Patria, patriotul şi patriotismul

Citiţi introducerea acestei cărţi.


Un text modernizat al excepţionalului eseu Patria, patriotul şi patriotismul de Aaron Florian, apărut cu cinci ani înaintea Revoluţiei de la 1848. Subiectul, capital pentru înţelegerea istoriei europene după 1789, e tratat într-un mod magistral, cu referinţe din gândirea antică şi recentă. Cartea lui Aaron Florian ar trebui cunoscută de toţi cei care doresc să-şi testeze, cu luciditate, patriotismul.


Iubirea de patrie sau patriotismul, aşa cum îl privim noi aici, este ceva mai înalt, ceva mai vrednic de natura morală a omului: este un sentiment nobil, care constă într-o aplecare statornică de a voi tot binele concetăţenilor cu care cineva trăieşte împreună în societate şi într-o silinţă necurmată de a le face, de a le păstra şi de a le spori fericirea. Acest fel de iubire de patrie este singurul patriotism omenesc sau moral.

Acest fel de patriotism nu constă numai în aplecarea de a iubi cineva o ţară pentru că s-a întâmplat să se nască şi să trăiască într-însa, pentru că îşi are acolo starea şi averea cu care poate trăi în trândăvie fără a se gândi şi a lucra pentru fericirea de obşte; ci se descoperă printr-o râvnă fierbinte pentru orice bine obştesc al societăţii, pentru instituţiile şi aşezămintele ei publice, pentru interesele şi treburile ei şi, cu un cuvânt, pentru tot ce priveşte fericirea concetăţenilor. Un asemenea patriotism nu se cere numai de la cetăţenii născuţi şi crescuţi în aceeaşi ţară, ci şi de la străini, care, venind dintr-alte părţi, intră în trupul societăţii şi se bucură de toate foloasele ei. În astfel de chip, un străin împământenit într-o ţară, pe care şi-a ales-o drept patrie, când lucrează pentru fericirea acelei ţări, când, pentru binele ei, îşi jertfeşte puterile şi averea şi când, la vreme de trebuinţă, îi dă şi viaţa, poate să fie patriot întocmai ca şi acel ce s-a născut şi a crescut în acea ţară.

Luând la o cercetare mai atentă acest patriotism nobil, fiecare va vedea că el identifică pe oricare om cu ţara în care trăieşte şi cu poporul cu care trăieşte. Afară de acesta va afla că este foarte strâns legat cu cele mai delicate sentimente omeneşti şi cu cele mai scumpe interese ale fiecărui om, cu fericirea sa, chiar cu principul conservării sale şi cu existenţa sa şi a părinţilor săi. Pe lângă acestea, se va încredinţa că acest patriotism nobil supune pe fiecare om la o datorie sfântă de a recunoaşte că oricare om este o parte a întregului societăţii unde se află şi că, după poziţia, starea, averea şi puterea sa, trebuie să lucreze pentru fericirea ei; căci numai atunci va putea fi fericit, fiecare în parte, când toată societatea va fi fericită.

La originea societăţii umane

În vremile dintâi, când au început a se forma societăţi civile, popoarele îşi priveau patria numai ca pământul sau ţara unde locuiau. Aceasta se întâmpla foarte firesc, căci afară de legăturile familiare, de limba pe care o vorbeau, de oarecare obiceiuri, păreri şi tradiţii, oamenii şi familiile n-aveau nimic altceva de obşte, care să fie al tuturor, decât pământul ţării în care locuiau. Este învederat că patriotismul acestor popoare barbare era numai o iubire patologică pentru pământul ţării lor, fiindcă ei nu-l iubeau pentru altceva decât pentru că s-au născut şi au crescut acolo şi pentru că acolo au trăit şi au fost îngropaţi părinţii, moşii şi strămoşii lor.

Cu cât popoarele sunt mai barbare şi mai necunoscătoare de darurile cu care sunt înzestrate alte ţări, cu atât mai strâns sunt legate de pământul ţării lor şi cu atât mai mult îl iubesc. Cine nu cunoaşte natura cea stearpă a pământului Groenlandei şi al hotentoţilor şi, cu toate acestea, locuitorii acestor ţări seci iubesc cu înfocare pământul cel neroditor al patriei lor şi sunt veşnic legaţi de dânsul!

Afară de această aplecare către ţara în care s-au născut şi au crescut, popoarele barbare se deosebesc şi printr-o nedezminţită iubire egoistă faţă de cei de un neam şi sânge cu dânşii. Acea putere a obişnuinţei, care întipăreşte în inima oricărui om iubirea de pământul ţării sale, sădeşte într-însul şi iubirea de naţia sa, de locuitorii acelui pământ, între care a crescut şi a petrecut şi cu care şi-a împărtăşit bucuria pentru fericirea sa şi durerea pentru nenorocirea sa. Această iubire de naţia sa, de cei de un neam şi sânge, de cei de o limbă, păreri, tradiţii, obiceiuri şi soartă asemenea cu a sa este la fel de naturală în inima fiecărui om şi la fel de puternică precum iubirea de ţara naşterii şi a creşterii.

S-a băgat de seamă că, cu cât un popor - sau de la natură sau prin puterea legilor sale - va fi rupt de cealaltă lume şi cu cât va comunica mai puţin cu alte naţii, cu atât egoismul ideilor şi al părerilor sale îl va lega mai strâns de pământul ţării sale şi de cei de un neam şi sânge cu dânsul. Sălbaticul care umblă slobod în pustiurile Americii şi acel din Olanda Nouă (Noua Zeelandă), aduşi în Europa, deşi sunt înconjuraţi aici de tot ce produce desăvârşirea meşteşugurilor, a artelor şi a ştiinţelor acestei părţi de lume, ei tot tânjesc după viaţa cea amarnică pe care o trăiau în patria lor, împreună cu cei de un neam şi sânge cu dânşii. Şi cum ar putea să se întâmple altfel cu nişte oameni care n-au nicio simţire sau niciun gust pentru lucrurile neobişnuite, n-au cea mai mică idee despre lucruri străine şi nu sunt în stare a se desluşi pe sine în mijlocul unei lumi strălucite, care pe dânşii îi uimeşte cu totul?

Dragoste faţă de pământul ţării, dar şi faţă de instituţiile ţării

Dar cu cât naţiunile înaintează către civilizaţie, cu atât patriotismul lor se lămureşte, se deosebeşte de acela care se întâlneşte la naţii barbare şi de acela pe care îl au chiar şi dobitoacele şi se face cu atât mai moral şi vrednic de natura nobilă a omului. Patriotismul naţiunilor civilizate, pe lângă iubirea de ţara naşterii şi a creşterii, pe lângă iubirea de cei de un neam şi sânge cu sine, şi pe lângă iubirea de limba, de părerile, tradiţiile şi obiceiurile naţionale, îmbrăţişează alte obiecte scumpe. Patrie, în ochii naţiunilor civilizate, nu este numai ţara şi locuitorii ei, ci adevărata patrie o fac instituţiile şi aşezămintele sociale, interesele şi treburile care întemeiază fericirea de obşte a tuturor concetăţenilor. Şi cum s-ar putea deosebi naţiunea civilizată de cea barbară, în privinţa patriotismului, dacă patria ei ar fi tot ca a naţiilor barbare? Omul barbar este legat numai fiziceşte de pământul ţării sale şi de naţia sa, omul civilizat, pe lângă legătura fizică, care îl leagă de pământul patriei sale şi de naţia sa, simte o legătură morală şi mai puternică, care îl leagă de instituţiile şi aşezămintele ei. Şi numai atunci când patria se priveşte dimpreună cu pământul naşterii şi cu instituţiile ei, sentimentele ce ea le insuflă se dezvoltă în toată puterea lor, întrucât cu legăturile fizice ale ţării se unesc legăturile morale ale instituţiilor ei, şi amândouă unite măresc preţul patriei şi înalţă iubirea ce o insuflă pentru dânsa. Aceasta este atât de adevărat, încât, în privinţa patriotismului, o naţie civilizată ar pătimi deopotrivă şi dacă pe pământul ei ar fi supusă unor instituţii străine şi dacă s-ar duce în pământ străin ca să trăiască sub instituţiile sale.

Într-adevăr, amândouă aplecările acestea, către pământul naşterii şi către instituţii, trebuie să se întâlnească şi amândouă unite trebuie să lucreze împreună pentru ca sentimentul iubirii de patrie să poată dobândi toată puterea. Unirea acestor două aplecări, care este atât de folositoare pentru statornicirea societăţilor omeneşti şi care atât de mult ajută la înflorirea lor, este unul din cele mai frumoase roade ale civilizaţiei şi ale culturii. Naţiile care, în starea de barbarie, nu simt în sine decât o aplecare patologică către ţara în care locuiesc, sunt lipsite de toate imboldurile dinlăuntru spre a desfăşura şi spre a arăta un patriotism mai nobil; dar pentru o naţie civilizată, care cunoaşte valoarea instituţiilor şi aşezămintelor întocmite pentru fericirea de obşte, câte motive nobile nu se înfăţişează pentru a iubi patria care cuprinde şi îmbrăţişează acele obiecte scumpe! Când se propune unui sălbatic să-şi schimbe patria cu altă ţară, şi el răspunde: "Pot zice oaselor părinţilor: Sculaţi-vă şi veniţi după mine?", ne dă de înţeles că el patria şi-o priveşte numai ca pământul în care a crescut şi s-a obişnuit. Dimpotrivă, inscripţia de la mormântul lui Leonida şi al tovarăşilor săi de arme la Termopile: "Călătorule care treci pe aici, spune Spartei că noi am murit în locul acesta pentru sfintele sale legi!" ne arată că spartanii nu-şi priveau patria numai ca pământul unde ei şi părinţii lor au văzut lumina, ci totodată şi ca instituţiile ei. Câtă deosebire este între iubirea cu care un rob grec iubea Marea de aceea cu care Epaminonda iubea toată Grecia! Şi cât de mare este distanţa între patriotismul unui englez şi al unui cafru^[i] din pustiurile cele întinse ale Africii!

Nimeni nu poate tăgădui că omul, pe oricare treaptă de civilizaţie s-ar afla, are o mare aplecare către ţara naşterii şi a creşterii sale; şi că, din două ţări deopotrivă, o va prefera întotdeauna pe aceea în care a văzut lumina lumii, în care a crescut şi s-a obişnuit. Aducerea aminte de dânsa îl întovărăşeşte toată viaţa şi chiar în străinătate şi în cea mai mare depărtare de dânsa nu o poate uita de tot. Şi cu câtă dreptate! Naţiile, trăind vreme mai îndelungată într-o ţară, oamenii şi pământul se întrupează şi se fac totuna; locuitorii - fie civilizaţi, fie barbari - sunt legaţi deopotrivă de pământul lor şi pământul de locuitori. Această legătură face pe fiecare în parte să voiască a trăi acolo unde se află mormintele moşilor şi strămoşilor săi; aceasta îi face pe toţi deopotrivă să dorească a trăi acolo unde se mişcă istoria faptelor şi a pătimirilor lor. Locurile unde au petrecut mai multe generaţii una după alta şi care au fost martore la fericirea şi nefericirea lor ajung să fie nişte locuri sfinte. De aici decurge iubirea de ţara naşterii; de aici se înţelege dorul după patrie, care nu se poate şterge atât din pieptul omului barbar, cât şi din cel al celui civilizat. "Chiar dacă ne vom preumbla ca Ulise prin lume", zice istoricul Vever^[ii], "chiar dacă vom învăţa să cunoaştem ţărmurile şi obiceiurile multor oameni şi naţii, chiar dacă vom juca roluri mari la curtea regelui Alkinoos şi vom scăpa cu noroc de Calypso şi de Circe şi vom încheia prieteşug cu păstorii care pasc turmele zeilor, totuşi inimii noastre îi va plăcea mai mult să locuiască în Itaca, în acel mic ostrov stâncos, unde ne aşteaptă patria, proprietatea, rudeniile, prietenii tinereţilor şi, cel puţin, amintirile din anii copilării ce i-am petrecut în fericire".

Noi iubim şi alte locuri, unde am trăit mai multă vreme şi unde am fost fericiţi; dar cu cât mai vârtos vom iubi patria! Şi chiar dacă nu o putem iubi pentru situaţia ei, pentru slava ei, pentru concetăţeni şi alte lucruri, tot nu încetăm a o iubi ca pe ţara în care am văzut lumina lumii. Săracii germani pribegi, pe care nenorocirea, goana sau foamea îi mână în America, locul unde se aşază îl numesc cu dulcea numire de patrie, atât este de dulce farmecul aducerii aminte, chiar şi de o patrie nerecunoscătoare! "Cât de adâncă este amprenta pe care aducerea aminte de patrie o lasă în noi!" strigă contele Tilly^[iii], care în vremea Revoluţiei a fugit din Franţa. "Cu cât este mai curat, mai dulce şi mai binemirositor aerul ce l-am respirat fiind copii decât toate miresmele Arabiei!" La ce necazuri nu este supus nenorocitul acela care se vede silit a-şi părăsi patria şi a schimba cu un pământ străin leagănul copilăriei sale, locul de jucării al anilor săi celor tineri, ţara care a auzit cele dintâi sunete îngânate ale gurii sale şi ale limbii naţionale, care veşnic îi este scumpă, ţara, în sfârşit, în a cărei ţărână este amestecată cenuşa cea vrednică de cinste a părinţilor săi! A-şi părăsi cineva patria o vreme îndelungată este un chin de moarte prelungit cu încetul; a o părăsi veşnic, pentru acela care ar înţelege adevărul acestei nenorociri, vestea ar fi osândă la moarte, ar fi o moarte în minutul acela!


Oricare cetăţean îşi va iubi patria când va şti că ea îi înlesneşte cu îmbelşugare orice-i este plăcut şi scump în viaţa privată şi socială.

Dar omul în stare de civilizaţie nu s-ar deosebi de acela care se află în stare de barbarie, dacă ţara în care trăieşte sau a trăit numai de aceea ar avea un preţ deosebit înaintea sa, pentru că s-a întâmplat să fie ţara naşterii şi a creşterii sale. Omul civilizat trăieşte mai mult o viaţă morală decât fizică; printr-aceasta se deosebeşte de sălbatic şi de rob. Patriotismul omului civilizat constă în alte elemente, cuprinde şi îmbrăţişează alte obiecte de simpatie şi de iubire, cu totul deosebite de acelea ce stăpânesc inima omului barbar. E adevărat că pământul copilăriei acelui stat unde omul civilizat este cetăţean, fiind tot acela în care au locuit părinţii când l-au născut, în care a crescut el şi în care trăiesc rudeniile, prietenii şi cunoscuţii săi, este o împrejurare care contribuie mult la a mări preţul acelei ţări în ochii lui, dar, ca să o poată îmbrăţişa cu o iubire de tip moral - care se întâlneşte mai mult la un om civilizat - trebuie ca şi în privinţa morală să aibă motive pentru care să o iubească după cuviinţă şi pentru care să simtă în sine imboldul de a-şi jertfi iubirea sa mai mult ei decât altor ţări. A obliga pe cineva să-şi iubească ţara fără a avea ceva în privinţa morală, pentru care să fie dator a o iubi, ar fi totuna ca şi când s-ar cere de la dânsul un patriotism abstract, care seamănă cu acea filantropie umflată ce îmbrăţişează toată omenirea şi niciun om în parte; cu acel cosmopolitism universal care, pentru aceea este întins peste toată lumea, pentru că n-are nicăieri patrie. Împotriva unui asemenea patriotism fără cuvânt^[v] şi orb strigă contele de Oxenstierna^[vi]: "Au zis unii că este dulce a muri pentru patrie, spre a aprinde poporul în slujba prinţului. Un om de cinste doreşte cu adevărat a-şi pune viaţa în primejdie pentru slujba patriei sale când aceasta este recunoscătoare; dar trebuie să fie cineva nebun ca să găsească plăcere a muri pentru orice." Într-adevăr este lucru vrednic de mirare a vedea cât e de întinsă părerea aceasta asupra iubirii de patrie, încât ar fi socotit om stricat la minte acela care ar îndrăzni a face asupra acestei iubiri cea mai mică băgare de seamă, fără a putea da alt motiv pentru această părere îndărătnică, decât acela că s-a născut într-însa. Mie mi se pare mai drept sentimentul vestitului Owen^[vii], care cântă aşa:

---