Amice, nu mai am timp, aşa că o să stăm la poveşti mai rar...
Totuşi, de ce mă întorc mereu la tine, Jurnalule? Ca soluţie împotriva uitării (aide-mémoire)?; ca modalitate de autocunoaştere; inventar de observaţii asupra lumii şi oamenilor din jur? Sau, poate, ca naraţiune test, necesară pentru un viitor roman?
Există o întreagă literatură despre Memorialistică şi Jurnal, ca specii literare încât, aş spune că eşti un fel de Notes, printre altele cu valoare informaţională, privind devenirea noastră în timp...
Bref! După repartiţia în cercetare, am trecut prin toate colectivele de sociologie. Ca urmare, în prima vară am fost pe teren în judeţele Brăila şi Odobeşti, unde subiecţi au fost "culegătorii de struguri". Aşa am aflat că avem şi noi muncitori sezonieri, precum culegătorii de bumbac în alte zone geografice sau personajele lui John Steinback, în Fructele mâniei... Cu diferenţa că ai noştri se puteau înfrupta pe săturate din rodul pământului. I-am însoţit zi lumină printre rugurile viei, am stat la interviuri şi am împărţit cu ei aceeaşi hrană: struguri şi pâine.
Dimineaţa o luam de la capăt şi, timp de trei săptămâni, programul a fost acelaşi: pachetul de Eugenia şi cafeaua pregătită la fierbător, interviuri, struguri cu pâine, din nou interviuri, iar la cină, o friptură şi o bere, până ni s-a făcut lehamite de atâta bine! Vorba tatei: "Ce-i prea mult, nu-i sănătos, copilă!"
La sfârşitul zilei ne întorceam sleiţi de căldură şi de multele poveşti de viaţă ale subiecţilor (femei), poveşti puse în codul chestionarelor despre opinii şi valori, şi a întrebărilor deschise, ca variante de răspuns. Ne opream la cârciuma aflată la intrarea în oraş şi făceam praf diurna pe două zile, sperând să recuperăm energia consumată în zece ore de interviu, la umbra rugului cu struguri...
Dar n-a fost rău deloc. Am învăţat să deosebim - după gust, parfum şi culoare -Tămâioasa de Aligote şi Busuioaca de Hamburg, Feteasca de Băbească, cu gândul că avem o ţară bogată, pe care nu o preţuim destul. Apusurile aveau o lumină caldă, mângâietoare, asemenea boabelor de Tămâioasă sau smocurilor de iarbă îngălbenită, de pe marginea şoselei.
Abia în ultima seară am realizat, pe drumul spre hotelul de mâna a patra în care eram cazaţi, că trecuseră trei săptămâni de când eram departe de fetiţa mea, de A., şi de casă... Între timp, venise toamna...
*
Astăzi ne-am luat la revedere de la Miss Eleen Scott, profesoara cu care am făcut cursul intensiv de limba engleză, la Biblioteca americană. Distinsa doamnă, din D.C. Washington, a venit în Europa din Nepal, unde a ţinut cursuri de limba engleză la Universitatea din Kathmandu (capitala Nepalului. Din 1951, Nepalul este monarhie, întemeiată iniţial pe o veche dinastie aparţinând triburilor gurkha, reunite în sec. al XVIII-lea. Mai târziu, a intrat sub suzeranitate chineză, până în 1815, când a trecut sub protectoratul Marii Britanii. În 1923 i s-a recunoscut independenţa, iar la mijlocul secolului trecut - 1951 - a devenit monarhie constituţională. Din 1955 s-a alăturat ONU.)
Am notat aceste detalii întrucât, ca lingvist, Miss Scott susţine că limba nepaleză are asemănări cu româna (!?). Mai mult, e convinsă că rădăcinile unor cuvinte româneşti ar proveni din indo-europeană. E intrigată de faptul că, pe măsură ce se familiarizează cu limba noastră, regăseşte în structura ei silabe din limba vorbită în Nepal, în ciuda distanţei şi a populaţiei de tip tibetano-mongoloid. Ar vrea să facă un studiu comparativ...
*
Dimineaţă, devreme, o trezesc pe N. a mea pentru şcoală şi dintr-odată îmi apare înainte o mutriţă de fetiţă, şi prima ei reacţie de feminitate.
Avea, probabil, cinci ani şi era încă la "Grădi". O trezisem la ora şase pentru a prinde microbuzul ce ne aştepta la colţul blocului. Dacă întârziam un minut, maşina pleca şi începea calvarul: fuga la staţia de autobuz, maşini aglomerate cu ciorchini de oameni pe scară şi schimbul celor două maşini...
Iarna era cel mai greu, pentru că trebuia s-o trezesc mai devreme, să se spele cu apa ca gheaţa, s-o ajut cu paltonaşul şi cizmuliţele, apoi să-şi bea laptele sau ceaiul. Uneori, alergam inutil la microbuz pentru ca, în final, s-o târăsc după mine spre staţia de autobuz.
La fel ca noi, mii de oameni aşteptau aceeaşi maşină, pentru că semnau condica la şapte, iar elevii şi studenţii intrau la ora opt. Era aproape iarnă, întuneric şi ne mişcam cu încetinitorul.
Evident, am întârziat şi microbuzul a plecat fără N. Mi-ar fi plăcut să ne întoarcem acasă, să dormim amândouă pe săturate, apoi să ne jucăm... Da' de unde. Supărată că am pierdut microbuzul şi voi întârzia la condică, mi-am luat fetiţa de mână grăbind pasul, în timp ce ea dormita încă, păşind pe lângă mine ca un robot. În staţie, am aşteptat o vreme, dar fiecare autobuz venea supraîncărcat. Cum să stai cu copilul pe scară?
La un moment dat, am auzit-o: One, two tree busis... Mami, o să aşteptăm până la ten, cât am învăţat eu să număr în engleză?
Din fericire, al treilea autobuz a oprit lângă noi şi, îndată ce s-au deschis uşile, ne-am urcat prin faţă... Copilul avea prioritate...
Imediat, un tânăr, elev sau student, s-a ridicat şi i-a oferit locul. Apoi, a rămas aproape, proptind o cutie din piele de scaunul din faţă. Ne privea zâmbind şi am observat că fetiţa mea nu îndrăznea să ridice privirea. Când l-a privit, totuşi, pe sub gene, a roşit imediat. El i-a zâmbit, amuzat, cu ochii mijiţi a veselie.
Dar fetiţa mea se tot foia, nu-şi găsea locul, căutându-l în rucsac pe Ren, prietenul ei de secrete. Apoi, s-a ridicat pentru câteva clipe, şi-a deschis hăinuţa, încântată de rochiţa roşie de catifea, pe care o iubea cel mai mult şi a aranjat-o. Şi-a făcut curaj şi l-a privit pe băiatul cu vioara... Îi urmăream cu coada ochiului uimirea, dar nu înţelegeam ce a intrigat-o.
Mai târziu mi-a povestit că se zărise în ochii băiatului cu vioara ca într-o oglindă, dar mică, mică de tot, asemenea unei gărgăriţe prinse într-un păienjeniş de fire. Ca să scape, mi-a explicat ea, şi-a scos căciuliţa care îi turtea fundele şi părul ondulat şi s-a aranjat... Schimbul de priviri a continuat, timp în care era numai zâmbet. Ar fi vrut să-l întrebe de ce ţine în braţe acea cutie de piele, pe care o muta de pe un umăr pe altul. Dar când băiatul s-a strâmbat caraghios, ca un claun ce plânge şi i-a făcut cu ochiul, fetiţa mea i-a scos limba...
Nu ştiu ce mi-a venit... a încercat apoi să se scuze, întristată că băiatul cu vioara i-a surâs şi a coborât în staţie la Conservator, atent la cutie dar făcându-i semne cu mâna. De necaz, i-au dat lacrimile. Era sigură că se supărase pe ea, pentru că nu s-a purtat frumos... Mami, ce era în cutie? m-a întrebat dezamăgită. I-am răspuns scurt: O vioară.
O vioară!? Vreau şi eu la vioară. Te roog...Vreau la Şcoala de muzică...
Între timp, autobuzul a ajuns în staţia de la Romană şi am coborât. Am sprintat până la "Grădi", ne-am dat pupicii obişnuiţi, dar m-am despărţit de N. mai greu ca oricând. Mi-am spus că sunt, probabil, o mamă denaturată dacă pot sta trei săptămâni pe teren, departe de copilul meu...
*
"... Rămâi sănătoasă, cucoană, îmi iau geamantanul şi plec...", spunea Topârceanu, de două ori pe an, de Sf. Gheorghe şi de Sf. Dumitru... Dar noi, noi suntem şi mai grozavi. În câteva luni, am suportat două mutări: din Eminescu în Romană şi acum în Negustori.
Restructurarea ştiinţelor sociale a făcut Cercetarea dependentă de Învăţământ. Ce nu pricep eu e cine a cerut, cine a dispus şi, mai ales, de ce a ales acest spaţiu, impropriu pentru treizeci de oameni?
Ordinul a venit de foarte sus... Asta e clar, dar sunt mulţi intermediari care nu au spus niciun cuvânt, ignorând faptul că treizeci de oameni înghesuiţi în trei camere, între birouri şi fişete cu documente, nu pot face cercetare..., că nu există spaţiu pentru biblioteca cu mii de volume, ci doar o cămăruţă pentru Secretariat, unde se bate la maşină nonstop, iar documentariştii nu au nici ei spaţiu pentru prelucrarea fişelor din teren...
Între timp, m-am lămurit că s-a trecut la comasarea cercetării cu catedrele din învăţământul superior. Mimetism? Economie? Reducerea alocate cercetării? Atunci, ce rol mai are ASSP-ul ca suprastructură a institutelor de cercetare - Filozofie, Sociologie, Psiho-pedagogie, Istorie şi Istoria Artei, Lingvistică?
În esenţă, integrarea poate fi benefică pentru ambele domenii, dar cum să decizi peste noapte o asemenea schimbare complexă, fără a consulta profesorii şi directorii de institute? Nu mai înţeleg nimic. Pare că altele sunt motivele: reducerea personalului din cercetare (oricum, insuficient) şi, mai ales, controlul contractelor prin Secţia de propagandă. De fapt, direct de... tovarăşa...
Dar cum să muţi în 24 de ore ditamai instituţia? Nu mă victimizez pentru că nu sunt decât o "interimară" cu mâinile legate - cel mai cretin statut din câte am avut vreodată. Cu toate că am fost aleasă de colegi - nu am niciun cuvânt de spus. Nicio putere. Ba chiar şi foştii mei profesori s-au dat după cireş, ridicând din umeri cu ironie sau sarcasm. Aşa-mi trebuie. Poate mă decid odată să mă transfer...
*
Familia şi prietenii nu pricep nici azi de ce l-am ales ca soţ tocmai pe A., superactiv sau nepăsător, uneori sentimental, alteori indiferent, autoritar sau pierdut într-o lascivitate oblomoviană... De ce? Simplu. Pentru că îl iubesc şi tot aşa am simţit în urmă cu peste zece ani; pentru că avem o fetiţă şi o casă... chiar dacă, încă şantier.
În curând facem zece ani de căsătorie şi inima mea e plină de iubire pentru N. şi A. E hrana noastră cea mai la îndemână şi, în ciuda lipsurilor şi a proiectelor, nu întotdeauna finalizate, ne completăm şi ne susţinem reciproc, cu atenţie şi implicare. Aşa încât, nu văd, nu aud şi nu sunt deloc dispusă să iau în seamă ce spun ceilalţi despre soţul meu şi nici să-mi proiectez viitorul dincolo de sentimentele mele....
Şi atunci, de ce mi se pare că zilele încep să semene una cu cealaltă? De ce am sentimentul că nu mai "zbor", ci alerg după lucruri banale, că am încetat să visez, copleşită de treburile gospodăriei şi de atmosfera tensionată de la birou? Uneori, mă întreb dacă asta e fericirea pe care mi-am dorit-o. De parcă "fericirea" ar fi altceva decât o fata morgana după care gonim mereu? O iluzie. Sau, într-o perspectivă optimistă - câteva mici detalii în momentul potrivit, la locul potrivit, pentru câteva clipe de emoţie cu persoana iubită...
*
Nu mai ştiu de ce m-am angajat, de comun acord cu A., să plătesc eu ratele la casă... În schimb, iubitul meu descoperă în fiecare zi că mai e ceva de "perfecţionat" şi desface apartamentul pas cu pas: uşi, ferestre, balcon, calorifere... trebuie neapărat refăcute! Mereu sub semnul lui "trebuie", acelaşi cu care mă presau mama şi instructoarea...
Iar eu nu mai ştiu cum să-mi împart timpul între, pe de o parte, copil, soţ şi apartamentul-şantier şi, pe de altă parte, teren, bibliotecă, teză şi tot felul de şedinţe... Ca să nu spun ce mă doare - scrisul...
*
Ca să-mi "spăl" creierii şi să nu mai "văd" prezentul în care trăiesc, acasă şi la birou, citesc până adorm. Mai nou, din jurnalul lui Jules Renard. Nu e literatura un fel de opium?
Mă frapează unele aserţiuni, în ciuda sau poate tocmai datorită sincerităţii brutale cu care autorul şi-a notat gândurile (dacă nu cumva a făcut-o anticipând şocul asupra viitorilor săi cititorii!). Faptul că el şi Morcoveaţă au aceeaşi identitate, nu e de mirare.
În noiembrie 1885, J.R. îşi începea serviciul militar la garnizoana din Bourges, visând să cucerească Parisul. După doi ani se dedica literaturii, în special jurnalului (1887-1910), preocupat să facă din el martorul "lucid şi mereu critic al propriilor sale nelinişti". Mai mult de două decenii, va nota aproape zilnic, cu perseverenţă, înscriindu-se în moda literară a secolului al XIX-lea, marcată de cultul Eului. "Cu felinarul meu am găsit un om; eu. Îl cercetez.", nota J.R. pastişându-l cu bună ştiinţă pe Diogene. Şi, identificându-se cu eroul său, Morcoveaţă, nota: "Cel mai mare om nu-i decât un copil înşelat de viaţă." (E bine de reţinut. În context, mă întreb de ce, în copilărie, am început propriul meu jurnal? Poate pentru că eram mereu singură?)
În octombrie 1894, J.R. nota: "Vreau să mă examinez cinstit şi să cunosc condiţia acestei făpturi care sunt eu, care creşte de treizeci de ani. Nu mă privesc fără surprindere." Cu o sinceritate dusă la extrem şi dorinţa de a-şi face "autoportretul de caracter", oricât de neconvenabil, J.R., va continua toată viaţa să se caute şi să se înţeleagă. În consecinţă nouă, cititorilor săi, mondenul J.R. ar putea să ne apară, în mediul său, subminat de un soi de oblomovism, iar dramaturgul, de diarist, prin sinceritatea dusă la extrem.
Dar sinceritatea nu era o noutate în epocă. O făcuseră, înaintea lui, Contele de Saint-Simon în Memorialistica sa, marchiza de Sévigné, într-o adevărată cronică a epocii sale, La Rochefoucauld, Montaigne şi Rousseau, în Confesiuni - în scrieri mai curând "impudice" pentru acel timp al lor, în care pledau, totuşi, pentru principiul sincerităţii autentice în scrierea jurnalului şi, implicit, în naraţiunea de tip romanesc. Cu toate acestea, în cazul jurnalului, lipsa de pudoare era de neconceput, fiind considerată o necuviinţă. Obsesia epocii însă, era de a face din Jurnal un gen literar, ceea ce s-a şi întâmplat în deceniile următoare...
Citind Jurnalul lui J.R. nu pot să nu mă întreb dacă aceste "micimi" ale vieţii i se întâmplă unui "mare om" , eu, o "persona" -, cum ar spune Fernando Pessoa -, de ce m-aş plânge? Înşelătoria o întâlneşti pe toate drumurile: în piaţă, în cuplu, în familie şi mai ales în promisiunile politicienilor... S-ar zice că, indiferent de epocă, e sarea şi piperul vieţii.
(va urma)