii am dat să sorbim din zeamă, dar încercarea noastră a fost zadarnică. În temniţă bietul popă român mănâncă orice, dar nu şi zeamă cu miros de petrol. Ridicând nepăsător din umeri soldatul a dus înapoi mâncarea, neatinsă, încredinţându-ne că o va da unui ţăran trădător de patrie, care o să soarbă cele patru porţii din patru înghiţituri, blagoslovind pe bucătar. Norocul lui că se mai fac câteodată mâncări rele, ce unii popi le lasă neatinse... Numai atunci se satură, sărmanul.

Când, după depărtarea soldatului, ne-am trezit râzând cu hohote, nu ne puteam da seama: râdeam de foamea noastră, ori de bucurie pentru norocul ţăranului... trădător de patrie? Am adormit târziu, când Morpheu ne-a constrâns să ne isprăvim poveştile. Eu, ca de obicei, m-am visat în casa parohială, uitându-mă în ochii preotesei şi mâncând prăjituri...

A doua zi, după ce ne-am sculat şi ne-am zis rugăciunile, ne-am urcat rând pe rând în fereastră, ca să vedem cerul şi grădina. Cerul era senin, iar în grădină am văzut abia câţiva pomi fără frunze. De pe creanga unui pom au zburat deodată două păsări ridicându-se în aer. Eu m-am trezit fredonând:
M-am retras apoi în celulă şi m-am dat... gândurilor.
- Auziţi, măi, ciripit de păsărele! - exclamă deodată unul dintre noi, urcându-se în fereastră. Noi, ceilalţi trei, repede i-am urmat pilda.

În grădină au apărut deodată ca prin farmec douăsprezece femei, care înaintau două cu două, spre fereastra noastră, urmate la o destul de respectabilă depărtare de doi soldaţi înarmaţi.
- Iată, tristele şi frumoasele podoabe ale temniţei noastre, murmurai eu, simţind că gândul îmi aleargă peste dealuri, peste văi, - şi că mi se îneacă glasul. De vreo trei săptămâni nu mai văzusem femei decât în vis. Nu le cunoşteam şi totuşi mi se păreau cunoscute, toate. Una dintre ele semăna cu preoteasa mea.
- Sărmanele, oftarăm tuspatru deodată, oare ele cum şi-au trădat patria?

Când femeile au ajuns în dreptul ferestrei, noi eram cu mâinile prinse de zăbrele şi le priveam cu duioşie. Ele se uitau la noi pierdute, neizbutind să-şi împiedice umezirea ochilor.
- O, scumpii noştri, grăi în sfârşit una dintre ele, să nu vă supăraţi, dar noi ne bucurăm de această tristă întâlnire! Avem impresia că ne revedem bărbaţii... Cine ştie, sărmanii, ce s-a ales de ei!...
- Popa meu e spânzurat, desigur, oftă o tânără preoteasă de pe Ţara Oltului, îngălbenind şi ducându-şi mâna la inimă.
- Al meu a fost, probabil, împuşcat!... adăugă soţia unui proprietar de tipografie românească.
- Doamnelor, le răspunsei cu glas plângător, vă asigurăm că aceeaşi tristă bucurie copleşeşte şi inimile noastre, când vă vedem. Vă rugăm însă nu disperaţi... Soarele n-a apus pentru totdeauna...
- N-a apus! - bombăni alta, trecând ultima pe sub fereastră.

Ne uitam înmărmuriţi după ele, recitând instinctiv cunoscutul vers al lui Eminescu: "Tinere, ce plin de visuri, urmăreşti vreo femeie"...
- E o urmărire neinteresată, grăi cel mai bătrân dintre noi. - Şi totuşi, parcă e mai sentimentală, decât cele de odinioară!

Inimile ne băteau cu putere, iar noi presimţeam că măcar o dată ele o să mai treacă pe sub fereastra noastră. Când apoi au revenit într-adevăr, noi ne-am trezit cântând în cor:
Nu eram cântăreţ de forţă şi totuşi eu simt şi acum că am cântat atunci frumos, întrecând chiar şi pe artiştii de meserie. Toate, toate, şi-au dus batistele la ochi...
- Să ştiţi domnilor părinţi - ne strigă o preoteasă oacheşă, că niciodată n-o să uităm această fermecătoare serenadă. - La serenadele de odinioară cavalerii erau în grădină, iar damele în fereastră... Acum s-a întors lumea pe dos şi totuşi, a fost o serenadă de farmec plină...
- A izvorât din inimi, doamnelor, mai murmurarăm noi, în vreme ce soldaţii le conduceau către poarta grădinii.

*
De-acum, fermecătoarea "serenadă" s-a repetat aproape zilnic. Corul nostru, la care se ataşase un alt "cvartet popesc" din celula vecină, executa diferite cântări duioase şi triste, la modă în Ardeal pe acele timpuri. Au fost câteva săptămâni de poezie şi de lacrimi, care s-au scurs cu iuţeala fulgerului.
- Să ştiţi, doamnelor, le ziserăm într-o bună zi, că dacă ar fi cu putinţă, am sfărma zăbrelele şi am veni în grădină, ca să vă însoţim la plimbare...
- Suntem încântate! ne răspunseră ele. - Fiţi încredinţaţi, că la această muncă destructivă am colabora şi noi, cu dragă inimă...

Într-o bună zi, soţia proprietarului de tipografie s-a uitat ţintă în ochii mei şi m-a întrebat:
- Ce crezi, domnule părinte, oare pe mine mă vor spânzura?
- Nu, doamnă! - îi răspunsei cu convingere şi simţind că sunt un prooroc al adevărului.
- Nici pe sfinţiile voastre n-o să vă spânzure! - ne ziseră şi ele, toate, într-un glas.

După dispariţia lor, noi ne-am retras în celulă, murmurând:
- Glasul femeii e glasul lui Dumnezeu...

În sfârşit, într-o dimineaţă friguroasă serenada noastră s-a redus la trei versuri scurte:
Le-am spus apoi că în mai puţin de douăzeci şi patru de ore vom părăsi zidurile temniţei, vom fi liberi şi vom zbura în braţele... preoteselor noastre.
- Ah! - exclamară toate deodată, în vreme ce pe buzele fiecăreia s-a întipărit câte un zâmbet drăgălaş.

Nu le-am văzut până atunci zâmbind, iar acum zâmbetele buzelor şi lăcrimioarele ochişorilor le împrumutau o aureolă de sfinte martire. Nimic nu e mai fermecător ca femeia care lăcrimează şi zâmbeşte în acelaşi timp...
- Vă duceţi! - exclamară ele din nou. - Vă duceţi, iar noi ne bucurăm, aşa să ştiţi! N-o să mai avem parte de dulcea serenadă a suferinţei, dar ce are a face? În sufletele altor femei va răsări soarele... Duceţi-le, vă rugăm, dulcea noastră îmbrăţişare.

În triluri drăgălaşe le-am rugat să primească şi ele îmbrăţişarea noastră spirituală de după zăbrele. Şi le-am promis că o să le pomenim la toate liturghiile. În acelaşi timp scânteile ochilor noştri le mai spuneau şi povestea de farmec plină a unei zile mari, ce avea să vie.

*
Când, mai anii trecuţi, una dintre ele a trecut la viaţa cea nepieritoare, am plâns ca un copil, în vreme ce al meu suflet fredona toate cântecele serenadelor suferinţei. Liturghia ce am slujit-o atunci simţeam că e o liturghie cu aripi, o serenadă sfântă, cu acompaniamentul unor coruri îngereşti...

Pe cea mai tânără o întâlnesc din când în când pe străzile Clujului. Văd părul ei pe jumătate cărunt şi îmi aduc aminte că şi în capul meu cele dintâi fire albe de păr s-au ivit după zăbrele, în zilele când douăsprezece fiice ale naţiunii defilau pe dinaintea mea. Mă uit la ea, iar în ochii ei curaţi citesc întrebarea:
- Îţi mai aduci aminte?
- Da, îmi aduc aminte - îi răspund scânteile ochilor mei.

E o convorbire mută şi, totuşi, mult grăitoare. Uneori parcă aş vrea să mă mai văd o dată după zăbrele, iar ea să defileze pe dinainte-mi, ca în vremea aceea. Să mă uit cu drag la ea şi tot cu atâta drag să mă gândesc... la alta.


Eu de obicei sunt cam umilit, dar atunci eram mai mândru decât toţi popii regiunii noastre. Sfinte Pantilimoane, iartă-mă, dar uneori eram chiar arogant. Pe protopopul Ioan Pop, de la Morlaca, îl duseră jandarmii, pe popa Iuliu Truţa de la Ciucea, detto (Notă: de asemenea - italianism). Şi tot astfel pe Ştefan Pop din Fildul de mijloc şi Emil Petran din Almaş. Eu însă eram liber... Ungurii, pe care îi întâlneam în drumurile mele, mă salutau aruncându-mi priviri piezişe, dar eu îmi umflam pieptul şi răspundeam cu un zâmbet plin de subînţelesuri salutului lor. De cumva erau mai bătrâni, atunci îi salutam eu cu câte două zâmbete. În ochii mei puteau să citească declaraţia... solemnă:
- Vedeţi, eu sunt patriot, credincios patriei maghiare...

Pentru fiecare popă arestat mă durea sufletul. Când mă gândeam însă la bunul meu prieten Aurel Muntean, de la Sebeşul Mare, mă dureau toate baierele inimii. Ştiţi, el era ortodox, iar alţi popi ortodocşi pe o rază de aproape douăzeci de kilometri nu existau pe atunci în regiunea noastră. Eu mă gândeam mereu la el şi oftam din adâncul inimii mele:
- Dragă Aurel! Cine o să-ţi îngroape morţii? Cine o să-ţi spovedească bolnavii?

Preoteasa mea chiar şi în zilele acelea era mai cuminte decât mine. Tocmai mă întorceam de la o înmormântare din Ciucea şi îi făceam o dare de seamă amănunţită despre starea jalnică în care am găsit pe sărmana preoteasă şi pe copilaşii ei, mulţumind Tatălui ceresc că eu am scăpat teafăr, când ea îmi tăie deodată vorba:
- Taci, nu te lăuda! Nu ştim ce aduce ziua şi ceasul. Am auzit că azi au mai arestat un popă...

De către Sibiu se auziră câteva bubuituri de tun, iar în uşa casei noastre o uşoară bătaie. Un om de la Sebeşul Mare îşi făcu intrarea. Ne aduse o scrisoare de la preoteasa lui Aurel. În câteva rânduri stropite cu lacrimi sărmana femeie mă ruga să mă duc în ziua următoare la Sebeş, ca să îngrop un mort...

Pe om îl lăsarăm să răsufle şi să golească un ciocănel de "pălincă", iar eu mă retrăsei în cealaltă cameră, ca să redactez răspunsul. Încunoştinţai pe soţia scumpului meu prieten că mă voi duce. O lacrimă izvorâtă din ochiul meu stâng alunecă pe scrisoare, iar eu atunci, uitându-mă în ochii preotesei mele, oftai:
- Aceasta e acum soarta scrisorilor preoţeşti. Să fie stropite cu lacrimi...

Chiar şi înainte de arestarea şi internarea protopopului meu preoteasa mea îmi era şi protopop. Nu se întâmpla să scriu vreo scrisoare fără s-o citească şi ea. Smulgându-mi şi acum hârtia o citi din două aruncături de ochi, mai adăugând la lacrima mea încă două. Apoi, forţându-şi un zâmbet, îmi zise:
- Vezi, tu până acum nu te-ai amestecat cu ortodocşii.
- Cum nu, dragă? - o întrerupsei eu. - Numai Dumnezeu ştie câte păhărele de vin am golit cu Aurel...
- Dar nu la slujbe! - îmi tăie ea vorba...
- Dragă, încheiai eu, în vremuri extraordinare suntem nevoiţi să facem lucruri extraordinare...
- Dar ce-o să faci cu mortul acela? Ştii, ortodocşii n-au purgatoriu...

O nouă bubuitură de către Sibiu puse brusc capăt convorbirii noastre, iar eu ieşii la omul de la Sebeşul Mare, ca să-l concediez... În ziua următoare, încărcat cu o mulţime de sfaturi bune ale preotesei (şi mai ales cu sfatul: să cam pun pază gurii mele, pentru că spionii mişună în toate părţile) plecai spre Sebeş. Pe preoteasa prietenului meu Aurel o găsii cu ochii scăldaţi în lacrimi.
- Vezi, dumneata ai scăpat! - îmi zise în sfârşit, după ce se mai potoli. - Ai scăpat, cu toate că erai mai rău de gură chiar şi decât Aurel... Erai rău... chiar şi de condei...
- Femeia aceasta mă invidiază, - îmi ziceam, în vreme ce gângăvii nu ştiu ce răspuns. - Dar ce are a face? Invidia ei e stropită cu lacrimi sfinte...

Înainte de prohod a trebuit să mă duc şi la trei bolnavi, ca să-i cuminec. Atunci am purtat întâia oară în partea stângă a pieptului meu cuminecătura ortodoxă... Prohodul s-a scurs între lacrimi, mult mai amare decât cele de la alte prohoade... Oamenii plângeau atât după mort, cât şi după popa lor...

Când m-am reîntors acasă, preoteasa mea îmi ieşi înainte aproape până în capul satului.

Ne îmbrăţişarăm (eram atunci ceva mai tineri), iar după îmbrăţişare eu exclamai:
- Dragă, l-am îngropat! Şi l-am trimis de-a dreptul în purgatoriu. Lasă, să vadă şi ortodocşii, măcar după moarte, că purgatoriul există...

Numai condica morţilor din Sebeşul Mare (azi: Valea Drăganului), ar şti să spună: câţi morţi ortodocşi au primit de la mine paşaport pentru plaiurile purgatoriului! Într-o zi am avut două înmormântări. Înainte de masă aşezai spre veşnică odihnă pe un unit de-al meu, iar după masă, pe un ortodox de-al lui Aurel. Zdrobit de oboseală, seara adormii adresându-mi întrebarea:
- Doamne! Oare ce fel de popă sunt eu? Unit ori ortodox?

O bubuitură dinspre Sibiu îmi răspundea:
- Eşti, iac-aşa, un popă de două confesiuni...

În seara unei Duminici primirăm apoi vestea că Aurel s-a reîntors acasă... De bucurie îmi sărutai nevasta, dar sunt convins şi acum că sărutul acela dulce, în realitate era adresat bunului meu prieten din cealaltă strană... Nevestei mele îi declarai categoric că în dimineaţa zilei următoare o să zbor ca gândul şi ca vântul la Sebeşul Mare.

Luându-şi o atitudine protopopească ea protestă cu toată tăria:
- Cât eşti de uşuratic! Nu-ţi dai seama că în primele zile popa Aurel e spionat din toate părţile? Dragă, fii mai cuminte... O să te duci colo peste-o săptămână...

După o discuţie destul de vehementă, în sfârşit căzurăm de acord ca eu să mă duc la Sebeşul Mare numai a treia zi, adică miercuri...

Şi, vedeţi, nu s-a împlinit nici voia mea, nici a preotesei mele. Marţi seara am fost arestat şi eu şi dus la închisoare...

Poate a fost mai bine aşa. Efectul vizitei mele la Sebeşul Mare ar fi fost, probabil, rearestarea bunului meu prieten.

Împrejurările arestării le-am descris cu alt prilej... De astă dată amintesc numai atâta, că în cele treizeci de minute ce jandarmii mi le-au acordat pentru o convorbire confidenţială supravegheată de ei, preoteasa a amintit şi eventualele prohoade din satul meu, plus eventualele cuminecări ale bolnavilor... Protopopul de la Morlaca şi ceilalţi popi uniţi nu veniră încă...
- Dragă, îi zisei, să te duci încă mâine la Aurel... Să-i spui că aveam de gând să-i fac o vizită... Şi să-l rogi în numele meu să-mi cam întoarcă împrumutul...

Am trecut apoi la alte poveşti, dar acum, fără să ne mai aducem aminte de purgatoriu...

Bunul meu prieten mi-a întors împrumutul, cu camete cu tot. Cum lipsa mea de acasă a fost de trei ori mai lungă decât a lui, iar popii uniţi încă nu se reîntoarseră, numărul uniţilor îngropaţi de el a fost mult mai mare decât cel al ortodocşilor îngropaţi de mine.

Încă a doua zi după reîntoarcerea mea, Aurel a venit la noi cu preoteasă cu tot. Cum şi ea era cam "protopop" la casa ei, venise cu el, ca să-l supravegheze...

După dulcea bucurie a revederii ne-am adresat mulţumiri reciproce pentru prohoade şi pentru celelalte...
- Dragă, - exclamă el, râzând din tot sufletul, - tu ai trimis destui ortodocşi de-ai mei în purgatoriu... Cum noi n-avem purgatoriu, eu pe uniţii tăi i-am trimis de-a dreptul în rai... Ai tu oleacă de vinişor, aşa-i? Ştii... pentru veşnica lor odihnă...
- Doamne, iartă-i pe toţi, oftarăm la cel dintâi păhărel, după apariţia vinişorului...

Şi ne mai îmbrăţişarăm o dată: eu cu Aurel, iar preoteasa lui cu preoteasa mea... În adâncimile sufletelor noastre (numai în aceste adâncimi, pentru că aveam... doi "protopopi" în faţa noastră) noi doi mai regretam că dulcea îmbrăţişare nu e acompaniată de vreo bubuitură de către Sibiu...