Eseistul Coşbuc - Vorba de acasă

Citiţi un fragment din această carte.



Tradiţia şcolară, criticii literari, opinio communis îl reduc pe Coşbuc la statutul de versificator popular. Astăzi, nici măcar poetul nu e studiat cum se cuvine, numele său având inconsistenţa unui mit expirat. Volumul de faţă, alcătuit din câteva zeci de eseuri, studii şi povestiri filozofice îşi propune să corecteze această imagine despre autorul lui El Zorab. George Coşbuc nu este doar unul dintre cei mai rafinaţi şi cultivaţi scriitori români, ci unul dintre cei mai "avangardişti" filozofi ai limbii şi ai mitologiei autohtone. Cu opt decenii înaintea lui Constantin Noica el a propus o adevărată "metafizică" românească, aducând la lumină sensuri revelatorii ale unor expresii, locuţiuni şi metafore lingvistice; cu patru decenii înaintea lui Georges Dumézil a intuit structura indo‑europeană a basmului românesc.

Coşbuc a fost un cititor împătimit şi profesionist, un poliglot de calibru dotat cu geniu lingvistic şi artistic. Ca în cazul unor Cantemir, Budai‑Deleanu, Cipariu, Haşdeu, Blaga sau Eliade, fabulosul Coşbuc a căzut pradă "sindromului liliputan" al unei culturi în care bântuie spectrul literaturii şi al eseisticii anecdotico‑moralizante. Într‑o asemenea cultură anvergura e minimalizată şi identificată din start cu o carenţă a talentului şi "originalităţii". Într‑o asemenea cultură nu eşti recunoscut decât cu preţul unei autoamputări drastice sau al sinuciderii intelectuale. Drama lui Coşbuc (şi a celorlalte nume citate) constă aşadar în anvergura intelectuală greu de perceput, preţuit şi acceptat ca atare. Admiraţia provine din cunoaştere; dispreţul şi minimalizarea, din ignoranţă. Cu sau fără acceptul "instanţelor" publice, Coşbuc rămâne cel mai complet scriitor român din toate timpurile - poet, clasicist, folclorist, filozof, istoric, pedagog. Parcurgând volumul de faţă ne dăm seama, pe de o parte, cât de nedrept a fost amputat de‑a lungul vremii, pe de altă parte, cât am pierdut noi, moştenitorii operei sale, din cauza acestei amputări.

Aş dori să amintesc doar trei aspecte, oferind implicit şi trei piste de lectură. În primul rând, trebuie subliniată acribia poetului, obsesia exactităţii, a logicii şi amănuntului relevant. Coşbuc se înscrie în matca filologiei germane şi franceze din secolul al XIX‑lea, speculaţiile sau concluziile sale fiind întotdeauna argumentate ştiinţific. Chiar dacă nu şi‑a încununat studiile cu o diplomă universitară, din fiecare paragraf răzbate obsesia argumentului. Profesionismul e dublat de inteligenţă şi fler exegetic. Fiecare text se citeşte cu sufletul la gură, nu doar pentru calitatea lui scriitoricească, ci şi datorită spectaculozităţii lui (uneori pe un ton mucalit). Spre deosebire de universitarul sec, tehnic, voit inexpresiv, Coşbuc "empatizează" atât cu tema dezbătută, cât şi cu publicul pentru care scrie. Adesea el i se adresează direct cititorului, folosind un "tu" fratern, ca şi cum acesta ar participa efectiv la încolţirea gândului. De aici, o a treia componentă: pedagogia. Urmaş al tradiţiei greco‑catolice, inaugurată de corifeii Şcolii Ardelene, Coşbuc nu face artă pentru artă, ştiinţă pentru ştiinţă, publicistică pentru publicistică; el scrie pentru a educa, pentru a lămuri şi, nu de puţine ori, pentru a corecta (multe articole denunţă greşeli de exprimare, etimologii false, nocivitatea superstiţiilor, extravaganţa unor cutume). Dincolo de savoarea şi densitatea lor intelectuală, "vorbele de acasă" au şi un notabil efect psihedelic. Citindu‑le, eşti transportat într‑un univers al duhurilor care vorbesc altă limbă, mai apropiată de cea primordială, o limbă plină de energia Increatului.

Coşbuc^[i] e un ansamblu de paradoxuri. El posedă o cultură vastă, profundă şi rafinată, dar, în acelaşi timp, scrie pentru toată lumea. E ardelean pur sânge, dar scriitor român universal. E "sămănătorist" (a întemeiat şi condus, un an de zile, Semănătorul, devenit ulterior Sămănătorul), dar şi degustător al literaturilor exotice (sanscrită, greacă veche, latină). E greco‑catolic format în aspra şi nobila tradiţie a Şcolii Ardelene, dar şi un incorigibil "pişicher", pus mereu pe farse, glume şi pozne. Fotografiile îl arată bătrânicios încă din tinereţe. Totuşi, sufleteşte, pare un etern june prim. Manualele şcolare, Istoriile literare îi consacră prezentări consistente. Coşbuc n‑a fost însă doar poetul, eseistul, pedagogul, traducătorul genial, de care ştie orice absolvent de gimnaziu, ci şi un fiu al Bisericii greco‑catolice.

S‑a născut, pe 20 septembrie 1866, într‑o familie greco‑catolică din Hordou, pe Valea Sălăuţei, şi a urmat, timp de opt ani, Gimnaziul Superior Greco‑Catolic din Năsăud. Aici l‑a avut coleg pe Vasile Rebreanu, tatăl lui Liviu. Programa de studii cuprindea: religie, limbă latină, limbă română, limbă germană, limbă maghiară, matematică, ştiinţele naturii, geografie, în primele clase, la care se adăugau, în clasele superioare, greaca veche, logica, fizica, psihologia, istoria filozofiei. În timpul studiilor gimnaziale din Năsăud, Coşbuc începe să compună versuri, devine un latinist de top, învaţă germana şi greaca veche, studiind Biblia din scoarţă‑n scoarţă, competenţă care‑i va fi de ajutor mai ales în redactarea comentariului la Divina Commedia. În ultimii ani de gimnaziu va conduce "societatea" culturală a elevilor, "Virtus Romana Rediviva". S‑a păstrat una din lucrările de bacalaureat (1884), dedicată lui Petru Maior, "apologet al românismului şi redeşteptător apostol al naţionalităţii noastre". Lucrarea respectă ortografia cipariană şi e un veritabil imn adus Şcolii Ardelene. La absolvire, tatăl său doreşte să‑l înscrie la Seminarul din Gherla, sperând că şi George va deveni preot greco‑catolic. Dar adolescentul, speriat de o asemenea "carieră", încurcă actele şi ratează înscrierea. După un an de "studenţie" clujeană, răstimp în care traduce nu mai puţin de 480 poeme din greaca veche, pleacă la Sibiu. Invitat de Slavici, intră în redacţia revistei Tribuna. "Fişa postului" prevede culegerea şi publicarea, la zi, a... preţurilor produselor alimentare din pieţele sibiene. Dincolo de latura anecdotic‑absurdă a "slujbei", cei trei ani petrecuţi la Sibiu au fost printre cei mai rodnici pe plan literar: a tradus, a citit, dar mai ales a compus. La sfârşitul anului 1889 (şase luni după moartea lui Eminescu) George Coşbuc ajunge la Bucureşti, cu o scrisoare de recomandare din partea lui Slavici către Titu Maiorescu. Merită amintit şi faptul că junele redactor al Tribunei spera obţinerea unei burse de studii în Germania din partea mitropolitului Ioan Vancea de la Blaj.

Fără excelenta cunoaştere a limbilor clasice (greaca veche şi latina), pe care George Coşbuc a dobândit‑o la Gimnaziul greco‑catolic din Năsăud, cultura noastră ar fi fost văduvită şi de câteva traduceri majore: Odiseea lui Homer (adolescentul de numai 16 ani primise un premiu, de trei taleri, pentru transpunerea în româneşte a cântului XI); Eneida şi Georgicele lui Virgiliu; Parmeno, o comedie a lui Terenţiu etc. Dar obsesia ultimelor două decenii din viaţa poetului a fost Divina Commedia. Pe lângă traducerea capodoperei lui Dante, el s‑a înhămat şi la redactarea unui imens comentariu, în italiană, destinat specialiştilor străini. Comentariul a rămas în manuscris până în anii 1960, când a fost editat de Alexandru Duţu şi Titus Pârvulescu. Poetul român intenţiona să refacă întreaga cronologie a Divinei comedii, plecând de la observaţia că Dante calculase data pascală după calendarul iulian, nu după cel gregorian, urmat de comentatorii săi recenţi. În realizarea acestui proiect a fost ghidat de canonicul Octavian Domide (1869‑1949), absolvent al aceluiaşi Seminar de la Năsăud. Părintele Domide, profesor de dogmatică şi duhovnic la Seminarul greco‑catolic din Gherla, studiase la Roma, unde obţinuse un doctorat în filozofie şi unul în teologie. Stăpânea la perfecţie nu doar latina şi italiana, ci şi bibliografia dantescă. Lui îi aparţine versiunea finală a comentariului propus de Coşbuc. Din biblioteca prietenului său, poetul se înfrupta cu lecturi teologice importante, precum Predicile faimosului iezuit din secolul al XVII‑lea, Paolo Segneri.

(Cristian Bădiliţă)

---