Azi, mi s-a întâmplat ceva tare neplăcut...
Din întâmplare, ieri, când eram în faţa cancelariei, am auzit cum una dintre doamnele profesoare o felicita pe tovarăşa de Istorie pentru ziua ei: "La mulţi ani, Kati, vino să te îmbrăţişez că mâine nu am ore..." Altfel, nu mi-ar fi căzut fisa că o cheamă Ecaterina.
M-am gândit să strângem bani, să-i luăm nişte flori şi o cutie cu bomboane. Atenţie din partea clasei.
Cu ajutorul colegelor, am cumpărat un buchet de crizanteme şi cutia cu bomboane de ciocolată. Pentru că ideea a fost a mea, fetele mi-au cerut să vorbesc eu...
Vine profa, începem ora, ascultă doi copii şi apoi, ne predă. Ceva despre Dimitrie Cantemir şi rolul lui în istorie. Când dă să iasă, mă ridic şi încep: "Doamnă profesoară... " şi pleosc, iau o palmă "metaforică", ar spune proful de română: Doamnele-s la puşcărie, fetiţo!
Amuţesc. Fetele râd pe înfundate în timp ce, blocată, o privesc fără un cuvânt... Îmi revin, îi întind florile şi bomboanele, încercând să spun ce am de spus: Tovarăşa profesoară, ca semn al preţuirii şi pentru orele de istorie, vă rugăm să primiţi din partea clasei noastre. La mulţi ani cu ocazia zilei numelui... Cee...? Ce-i tâmpenia asta? Ieşi afară Miruna! În ora mea? Îndrăzniţi să sărbătoriţi sfinţii? "Bine, dar e ziua dumneavoastră, Ecaterina? Cum îţi permiţi Rădulescu? Mâine vii cu părinţii. Ieşi afară, ţi-am spus! Şi am ieşit. Umilită şi confuză. Aşa-mi trebuie dacă am idei tâmpite!
Acum trebuie să-i spun mamei să vină la şcoală... Şi apoi, ce urmează? Când Mioara a fost silită să vină cu părinţii după o săptămână s-a mutat la altă şcoală. Asta, după ce s-a lăudat că a auzit la Europa Liberă nu ştiu ce, despre nu ştiu cine... N-am înţeles, ce era greşit, că ascultase N-am învăţat noi, la Istorie, că armata noastră alături de Armata Roşie au eliberat Europa de fascişti, ca să fie liberă? Nu pricep de ce s-a mutat Mioara, la altă şcoală? Oare o fi plecat şi din oraş? O să vorbesc cu tata...
nov., 1965.
Azi am dat nas în nas cu madam Bogaciova. De câte ori o văd, îmi vine în minte examenul din vară. Mi-a stricat socotelile. Voiam să mă mut la Secţia de Psihologie, dar la examen mi-a dat doar nouă. N-am mai îndrăznit să cer transferul... De fapt, nu asta m-a enervat ci felul în care s-a purtat. Pur şi simplu, n-a ascultat răspunsul meu. A preferat să stea la bârfă cu cele două asistente, T.C. şi A.C.
Altfel, femei rezonabile. Dar mie mi-a tăiat orice elan să mă transfer.
M-am pregătit mult, n-am lipsit la niciun curs, iar în seminarii am fost activă, cu gândul la transfer...
Am prezentat cele două subiecte din bilet, cu exemple legate de tipurile de comportament - după doi ani la Şcoala Populară de Artă, chiar eram în elementul meu -, şi aşteptam o reacţie, un cuvât. Absentă, m-a privit ciudat, parcă derutată că se afla acolo, şi mi-a cerut s-o iau de la capăt. Am repetat fiecare subiect, aşa cum îl notasem pe ciornă dar, cum cele trei doamne continuau să discute, simţeam cum mă enervez. Amuzată, madam B. vorbea despre modă şi toaletele aduse de la Paris, de soţul ei, înalt funcţionar în Minister. Prea încântată de admiraţia celor două, când am terminat de expus cele două subiecte, m-a pus iar să repet. M-am simţit cumplit. Îşi bătea joc de mine? De ciudă, mi-au dat lacrimile. Am vrut să ies din sală şi să las baltă examenul la materia mea preferată. M-am stăpânit, am răspuns şi am aşteptat să încheie discuţia despre ultima modă la Paris. Mi-a dat nota nouă. Am renunţând să mă transfer...
Amărâtă de întâlnirea cu madam Bogaciova, care îmi schimbase ruta profesională, am avut o a doua surpriză neplăcută. Coboram în fugă treptele Facultăţii, presată de timp. Aveam o fereastră de două ore, în care trebuia să-mi hrănesc fetiţa şi să revin, apoi, la cursurile de Istoria ştiinţelor şi Sisteme de Logică.
Grăbită, m-am ciocnit pur şi simplu de Sorin, primul meu prieten: Ia te uită ce minune? Mă bucur să te văd. Dar... ce cauţi tu aici? După cum vezi, uneori au loc adevărate minuni, îl îngân, în timp ce el îşi aprinde ţigara. Nu ştiam că fumează... De când te-ai apucat de fumat, întreb, fără să mă intereseze, de fapt. De când m-am însurat. Şi, timp de o ţigară, schimbăm câteva cuvinte despre examenele din iarnă, despre colocvii şi diferenţele pe care trebuie să le dea pentru a deveni procuror; despre căsătoria cu fosta mea colegă de liceu şi, evident, despre fiul de cinci ani.
Nu te-ai măritat..., constată, după încheierea tiradei, cu un zâmbet pişicher în loc de întrebare. Deşi nu intenţionam, îi arăt verigheta. Şi de ce nu? Am o fetiţă de un an şi... Intrigat, mă întrerupe: Şi... de ce o laşi singură? În ce an eşti? În doi, îi răspund şi mă scuz că sunt grăbită.
Ne despărţim, în timp ce frigul mă cuprinde dinlăuntru. Iritată, măresc pasul către autobuz retrăind, de-a valma, momente din cei doi ani. Dăruiţi? Furaţi? Problemă de perspectivă, îmi spun... Sau de interpretare. Ca atunci când citeşti un roman siropos şi speri să găseşti ceva mai mult decât ţi se oferă la prima lectură. Au trecut deja cinci ani? Prin urmare, Gabriel, băiatul lui s-a născut la puţină vreme după seara oribilă din acel noiembrie, 1960...
De ce mă ascund după deget? Astăzi, acea poveste e... istorie.
Era noaptea de revelion şi tot ce-mi doream era să uit de eşecul la admitere. A fost primul şi cel mai fascinant revelion pe care aveam să-l trăiesc. Împlinisem de curând optsprezece ani, aveam o rochiţă nouă, pantofi comozi şi o poftă nebună de dans. Credeam că tot ce conta era muzica, dansul şi partenerul apărut din viscol, cu ochi negri, strălucitori şi părul plin de zăpadă. Din clipa în care l-am zărit, n-am mai văzut pe altcineva. Nu dansam, ci pluteam în braţele lui, sperând că mă va invita din nou. Am dansat toată noaptea şi, de la primul dans, am ştiut că m-am îndrăgostit. L-am adorat din prima clipă. Eram uimită de fericirea mea, primită ca o cupă cu nectar! Fericită? Cu siguranţă. Dar cuvintele sunt palide pentru a exprima ceea ce se petrecea cu mine în acele clipe de naivitate, euforie şi... trufie. Da, da. Trufie.
Iubitul meu îmi făcuse un program agreabil. Indiferent de ploaie sau de ninsoare ieşeam în natură bucurându-ne de pomii înfloriţi şi de frunzele galben-aurii sau roşii, de ploi torenţiale sau de fulgii de nea, după anotimp. Uneori, mergeam în vizită sau la dans. Mă simţeam iubită, fericită şi mândră de bărbatul de lângă mine. Cei din jur susţineau că semănăm, de parcă am fi fraţi... Când mă lua în braţe şi mă purta pe aleile parcului, ca pe un copil, mă speria propria mea fericire...
Între timp, Sorin fusese promovat în Minister. Se făceau aproape doi ani de când aveam acelaşi cerc de prieteni şi ieşeam în oraş la fel de des. De fapt, eu renunţasem la prietenele mele, mulţumindu-mă cu amicii lui. Ne vedeam la onomastici, zile de naştere şi când mergeam să dansăm. Uneori, eram doar noi doi. Amicii şi familiile ne presau să ne căsătorim, aşa încât, discuţiile erau tot mai pragmatice: invitaţi, pregătiri, cerere pentru apartament. Sorin era fericit că are totul sub control, în timp ce eu învăţam pentru admiterea la Drept. Am decis să ne facem analizele.
La fiecare discuţie despre viitor, Sorin îmi preciza că nevasta lui va sta acasă, la fel ca mama şi bunica lui. Sora, deja măritată, nu intra la socoteală, pentru că numai bărbatul ei avea dreptul să dispună de ea...
Deşi remarca mi se părea ciudată, eram prea îndrăgostită pentru a-l contrazice. Chiar şi atunci când a decretat - Nici vorbă de facultate sau serviciu... şi, încercând să atenueze tonul sever cu un sărut, a adăugat: Eşti doar iubita mea şi îmi aparţii -, tot nu l-am luat în serios. Mi s-a părut o formă de teribilism întârziat, un exerciţiu de autoritate. Trăiam în a doua parte a secolului douăzeci. Eram sigură că îşi va schimba gândul. În fond, şi el intenţiona să-şi definitiveze studiile, ca să promoveze mai uşor! Ne puteam ajuta unul pe altul, îi spuneam, păstrându-mi iluziile şi interpretând reacţia lui drept consolare şi responsabilitate faţă de mine.
Pe de altă parte, aveam datoria să-mi împlinesc propriile mele visuri: să învăţ, să cunosc lumea şi... să scriu! Dar ăsta era secretul meu. După experienţa din primii ani de şcoală, nu mai aveam curaj să-mi pledez cauza în familie, nici înaintea tatălui meu, cu atât mai puţin a lui Sorin.
Când a început să-mi pună întrebări despre rude şi istoria familiei, mi s-a părut firesc. Cu gândul la părinţii lui, mi-am spus că vroiau, poate, să mă cunoască mai bine decât reuşiseră în cele câteva vizite...
După numirea în Minister, am observat însă că Sorin devenise ironic sau căuta pretexte pentru a-mi face observaţii. Părea măcinat de întrebări nepuse şi... mai reţinut. Cu timpul, a devenit bănuitor. Voia să ştie ce fac toată ziua, pe ore şi minute, unde mă duc şi pe ce drum o iau, ce citesc, cu cine mă întâlnesc şi ce vorbesc cu prietenele... Care prietene?
La început comportamentul lui m-a amuzat. Îmi spuneam că e doar un joc de-a gelozia, ca să-mi demonstreze cât de mult ţine la mine. Dar, la fiecare întâlnire avea pregătit un set de întrebări. Oricât de atentă aş fi fost, din cauza emoţiei şi a revoltei, încurcam ordinea celor făcute peste zi, a străzilor pe care trecusem, a detaliilor privind subiectele discutate şi persoanele întâlnite. Emoţionată şi incapabilă să reţin detalii, eram atentă să nu greşesc şi nesigură de răspunsuri. Fiecare întâlnire semăna cu un fel de hărţuială improvizată, încheiată cu nervi şi lacrimi, în timp ce, pentru el, practica interogatoriilor devenise un exerciţiu profesional.
Nu-mi explicam de unde apăruse neîncrederea, câtă vreme eram împreună cinci zile din şapte. Am decis să-mi reiau notaţiile în caietul -Jurnal, botezat, mai nou, Confesionar. Speram că scriind, o să înţeleg ce anume îl macină, ce caută... Un adevăr presupus? Confirmarea unor zvonuri, despre care eu nu aveam habar? Emoţia cu care îl aşteptasem altădată dispărea puţin câte puţin, în aşteptarea capcanei pe care o pândeam. Terorizată la gândul că voi greşi răspunsul dorit, îi anticipam reacţiile cu un sentiment de vinovăţie. Neîncrederea îmi otrăvea bucuria.
Realizam că relaţia noastră nu mai e ca la început şi, ca avertisment, mă întrebam cum va fi viaţa mea cu Sorin: fără slujbă, fără facultate, trăind în cadenţa lui, sub spectrul interogatoriilor zilnice? Ce fac?
Cert e că nu mai citeam, nu mai aveam proiecte, ca altădată, şi nici nu mai visam ce voi face în continuare. Deşi îl iubeam, nu puteam accepta să renunţ la studii, după ce am pierdut doi ani. Nu împlinisem douăzeci şi viitorul îmi apărea ca o celulă din care ieşeam de câteva ori pe săptămână, după interogatorii şi lacrimi... Cu voinţa încă blocată, continuam să mă supun voinţei lui, autoritare sau afectuoase, dar ceva confuz se răzvrătea în mine la fiecare întâlnire.
În acest context am dat admiterea din nou. Evident, am picat. Noul meu eşec şi faptul că şomam nu l-au deranjat deloc. În mod curios, nici pe mine. Dimpotrivă.
În seara aceea, ar fi trebuit să fixăm data căsătoriei civile şi a nunţii. Ne făcusem analizele la Policlinica de care aparţinea el şi îl aşteptam....
Sorin ne-a oferit o primă surpriză: avea doar rezultatele mele. De ce? Mi-a trecut prin minte că iubitul meu dă înapoi, şi... nu-mi explic de ce, am răsuflat uşurată, în timp ce le reproşa părinţilor ceva despre un suflu sistolic de care aş fi suferit... Sau diastolic? Nici nu mai conta.
Ceea ce nu înţelegeam era de ce ei, părinţii mei nu reacţionau? De ce tăceau, îmbătrâniţi şi gârboviţi dintr-odată? De fapt, problema mea de sănătate fusese doar "deschiderea". Între timp, le flutura înainte dosarul de cadre al familiei, căptuşit - susţinea el -, cu două excluderi din partid: tata şi Bobi, unchiul meu! Cu un asemenea trecut, le imputa el, nervos, şansa mea de a rămâne în Minister e nulă...
Când? Cum? De ce? Eu de ce eu nu ştiu nimic? Aiurită de reproşurile lui şi incapabilă să scap de întunericul aproape material ce mă sufoca, priveam uimită de la unul la altul, aşteptând o explicaţie oarecare...
Adevărul este că nu vedeam nicio legătură între căsătoria noastră, dosarul de cadre al familiei şi şansa lui de a promova în Minister... Cu atât mai puţin pricepeam, de ce îmi umilea părinţii care, sub acuzaţiile lui, parcă se micşorau văzând cu ochii...
Nu realizam în ce epocă trăiam şi mă consideram singura vinovată de eşecurile mele. După câteva zile de rătăcire, îmi asumasem de fiecare dată lipsa de pregătire, de talent, de tupeu, de şarm, după facultate...
Dar ei, ei de ce tăceau, înghiţind mitocăniile lui Sorin? mă întrebam uimită, în faţa acelui străin arţăgos ce îmi tortura părinţii. De fapt, cine şi când îi exclusese din partid? Şi de ce? Şi, de ce mi-au ascuns adevărul?
Prin urmare, îmi spuneam, aproape indiferentă la discuţia lor, pionieria, utemeul, educaţia lor şi chiar iubirea lui Sorin... toată viaţa mea de până la douăzeci de ani, nu fuseseră decât minciuni, trăite în cadenţe străine? O mascaradă, ca "şedinţele de judecată" din vremea pionieriei?
Dintr-odată am realizat cine sunt. Mai exact, cine nu mai sunt. Nu mai eram pionieră, utemistă, elevă sau studentă, ci doar o fată de douăzeci de ani, rătăcită printre iluzii... Singura certitudine era oferta celor de la Oficiul forţelor de muncă, să curăţ cartofi şi să smulg fulgi de găini. Cel puţin, pentru asta n-o să-mi verifice dosarul, mi-a trecut prin minte, în timp ce Viitorul îmi zâmbea strâmb.
Am simţit, atunci, cum o lumină delicată ca o mângâiere mi se aşază pe creştet, asemenea unui scut. Îi ascultam fără să-i aud. Oricum, eram lăsată deoparte, ca un obiect inutil. Un obiect-problemă, care declanşase un conflict ce le bulversa liniştea pentru câteva ore. Apoi, viaţa lor avea să reintre în vechea matcă... A mea? Eu nu mai existam...
În timp ce părinţii mei - acum străini - se victimizau pentru un trecut în care fuseseră simpli pioni, Sorin era furios că viitoarea carieră îi era blocată de dosarul... pătat, dacă... Pătat? Dacă? Dacă ce?
Dintr-odată, a dispărut orice urmă de îndoială. Înaintea mea se afla doar ex-viitorul meu soţ, cu aceeaşi atitudine de procuror, pentru care, doi ani de prietenie, ca să nu spun de iubire, nu mai contau, de vreme ce considera acel nenorocit dosar de cadre, un fel de tinichea de coadă...
Totuşi, mă sâcâia o întrebare: Îl mai iubeam, pe Sorin? Fără îndoială, îl iubisem... Dar, ca orice vis, a fost şters de lumina lucidă a dimineţii.
Am decis să-mi pun iubirea între paranteze şi să-mi trăiesc viaţa în ritmul meu. Am dat din nou la facultate şi am intrat. Acum, mă bucur de studenţie, de iubirea soţului meu şi de adorabila mea fetiţa. Şi, chiar dacă sunt supărată pe madam Bogaciova, nimic nu mă opreşte să particip la cursurile de psihologie. Acum ştiu cine sunt, ce vreau de la viaţă şi ce am de făcut, în ce priveşte proiectele mele amânate.
Totuşi, trebuie să recunosc că întâlnirea cu Sorin m-a bulversat deşi, povestea e azi doar istorie. Istoria unei clipe, aproape neverosimilă...
(va urma)