Vorba de acasă - eseuri, povestiri şi schiţe filozofice

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


George Coşbuc e cel mai complet scriitor român. Poetul de geniu e dublat de un traducător poliglot, de un lingvist şi de un folclorist de geniu. Urmaş al corifeilor greco-catolici ai Şcolii Ardelene, el îmbină talentul cu erudiţia, seriozitatea cu umorul, plăcerea cu utilul pedagogic. Tradiţia şcolară din ultimul veac l-a redus la un versificator de factură populară. Acest volum demonstrează, pe texte, anvergura culturală şi adâncimea filozofică a mucalitului autor al Nunţii Zamfirei. (Cristian Bădiliţă)


1. Nici în clin, nici în mânec

Aproape toţi rostim rău această zicătoare, din mânec făcând mânecă. Deoarece clinul e o parte a hainei - îndoiturile sau aripile de dindărăt ale sumanului ori ale anteriului - a fost uşor să amestecăm noţiunile mânec şi mânecă, crezând că, dacă vorbim de clin, e natural să vorbim şi de mânecă. Dar zicătoarea n-are a face nimic nici cu clinul hainei, nici cu mânecile ei.

Clin e vorbă veche, de origine slavonă şi însemnează "povârniş". Corespunde pe deplin neologismului pantă. Ţăranul vorbeşte de "clinul dealului", de "clinul apei" etc. Orice drum din deal în vale e clin. Mânec e vorbă latinească şi înseamnă "a te scula de cu noapte ca să pleci la drum". Vorba aceasta începe să dispară; ni se păstrează încă în proverbele "cine mânecă nu întunecă", "mânecatul de dimineaţă şi însuratul devreme nimănui nu strică" şi în locuţiunea "pe mânecate". Drumul ţăranului e pe dealuri, el mânecă deci, ca să urce dealul şi să scoboare iarăşi în vale până nu întunecă, până nu-l apucă noaptea. Prin asociaţie de idei, a mâneca e sinonim cu "a urca dealul". Mânec e drumul la deal. În Bănat se numeşte orice suiş pe deal "mânecul dealului".

Deci zicătoarea are înţelesul: "n-am cu el de-a face nici pe drum la deal, nici pe drum la vale". Explicarea zicătoarei e asta: Când drumul la deal (mânecul) e greu şi boii nu pot urni carul, ţăranii înjugă patru şi şase boi, de la alte care, şi scot aşa pe rând carele în deal. La vale (la clin) îşi împrumută lanţurile, ca să împiedece roţile. Ţăranul, fie cât de străin, când vede pe alt ţăran că nu-şi poate scoate carul în deal, îşi desprinde boii şi-l ajută. Un om care îl duşmăneşte, ori un târgoveţ, trece pe lângă ţăran şi-l lasă neajutorat în drum. Cu aceştia ţăranul "n-are nici în clin, nici în mânec", sunt oameni care nu fac cauză comună cu el: nu şi-au prins niciodată boii la un jug, nici la deal, nici la vale.

2. La botul calului

Sunt frumoase zicătorile românului, când, făcând aluziuni la temperamentul sau apucăturile unui om, vorbeşte de calul lui. Îngâmfatul "vorbeşte de pe cal", omul sigur "vorbeşte din şea", isteţul "bate şeaua să priceapă iapa", prostul "umblă să facă uşor calului"^[i], cel conştient de sine "ştie cum să-şi joace calul", iar nevoiaşul "a ajuns din cal măgar".

"La botul calului" e un tablou idilic. "A cinsti la botul calului" înseamnă a bea cel din urmă păhar. Ţăranul "s-a cinstit" destul cu finii şi cu cumetrii, e gata de plecare, dar, înainte de a încăleca, ţinându-şi calul de frâu, e silit să mai bea un pahar, cel din urmă "la botul calului". "A bea la roată", cu înţelesul de "a fi băut destul, a fi beat", are aceeaşi origine: Înainte de a se sui în căruţă, stând gata să puie piciorul pe butucul roţii ca să se avânte, el mai bea un pahar. Am auzit şi "a bea la toartă", dar nu înţeleg expresia. Poate "toartă" să fie născut din "roată", ori poate are o explicaţie; nu ştiu.

3. Cu căţel, cu purcel

"A plecat cu căţel, cu purcel" înseamnă: "a plecat cu tot ce-a avut, cu toată casa, pentru totdeauna sau pentru câtăva vreme". Deci are şi înţelesul: "a te muta, a-ţi schimba locuinţa". Căţelul şi purcelul nu sunt lucrurile cele mai de căpetenie la o gospodărie, ca să ajungă prin importanţa lor proverbiale, nici nu sunt aşa de nebăgate în seamă, încât să exprime noţiunea infimităţii, ca "firul de păr" şi "firul de aţă". Se aude în popor şi altă zicătoare: "a plecat cu vătrai şi cu cociorvă". Asta o înţelegi mai lesne: vătraiul şi cociorva sunt lucrurile cele mai ieftine şi mai uşor de găsit. Când ai plecat luând şi pe aceste, ai plecat luând tot, "până şi cuiul din perete".

Tabloul cu căţelul şi purcelul e luat din viaţa nomadă a ţiganilor de laie. Ţiganii au o deosebită dragoste să crească purcei, iar câte un câine îşi ţin, rogu-te, să le păzească tabăra. Purcelul şi căţelul sunt toată averea acestor ţigani: când se scoală satul asupra lor, ori îi urmăresc autorităţile, ţiganii o rup la fugă lăsându-şi, la primejdie, şi căruţele şi nevestele şi copiii, dar căţelul şi purcelul niciodată. Ştiu ţiganii că numai aceste două dobitoace i le-ar lua românul, purcelul, că-i frate cu slănina, iar căţelul că-i bun şi el la casa omului. Dar cu căruţele hodorogite şi pline de zdrenţe şi cu dârloagele de cai ce să facă românul? Prin sate vezi trecând căruţele ţiganilor încet şi rânduite; copiii, "învăscuţi cum din mame-au fost născuţi", alergând pe marginea drumului, iar dinapoia căruţelor, fără excepţie, legaţi de câte o sfoară, vin încet căţelul melancolic şi purcelul flegmatic.

Felul de-a trăi şi de-a gândi al ţiganului a dat românului cea mai bogată materie de satiră şi glumă. Proverbial a ajuns ţiganul în zicătorile: "Şi-a mâncat omenia ca ţiganul biserica", "s-a obişnuit cu răul, ca ţiganul cu schinteile", "s-a înecat la mal ca ţiganul".

4. Lasă-l în moarea lui

"Nu-i cunoşti tu moarea lui" sau, cum zice fals Creangă, "n-ai băut din moarea lui", şi tot aşa de fals Ispirescu: "nu i-ai mâncat moarea", înseamnă: "nu-i cunoşti firea şi năravurile". Când laşi pe om să facă ce ştie, cum îl taie capul şi-l trage aţa, se zice că-l laşi în moarea lui. Acelaşi înţeles: a-l lăsa în apele lui, în banii lui, în boii lui.

Cuvântul moare e latinescul morem ("obicei, nărav"; la Cicero, "o, tempora, o mores!") şi nu se mai întrebuinţează în limbă decât în zicătoarea aceasta.

În Ardeal s-aude des "sunt mâncat de moarea lui", o vorbă aproape stereotipă a femeilor care se plâng de traiul rău cu bărbaţii, ori a slugilor care se plâng de stăpâni. Expresia "a fi mâncat de moarea cuiva" e croită după felul metaforelor: "sunt mâncat de necazuri, mâncat de griji, mâncat de rele" etc. Confuzia zicătorii a produs-o omonimul moare. Cuvântul moare (cu înţelesul "zeamă de varză") a circulat mai des decât moare cu înţelesul de "nărav", astfel noţiunea din urmă a omonimului a început să dispară, mai ales că vorba era strâmtorată şi de sinonimele sale nărav şi obicei. De aici se explică de ce zicem "nu i-am băut moarea"; credem că vorbim de zeamă de varză. O adevărată curiozitate e confuzia cu "a mânca moarea cuiva". Românul a zis "m-a mâncat moarea lui Nicolae", câtă vreme era conştient că moarea înseamnă obicei; pierzând însă această conştiinţă, n-a mai înţeles zicătoarea. A rămas zăpăcit. Cum adică? Moarea mă mănâncă pe mine, nu eu mănânc moarea? A căutat deci să schimbe vorba, să-i dea înţeles logic, şi-a zis: "am mâncat moarea lui Nicolae".

De altfel şi la Creangă şi la Ispirescu se găseşte zicătoarea corect redată în câteva locuri.

5. Opt cu a brânzei

"Du-te opt cu a brânzei" e o înjurătură: du-te unde vrei, că puţin îmi pasă, du-te măcar la dracul. Cu acelaşi înţeles: "du-te pe unde şi-a spart dracul opincile şi pe unde şi-a înţărcat copiii", "du-te unde şi-a dus mutul iapa şi surdul roata" şi "să te întorci când te-oi dori eu!"

În poveşti se zice des: "şi s-a dus câte zile-s într-un an". În colinda pluguşorului:
Şi s-a dus nenea Troian

Câte zile într-un an, iar în vorbirea zilnică auzi zicându-se: s-a dus câte zile-n Postul Mare, sau: cât ţine Postul Mare. Zicătoarea "opt cu a brânzei" spune tot acelaşi lucru. Postul-mare ţine şapte săptămâni. Întâia săptămână înainte de postul cel mare e numită săptămâna brânzei, căci în această săptămână nu-i oprită brânza. Prin urmare, zicătoarea spune: du-te şapte săptămâni ale postului şi opt cu săptămâna brânzei. Adaosul "şi nouă cu a ouălor", cum s-aude prin Muntenia, e fals. Poporul din alte părţi nu cunoaşte această întregire fără rost, căci o săptămână numită a ouălor nu există. Chiar dacă pe undeva s-ar numi aşa vreo săptămână, ea n-ar fi a noua înaintea Paştilor, ci tocmai a Paştilor, căci atunci se fac ouă roşii. Dar săptămâna Paştilor pretutindeni e numită "luminată". Adaosul s-a născut, se vede, numai din pricina asonanţei.

6. I-a suflat în borş

Înţelesul: "a supăra pe cineva, a-l lua pe dinainte, a-i face în ciudă, a-l lăsa cu buzele umflate".

Am citit undeva - nu-mi mai aduc aminte unde - că zicătoarea se explica aşa: eu am o mâncare mai bună, tu ai borş; eu nici nu mă uit la borşul tău, îl dispreţuiesc şi suflu în el.

Explicaţia e cu totului tot neadevărată. E departe griva de iepure. Originea zicătoarei trebuie căutată în credinţele şi obiceiurile ţăranului.

Mai întâi să lămurim o credinţă. "A sufla" în zicătoarea noastră are înţeles propriu: a sufla în borş, cum sufli în foc ori în mâncarea fierbinte. "Suflarea" omului e o putere fermecătoare, căci "sufletul omului e de la dracul" (suflet în înţeles fizic, aerul respirat). Dumnezeu are duh care învie şi susţine, omul are suflet care vrăjeşte şi distruge, iar animalele au bleasc: duhul e spirit imaterial, sufletul e şi spirit şi materie, iar bleascul e numai materie (aer). Duplicitatea sufletului omenesc "a făcut-o dracul în ciuda lui Dumnezeu" şi e de înţeles mirarea satirului din poveste, care nu vrea să facă tovărăşie cu omul şi se sperie când vede că dintr-aceeaşi gură omul suflă şi fierbinte, ca să-şi încălzească mâinile, şi rece, ca să-şi răcorească ciorba. "A sufla peste voinici" înseamnă a-i răpune; de aceea, în poveşti, dau vrăjitoarele poveţe celor ce vreau să facă vreun rău vitejilor: "Unge-l cu unsoarea asta pe la gene şi suflă-i de trei ori peste ochi, că va adormi buştean." Baba, care se teme de câinii na-vede, n-aude, na-greul-pământului, dă voinicului trei fire şi-l roagă să sufle peste ele; puterea câinilor a fost vrăjită şi degeaba-i sumuţă^[ii] stăpânul, căci ei nu se mişcă din loc. De obicei voinicii adorm când e primejdia mai mare, căci "suflă peste ei" un vânt trimis de zmei, sau zmeii înşişi sunt vântul. Şi caii au această putere - dar numai cei năzdrăvani: pe o nară suflă foc să înfierbânte baia feciorului de împărat, pe cealaltă suflă crivăţ, ca să răcorească baia Ilenii Cosânzenii.

Noi, târgoveţii, suflăm în apă, în vin, în bere, ori ca să depărtăm praful de pe suprafaţa lichidului, ori numai aşa. Ţăranul însă, ferească Dumnezeu. El varsă câteva picături "de sufletul morţilor"; ca să depărteze praful de pe suprafaţa lichidului, în joc sau de distracţie nu suflă niciodată. Bărbaţii sunt mai "abuzivi", iar cei ce au a face cu orăşenii suflă şi în vin şi în apă, ca şi în bere, ca să depărteze spuma. Femeile se ţin însă ca orbul de gard de această credinţă şi foarte des întâlneşti ţărance care nu vreau să sufle nici măcar în lumânare ca s-o stingă.

Când ţăranca pune borş, iese în curte ori în stradă şi trage de ureche ori de cap pe cel dintâi creştin, ca să se înăcrească borşul, cum s-a înăcrit omul de supărat, că-l tragi de păr. "Acru borşu!" zice ea. "Acru să-ţi fie!" zice râzând cel tras de ureche, dacă e om al casei sau un prietin. "Ba fie-ţi al dracului borşul!" zice supărat altul. Acesta, tocmai fiindcă înjură, e "omul borşului", căci ţăranca l17-a "înăcrit", aşa cum ar vrea să-i fie borşul. Dacă cel tras de cap e om de-al casei sau o vecină, ori o cumătră, începe să fugă spre casă, ţăranca după el, şi dau năvală-n odaie pe întrecute. Vorba e: cine ajunge mai întâi să sufle în borş. Dacă suflă stăpâna casei mai întâi, o să mănânce borşul în pace; dacă nu, are să i se întâmple cine ştie ce supărare pe vremea cât va ţine borşul. Şi de obicei îi vine vreo supărare - căci ele vin multe -, dar nu din pricina suflării-n borş. Ţăranul crede aşa: "Şi cumătra asta a noastră vine pe la noi numai ca să ne sufle-n borş", adică să ne prevestească rele.

7. Pe deasupra, ca fuiorul popii

Înţelesul zicătorii "pe deasupra, ca fuiorul popii" este: "a face un lucru de prisos, a da ceva fără niciun scop".

Zicătoarea face aluzie la fuiorul pe care-l dau creştinii pe la Bobotează popii. În oraşe popii "botează" creştinii pe fiecare lună o dată; la sate, o dată pe an, la Bobotează. Orăşenii dau popilor bani, sătenii însă - după obiceiul locului - ori bani şi grâu, ori grâu şi miere, ori vin şi pâine, ori toate deodată. Mai rar dau şi câte un fuior.

La greci şi la romani exista credinţa că morţii au nevoie de un ban şi de-o lumânare: cu banul să plătească trecerea peste râul Stix, iar cu lumânarea să-şi lumineze cărările prin Infern. Această credinţă a influenţat şi asupra creştinismului: lumânarea mortului a fost primită ca o cvasidogmă în biserica lui Christos; banul de trecere peste râul Infernului a rămas ca o credinţă a poporului.

Preoţii creştini au mers mai departe. Ei au spus că morţii n-au trebuinţă numai de ban şi de lumânare, ci şi de mâncare, de băutură şi de îmbrăcăminte. De aceea, ei au cerut creştinilor grâu, vin şi fuior - pentru că tot ce se dă popilor, se dă de sufletul morţilor, adică pentru nevoile sufletelor de pe ceea-lume. Bazată e această pretenţie a popilor pe vers 35-36, cap. XXV din evanghelistul Matei: "Flămând am fost, şi m-aţi săturat" (grâul), "setos am fost, şi m-aţi adăpat" (vinul), "gol am fost, şi m-aţi îmbrăcat" (fuiorul), "străin am fost, şi mi-aţi arătat calea" (lumânarea), "în temniţă am fost, şi aţi venit cătră mine".

Astfel şi grâul, şi vinul, şi fuiorul, şi lumânarea au o origine biblică; numai banul nu-şi poate dovedi originea biblică, decât poate prin semistihul din urmă: "şi aţi venit cătră mine", căci se ştie că banii cam vin cătră popi. Explicarea banului, precum am spus, trebuie căutată în mitologia greco-romană. Mierea care se dă popilor a intrat în stol prin uzurpare de drept; ar trebui să dăm popilor ceară de făcut lumânare, dar popii au găsit că e mai bună mierea decât ceara.

Până aici sunt toate lămurite. Dar acum e întrebarea: de ce tocmai fuiorul e lucru de prisos, e "pe deasupra"? De ce n-ar fi grâul, ori banul, ori mierea pe deasupra?

Explicarea - cred eu - trebuie căutată în credinţele bogomilice. D. Hasdeu a dovedit cu mai multe dovezi, în Cuvinte din bătrâni, că eresul^[iii] bogomilic a stăpânit multă vreme între români şi a avut foarte mulţi închinători. Însuşi Petru Rareş era bogomil.

Prorocul sectei bogomilice era apostolul Paul: toate vorbele lui din Epistole se interpretau ad litteram. După vorbele lui Paul, morţii au trebuinţă pe ceea-lume de hrană şi de lumină, nu spune însă nicăieri că au trebuinţă şi de îmbrăcăminte. Bogomilii cereau desfiinţarea hainelor chiar şi în viaţa pământească; unii dintre preoţii lor făceau mare propagandă, ca oamenii să umble goi. "Gol m-am născut şi gol voi merge pe ceea-lume", zice Biblia. Prin urmare morţii umblă goi, iar Paul întăreşte această credinţă, nu vorbind despre ea, ci tăcând.

Acum, dacă morţii n-au trebuinţă de haine, pentru ce să dea popilor fuiorul? Căci nu popilor dai fuiorul, ci morţilor. Secta bogomilică a înţeles de ce dai popii vin şi grâu - mai ales că acestea erau totodată şi simbolul trupului şi al sângelui lui Christos -, a înţeles de ce îi dai ceară şi bani, însă n-a putut înţelege şi n-a voit să înţeleagă: de ce îi dai fuiorul. Fiindcă obiceiul dării fuiorului era o datorie la ceilalţi creştini, secta bogomilică vedea într-acest obicei un lucru de prisos, pentru ei într-adevăr fuiorul popii era pe deasupra.

În rezumat, părerea mea este că această zicătoare e de origine curat bogomilică, şi ea e o mărturisire mai mult a existenţei bogomilismului între români.

8. Burtă de popă

Potrivită vorbă! Adevăratul egoist şi epicurean are de obicei burtă de popă. El trăieşte numai ca să mănânce şi să omoare vremea lui Dumnezeu, iar de alţii habar n-are: el închină, el bea, căci milă i-o fi fiind de alţii, dar de el i se rupe inima.

Nemţii au zicătoarea: "a trăi ca Dumnezeu în Francia", voind să arate că un cutare ori cutare trăieşte numai pentru sine, mănâncă şi bea cât opt şi duce lume albă din munca altora, acesta e omul numit "burtă-verde". Adevărat, în Francia (dar toţi popii catolici de orişiunde) au lefuri de la stat, nu muncesc nimic şi sunt rotunzi de grijă multă, căci de familie n-au să îngrijească, iar creştinii au să se facă luntre şi punte ca traista popii să fie totdeauna cu grăunţe.

Popii tuturor religiilor, câte au existat şi există, au trăit cu puţină muncă şi cu mult belşug. Vorba noastră "burtă de popă" era cunoscută şi latinilor: într-o comedie latină se vorbeşte de "Popa Venter", tradus: "Popa Burtă". Se vede că şi romanii luaseră pe popa ca model de om care trăieşte bine şi numai pentru el. Eu nu susţin că vorba noastră e moştenită de la romani - deşi poate să fie -, eu cred că noi am creat-o, cum am creat şi altele despre popă.

Popii din veacurile trecute - cu deosebire călugării, nişte pârliţi de grecotei - erau oameni peste măsură ipocriţi. Bizantismul e exprimat de poporul nostru în clasica zicătoare: "mănâncă sfinţi şi scuipă draci". Popii, care de obicei erau "în gură cu Dumnezeu şi la inimă cu dracul", una spuneau şi alta făceau, erau oportunişti de cea mai rea specie şi avea deci ţăranul dreptate să ia pe popă ca tip de om nestatornic: "Uite popa, nu e popa". Toate observaţiunile făcute asupra caracterului popilor în curs de veacuri le-a cristalizat ţăranul într-o singură povaţă: "Fă ce zice popa, dar să nu faci ce face el!"

Strămoşii noştri, în slăbiciunea lor pentru religie, au făcut păcatul că cele mai frumoase moşii ale ţării le închinau mânăstirilor greceşti de la Atos, aşa că într-o vreme pământul românesc, aproape jumătate, era dat de pomană grecilor. Aceştia făceau sat pe spinarea românului şi erau acasă aici la noi, căci erau pe moşiile lor. Legea era să ne mănânce capul, dacă nu am fi avut câţiva domni care au văzut prăpastia. Gloriosul Matei Basarab a pus mai cu îndârjeală piciorul în prag şi le-a tăiat grecilor apa de la moară. Ţăranii erau parte robi ai boierilor, parte ai mânăstirilor. Călugării înşelau poporul cu tertipuri, îl furau şi-l scurtau pe nedreptul, şi apoi pretindeau cucernicie şi respectarea demnităţii de preot. Ţăranii, robi ai boierilor, căutau dreptate la divan, iar dreptatea era "adă-l şi-l dezbracă şi bate-l la picioare să-i vie mintea la cap". Boierii cu durere de inimă apărau pe ţărani şi căutau dreptate la împăratul, îi mângâiau cu Dumnezeu. Bietul ţăran se scărpina în cap şi zicea: "Până la împăratul, rabzi încăieratul", iar robii mânăstirilor adăugau: "Şi până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii".

Românul nu vede cu ochi buni pe popa, îşi bate joc de el, popa e subiectul celor mai ironice snoave. Ba popa a ajuns şi piază rea, căci ţăranului, care întâlneşte în zori de zi un iepure ori un popă, toată ziua-i merge rău, căci a luat dracul stăpânire pe ziua aceea. Afară de spanioli, niciun popor nu-şi bate joc de popi ca românii. Bineînţeles: nu de popă ca reprezentant al bisericii, căci în punctul acesta românul e virtuos, ci de popă ca om care nu munceşte nimic şi-şi minte profesia. E deosebire între vorba "preot" şi "popă"; acest din urmă are, după locuri, o nuanţă de dispreţ şi de injurie chiar. În faţa umilirii şi a prigonirii din partea popilor, românul n-a avut altă armă decât ura şi ridiculizarea.

Astăzi ţăranul e împăcat cu popii, ura s-a stins, dar dragostea de a-şi bate joc de ei s-a perpetuat, căci firea ţăranului român e glumeaţă. Azi nu se pot naşte zicători despre popi, ca în veacurile trecute, poate cel mult câte una ca: "Sus, părinte, că se udă evanghelia" sau "Dă-ţi, popo, pintenii şi bate-ţi iapa cu călcâiele", şi altele cam aşa, în care de multe ori popa figurează tot aşa de cu dreptate ca şi Pilat în Credeu^[iv]. Azi popa e supus acelor "aşi" nevoi ca şi ţăranul. S-o fi împotrivit popa la această egalizare şi n-o fi vrut să plătească biruri, dar vorba "a plăti ca popa" e mărturie că ori a vrut, ori nu, a trebuit să plătească, ba încă "tocma pe tocma".

9. E pecetluit cu roşu

Zicătoarea se aude mai des prin părţile sudice ale Ardealului, cu deosebire în ţara Oltului. În Muntenia, am auzit-o de vreo câteva ori. Scrisă n-am văzut-o. Înţelesul ei e "a fi sigur de un lucru"; ex.: "Îţi dă Ion banii îndărăt?" - "Aşa! E pecetluit cu roşu!" Sau "Crezi că ai să câştigi procesul?" - "Ba bin' că nu! E pecetluit cu roşu!" Originea zicătoarei - o bănuiesc numai, dar nu o discut - e de căutat în obiceiul domnilor noştri din veacurile trecute de-a pune pecete roşie pe hrisoave. Numai domnii întrebuinţau astfel de pecete, când iscăleau cu mâna proprie; funcţionarii statului dădeau hârtii pecetluite cu ceară galbenă. Cantemir în Descriptio Moldaviae spune că, atât în Muntenia, cât şi în Moldova nu era nimănui iertat să pecetluiască cu ceară roşie, căci acest lucru era prerogativa domnilor, era pecetea gospod. Acest lucru îl spune şi episcopul Paul de Alep, care a trăit pe la sfârşitul veacului XVII, pe la curţile lui Matei Basarab şi Vasile Lupul. Confirmat e lucrul şi prin hrisovul lui Dobromir, banul Craiovei (1569), precum şi prin cartea marelui vornic al Ţării Româneşti, G. Rustea, de la anul 1569 (amândouă publicate de dl. Hasdeu, în Arhiva istorică a României, tom. I, partea II, p. 30).

---