Adela nu l-a citit pe Pascal

Ei, acum aş vrea să-l văd pe tata! Mereu spunea: "Copile, o nevastă e sfânta linişte la casa omului!" Să-l văd, să-l aud, cum ar fi rezolvat el conflictul proaspăt ivit în somnolenta noastră coabitare? A mea cu Adela. Nevastă-mea. Care, necitindu-l vreodată pe Pascal, refuză să înţeleagă binefacerile tranchilizantului, calmantului, v-o jur, drog al vânătorii. Îi aud încă vocea, clar întrebând în pacea sobră, ca să nu spun lâncedă, a amiezii, petrecută, ca de obicei, împreună: "De ce să ucizi fiinţe nevinovate? Altcumva nu te poţi distra când pretinzi că eşti stresat? Şi cine nu-i stresat în ziua de astăzi? Să-ţi dau doar un exemplu..." Şi exemple curseră şir după şir până când am întrerupt-o şoptit şi timid: "Tu ai auzit de Diana? Graţioasă, frumoasă şi crudă, fără de greş îşi întindea arcul dătător de moarte. Necesară şi moartea, draga mea. În locul căprioarei ucise alte zeci se ivesc în bătaia săgeţii. Dacă o zeiţă a înţeles asta, de ce nu înţelegi şi tu dorinţa mea de a interveni, salvator desigur, în nobila alternanţă viaţă-moarte? Intervenţie posibilă doar printr-un permis de vânătoare! Pus în portmoneu doar în scurtul meu timp liber." Adela nu m-a învrednicit nici cu o umbră de zâmbet. S-a ridicat din fotoliul ei pluşat cu agilitatea cobrei şi a ieşit trântind uşa. Gest inelegant dar înţelept sfătuitor. Voi aplica principiul nu ştie stânga ce face dreapta.

Am oftat luung, luung, amintindu-mi de atâtea neveste care şi-au dus de râpă bărbaţii, aducând probe distrugătoare, pentru onoarea inculpatului şi trăinicia familiei, de la pupitrul martorului, tocmai când ei, soţii lor, cu voce tremurată, albi de o prea firească frică, îşi justificau vreun infim protest romantico-fantezist în temuta clădire de pe romanticul nostru Copou. Sau vreo delapidare minoră. Din care, de altfel, ele se înfruptaseră cu lăcomie inconştientă, fără a întreba, iubitule, de unde sunt banii? Salariul tău este de... Ţi-au dat vreo primă viageră? Nu prea ştiu ce rost au ele, nevestele amintite, în cazul dat, cel al obţinerii unui permis de vânătoare, însoţit de o puşcă. Fapt e că mi-au fulgerat mintea. Cu melancolică disperare şi inimă frântă, ah, iubita mea din neuitata vară marină, de ce nu laşi blânda pace să ne locuiască dragostea?, am hotărât să-i ascund Adelei derularea acţiunii permis-puşcă. Pusă în faţa faptului împlinit, va reacţiona ca întotdeauna: se va închide în ultima cameră, va plânge fortissimo, să fie auzită şi de vecini, va face apoi un duş scoţian, dacă, bineînţeles, va curge apa, după care va îmbrăca rochia roşie, cu franjuri şi sclipici, scoasă din dulap o dată pe an, când mergem la teatru. O dată pe an mi se pare suficient, aveţi altă părere? Multe familii trăiesc fără a se duce, decenii la rând, la teatru. Îşi va completa ţinuta cu pălăria, boruri largi, de femeie fatală şi neiertătoare, îşi va încălţa pantofii negri cu vârf ascuţit şi toc de şapte centimetri. Niciodată nu am înţeles cum poate călca, fără să cadă, pe un astfel de, instrument să-i spun?, de tortură. Odată împlinit ceremonialul, va pleca. Fără un cuvânt.

În primii noştri ani o bănuiam de trădare, mă alertam, cercetam, îi investigam drumurile cumulând şiretenia comisarului Colombo cu cea a detectivului Maigret, telefonam rudelor, colegilor, disperarea amarnic mă încerca. Până când singura ei verişoară mi-a spus că "fugă" ei, dătătoare mie de spaimă, se oprea întotdeauna în strada Cumpenei din Zori. Unde locuia mama soacră. Adela deschidea uşa, maică-sa o îmbrăţişa, îi săruta fruntea şi atunci nevastă-mea izbucnea în plâns. După ce-i scotea pantofii şi pălăria, o aşeza în fotoliul cu stofa roasă, în care am văzut-o pentru prima oară pe Adela, atunci când soacră-mea mi-a bătut la maşină lucrarea de diplomă. Deşi parcă o cunoşteam de când lumea, frumuseţea ei serafică, caldă totodată, m-a intimidat. Îi sorbeam fiecare cuvânt, nu-mi scăpa niciun gest, chiar abia schiţat să fi fost... Acum însă căldura glasului, a fiinţei toată s-a înecat în ceaţa zilelor. A dispărut ca un prea drăgălaş, şi fragil, monstru marin în vârtej de ape. Iar Adela fuge la mama cu necazul care sunt eu. Ce face soacră-mea atunci? Pune cafeaua pe foc, dacă nu este oprit gazul. Scoate ceştile cu margine aurie, dăruite de o mătuşă la nuntă, prin 38 sau 40. Dacă ceştile şi-ar scrie povestea ca "galbinul" lui Alecsandri, am afla, dacă ne interesează, cum au supravieţuit războiului şi celor două cutremure devastatoare. Lipsite fiind ele de boabă de talent scriitoricesc, suportă stoic fierbinţeala nechezolului limpezit cu câţiva stropi de apă rece. Inutil procedeul, nu poţi face din coadă de câine funie de mătase, dar licoarea dulce se potrivea monologului susţinut de soacră-mea, Adela ocupată fiind cu ştergere de lacrimi: "Ţi-am spus să nu-l iei, că-i repezit şi nu te iubeşte destul! Ţi-am spus! N-ai vrut să asculţi... Şi spune, draga mamei, ce ţi-a mai făcut sălbaticul tău?" Dacă nu ştiţi încă, eu sunt "sălbaticul".

La început, am vrut să-mi înduplec soacra cu mici cadouri, un ruj, un săpun, un prosop chinezesc cumpărat pe litoral, un batic de la Sovata, de 1 şi 8 martie, flori şi bomboane. În zadar. Tot "sălbaticul" am rămas. După un timp umplut cu mărturisiri şi sfaturi, referitoare la subiectul fierbinte "Ce-a mai făcut sălbaticul?", cinau frugal, mazăre sau varză de viaţă lungă şi sănătoasă. Trecând detaliat în revistă modalităţi de exterminare morală a celui nesupus. Scoteau apoi din dulapul centenar, "din lemn de trandafir, ehei," cearşafuri apretate carton, mirosind încă a levănţică, plapuma şi pernuţa copilului Adela. Răsuceau butonul televizorului, să nu piardă cele două ore de emisie, stingeau lumina, deschideau larg fereastra şi se întindeau cu uşoare icnete de plăcere în aşternutul proaspăt şi parfumat. A doua zi, nevastă-mea se întorcea acasă şi, cu mândria lui Napoleon după Austerlitz, muta mobile, aspira, ştergea geamuri şi praf.

După câteva zile de tăcere deplină, pregătea o cină cu omletă îmbogăţită cu ceapă din belşug, înlocuia obişnuitul pahar de ceai de mentă cu unul de bere. Adică accepta încheierea unui armistiţiu, de pace neputând încă fi vorba. Oftam uşurat şi reintram în plictisul ştiut: fabrică-casă,vizionare lunară a unui film, rarele invitaţii ale soacră-mii la prânzul duminical, cele două cine anuale, de Crăciun şi de ziua mea, oferite, puţinilor, şi răbdătorilor, noştri prieteni. Când hazul Adelei, în cunoscutul spirit al commediei dell'arte, ne desfăta pe toţi. Dar, fără de veste, tot ea bătea gongul: o scrumieră ajunsă din sufragerie pe hol, un pahar răsturnat pe faţa de masă "brodată de mama!", o furculiţă alunecată pe covorul persan "ţesut la maici" o întunecau scurtând seara de veselie. În rest, spleen existenţial în lungi după amiezi petrecute pe incomoda canapea din sufragerie, în timp ce Adela îşi umplea timpul liber mărşăluind apăsat între baie şi bucătărie. Când termina, punea mâna pe andrele, mi-a făcut un fular şi un pulovăr pentru vacanţă la munte, deşi noi mergem, invariabil, la Agigea, unde locuieşte un fost coleg de liceu. Ca să-mi revigorez apetitul pentru viaţă, am încercat şi varianta "lectură". Cărţi de călătorie mai ales. Curând însă am renunţat: cum să urmăresc temerarele isprăvi ale eroilor când cea mai curajoasă acţiune a mea era obţinerea unui sfert de cafea sau a zece ouă, după turul alimentarelor din oraş? Am răsfoit şi cele câteva albume primite de Adela. Dar, nu-i aşa?, o reproducere nu se compară cu pictura, cu sculptura originală. Mi-a spus-o şeful meu direct. M-a convins efortul său de a zări enigmaticul surâs al Giocondei la Luvru. Înălţat pe vârfuri, acoperit de turişti câtă frunză câtă iarbă, cum se vede în fotografia pe care o arăta tuturor. Am încredere în el. A făcut, în deplasări de serviciu, toată Europa: Ermitaj, Galeriile din Dresda, Uffizi, Vaticanul. Eu nici la Cimitirul Vesel din Săpânţa nu am ajuns. Proiectasem excursia, dar mi s-au ars bujiile şi am amânat-o din nou.

Concluzionând deci, mărturisesc, deschis şi fără echivoc, că la cei patruzeci de ani ai mei, tot aşteptând binecuvântata pensie, m-am îmbolnăvit de-o plictiseală fără de leac, boală de altfel exagerat răspândită. Dar, bucuraţi-vă şi dumneavoastră, am descoperit remediul! Într-o zi, înţepenit într-un scaun la stomatolog, l-am aflat de la Pascal. Cineva îşi uitase cărţulia lui, cu copertă galben-negru, pe canapeaua de muşama din hol. Am răsfoit-o să văd ce mai citesc oamenii. Aşa se face că de la Pascal am aflat că vânătoarea te face fericit, oferindu-ţi nu numai o preocupare plăcută, ci şi un ţel. Adică, înţeleg abia acum, fiecare om e dator să-şi caute în viaţă o preocupare care să-l macine, să-i înlocuiască, să-i risipească clipele de profundă amărăciune. Ştiutul "Ce-am făcut din tot ce aş fi putut să fac în viaţa mea?". Atunci însă m-am luminat doar la gândul că, dacă mă voi închina cu adâncă, de nimic tulburată, credinţă sfântului Herbert, voi fi mântuit. Adio stres, adio plictis, bun venit, viaţă plină cu de toate. Urmarea? După timide tatonări asupra subiectului enunţat, entuziasmat, fericit aproape, uitând de anterioara noastră bătălie, i-am propus Adelei o expediţie cinegetică! Însoţitor, posesor de permis şi de puşcă de vânătoare fiindu-ne proaspătul meu prieten cunoscut la barul "Doi oţetari". Doamne, ce furtună s-a dezlănţuit în prea liniştitul nostru apartament! Curgeau reproşurile Niagară bahluiană, auzul îmi era în suferinţă, dam din cap, aprobând-o pe nevastă-mea fără să-i pot desluşi vorbele. Într-o pauză de respiro, am întrebat-o dacă-şi mai aminteşte de Falsul tratat de vânătoare, Odobescu, nu-i aşa? "Asta e literatură, dragă! Când vei înţelege că..." N-o mai auzeam, criminalul plan de nesupunere mi se înfiripa deja în minte.

Noapte încă era, când fantomă străbăteam drumul spre bucătărie. O tartină, două mere, o sticlă cu apă în rucsacul doar cu zece ani mai tânăr ca mine, gata! Am evadat! Din căminul conjugal, cald, ospitalier, acelaşi întotdeauna, cu mobile poziţionate încremenit, cum a hotărât Adela când le-am adus din magazinul fabricii, cu acelaşi covor, bine scuturat şi periat, cu aceeaşi scrumieră ţâşnind din dantelele mesei din sufragerie, cu acelaşi tablou din care îmi rânjeşte de ani şi ani un pepene tăiat simetric în două, dezvelindu-şi impudic carnea roşie, mustoasă, punctată cu negrul matizat al câtorva sâmburi, cu acelaşi cuier cap de cerb, dăruit de soacră-mea într-un moment de excesiv sentimentalism, cu aceiaşi papuci aşteptându-mă în holul de-o persoană! Alergam pe scări, draga mea Rosinanta torcea, eram fericit ca în ziua când am convins-o pe Adela să spună "da" la Primărie! Nici Turgheniev, nici Sadoveanu nu au încercat izbăvitoarea mea senzaţie de eliberare, de "Lume vin, al tău sunt! "

La margine de stufăriş, în ascunzişul raţelor, fâşii de lumină rozacee rupeau negrul păcură al cerului de noapte. Deodată, fără să fi fost anunţat, soarele a însângerat ochiurile de apă. Iarba fremăta sub roua diamantină, broaştele vocalizau harnic, raţele măcăiau în surdină. Liniştea se umpluse de sunete dulci, calculate în decibeli suportabili, de un catifelat farmec. M-am hotărât atunci: îmi voi lua o puşcă! Şi permis de vânătoare! Şi o voi pune pe Adela în faţa faptului împlinit. Se va trezi cu puşca în casă, va pleca "la mama", se va întoarce. Îşi va petrece duminica la televizor cu vară-mea, nemăritată şi lipsită de televizor, vor face schimb de reţete culinare, vor bârfi o tânără colegă, "atât de machiată, dragă, dimineaţa deja cu pleoapele curcubeu" , vor comite cinci clătite, atâtea îşi vor permite din singurul ou ţinut la cinste în frigider, vor... dar ce-mi bat eu capul, nu fantezia le lipseşte.

A doua zi am demarat acţiunea permis-puşcă de vânătoare: Recomandare din partea a cel puţin doi vecini şi a doi vânători, Vizită medicală completă, Cerere la AVPS, Consultare/învăţare diferite texte pentru un examen, scris şi oral, Poligonul -tragere la ţintă, la zbor, la ţintă mişcătoare. După parcurgerea, în deplină clandestinitate casnică, a celor de mai sus, AVPS-ul mi-a eliberat un permis de vânătoare şi o Adresă către Poliţia Judeţeană, serviciul Arme şi Muniţii. De unde trebuia să mi se dea autorizaţie pentru iubita mea armă de vânătoare. Dar eu am propus, am acţionat şi Adela a dispus. Cum? vă veţi întreba. Simplu! După obţinerea autorizaţiei cu pricina, am sărbătorit evenimentul la o şedinţă prelungită cu amicii de la "Doi oţetari". Când am ajuns acasă, Adela dormea, numai molcomul ei tors lovea muzical pereţii. Am admirat îndelung autorizaţia, după care am părăsit-o pe masa din bucătărie. Dimineaţă, am plecat val-vârtej, abia la fabrică am constat că îmi lipseşte autorizaţia chinuit obţinută. M-am învoit la director, am accelerat spre casă, intru, vai! Ireparabilul se produsese. Are Adela nesuferitul obicei de a şterge praful înainte de a pleca la birou, ca şi cum într-o oră nu s-ar aşeza din nou pe mobilele lustruite săptămânal. Aşa că autorizaţia mea zăcea fărâme şi vizibil pe muşamaua cu albăstrele a mesei din bucătărie!

Ei, tată, luminoasă entitate plutindă deasupra mea mereu, cum e cu sfânta linişte adusă de nevastă la casa omului?

(1989, 2000)