Vis cu mama.
Într-o fulguire de alb, a trecut prin faţa casei într-o caleaşcă. Sunt cinci ani de când m-a părăsit şi abia acum o visez prima dată...
A fost o adevărată lovitură pentru noi... Cu toate că suferea de inimă şi era hipertensivă, ea era baza familiei... Cel bolnav era tata, după două come şi două operaţii...
Vorbisem cu o seară înainte şi eram amărâtă din cauza zvonurilor privind reorganizarea, convinsă că transferul meu fusese o alegere eronată. Ca multe altele. Când m-a sunat, am fost destul de absentă la ce îmi povestea - ultima criză a tatei, drumurile zilnice la spital şi cozile la care trebuia să stea... M-a întrebat dacă vreau să-mi cumpere ceva anume şi mi s-a făcut ruşine...
Ruşine pentru absenţa mea din viaţa lor, pentru coconul de egoism în care cred că îmi pot ascunde eşecurile.
Abia transferată la noul institut, eram în sesiune ştiinţifică, şi tocmai prezentam, la pupitru, o comunicare privind cultura politică a muncitorilor din industrie şi participarea lor la conducere...
Când am coborât, am aflat...Nu mai ştiu ce-a urmat. Am început cu telefoanele, alergătura după acte, medic, preot şi cimitir... în timp ce realizam că mă mişc asemenea unui robot... Pe tata, abia ieşit din spital, nu mă puteam baza. Iar A., soţul meu, tocmai se mutase cu slujba la 200 de kilometri, în inima ţării şi era în deplasare... Putea fi oriunde.
Ziua aceea a devenit graniţa între două etape din viaţa mea: înainte şi după plecarea mamei. Discretă. Rapidă. Urmată de divorţul de A...
Pusă în faţa celor două despărţiri esenţiale la treizeci de ani, nu aveam altceva de făcut decât să... Să mă concentrez pe binele copilei, să am grijă de tata şi de slujbă, în ciuda reorganizării. Nu ştiu cum am reuşit...
Ar trebui să merg mai des la cimitir, dar ceva mă opreşte. Nu e vorba de neputinţă, lene sau indiferenţă. Pur şi simplu, acel mormânt nu-mi spune nimic. Mi se pare un ritual banalizat, fără conţinut, câtă vreme pentru mine, mama continuă să trăiască mai vie decât era în realitate. Uneori, îi refac gesturile, îi folosesc expresiile pe care le credeam uitate, îi simt prezenţa ca şi cum ar fi în încăpere...
Îmi amintesc o dimineaţă de iarnă, luminoasă şi rece, când adulţii se grăbeau la serviciu, iar noi, copiii, la şcoală. Ca printr-un miracol, mama devenea un fel de Moş Crăciun, care mă purta cu sania, peste troiene...
Fiecare primăvară, cu cerul înalt şi senin, cu seva începutului de viaţă, îmi actualizează prezenţa ei. Fie că îmi citea din cărţile cu poveşti, fie că mă învăţa să dansez ori mă aştepta cu cafeaua cu lapte, să revin de la Cursurile de teatru sau de la repetiţii, era o prezenţă tonică, chiar dacă, uneori, mie mi se părea prea aspră. Cu timpul şi-a pierdut duritatea formală şi am ajuns cele mai bune prietene, căutând împreună răspunsuri la întrebările fiecărei vârste... Euforiile şi melancoliile mele le primea ca pe nişte daruri ce o îmbogăţeau şi, adesea, cântam împreună.
Iubea primăvara, parfumată ameţitor de liliac, lămâiţă şi crinii din grădină, verdele de catifea al peluzelor din faţa casei. În fiecare an trăia cu frenezie Renaşterea şi, odată, mi-a mărturisit că eram Primăvara ei...
De fapt, detest felul în care sentimentele, trecute în cuvinte, îşi pierd prospeţimea şi inocenţa, devenind simple vorbe, fără emoţia clipei...
Dacă i-aş reconstitui anumite gesturi sau replici, cu amestecul lor de tandreţe şi severitate, devotament şi fermitate, ar fi subminate, poate, de zâmbetul ei maliţios, de parcă nici ea însăşi nu-şi lua în serios rolul de sever moralist. Îmi era cea mai bună prietenă, dar şi cel mai aspru critic.
Nu-mi explic cum reuşea să se apropie de colegele mele cu probleme sentimentale sau familiale, cum le făcea să se confeseze, pentru ca, prin câteva întrebări sau replici, acestea să-şi privească situaţia împăcate şi chiar dintr-o perspectivă mai optimistă.
Ea, însă, rămânea mereu inaccesibilă, cu o aură pe care n-o puteam atinge. Haloul apărea spontan, izvorât din tinereţea spiritului, din generozitatea şi inteligenţa cu care se devota familiei, adunând laolaltă, pentru câteva ore de bucurie, rude din trei generaţii.
Sunt convinsă că tocmai acest gen de camaraderie sportivă pe care mi-a oferit-o, m-a salvat de excesele tinereţii, de himera succesului cu orice preţ, de ispita banului, a modei sau a funcţiei, care te îmbolnăvesc de invidie, ranchiună şi ură; ori de tentaţia revoltei, cu iluzia ei de libertate imediată, dar perdantă pe termen lung.
De fapt, de acolo, de sus, cu aura ei nevăzută, mama continuă să-mi arate adevărata măsură a lucrurilor, calea pe care să găsesc adevărata lumină pentru ca visurile şi iubirea pentru cei dragi să se împlinească. Aşa îmi explic de ce, mă surprind uneori făcând gesturi ce o defineau, folosind cuvinte ce rezonează mereu în mine. Desigur, mereu sub semnul lui "trebuie"... către împlinirea propriului rost.
Asta nu înseamnă că uneori nu mă irita încăpăţânarea cu care îmi cerea, sub semnul aceluiaşi "trebuie", să fiu performantă, dar întotdeauna dreaptă, corectă, serioasă... În vreme ce, eu eram doar o adolescentă superficială, romantică şi visătoare, care tocmai descoperise ispitele oraşului, ale teatrului şi dansului...
*
Cu Nona, la Caligula, regalul oferit de Teatrul Naţional. În rolurile principale, de neuitat - Ovidiu Iuliu Moldovan, Radu Beligan şi Silvia Popovici. Actorii, minunaţi. Spectatorii sorb replicile, aplaudând fiecare sugestie la prezent. Sala e vie, activă, în timp ce, în aer se simte o tensiune ce degajă căldură şi e gata să facă explozie.
Mă conving încă o dată, că teatrul nu este doar distracţie sau oglindire a realităţii efemere, ci - graţie creatorilor şi slujitorilor lui -, poate fi pătimire colectivă. Superbă formă de rezistenţă şi uniune spirituală, prin care actori, regizori şi spectatori comunică şi devin, seară de seară, complici într-o poveste cu funcţie de catharsis...
Şi totuşi, eu am nevoie de scris ca de aer... În mod ciudat, la masa de scris mă încarc cu energie pozitivă. Prin lumea pe care o descriu sau o inventez îmi regăsesc, liniştea, luciditatea şi... propria cadenţă.
*
Pregătind acest text pentru LiterNet mi-am amintit o remarcă a lui Andrei Makine, ce ţine, mai curând de hermeneutica operei literare. Într-un interviu, scriitorul, bilingv prin educaţie, se referea la Rilke, care se întrebase: există vreo limbă care ar putea spune ceea ce lucrurile nu ştiu încă despre ele însele?
Punctând ideea "privirii duble" asupra lucrurilor, A.M. insistă pe modul în scriitorul trebuie "să vadă" lumea: atât prin perceperea normală a lucrurilor cu care coexistăm, dar şi prin acea "privire ce vede dincolo de suprafaţa lucrurilor, de convenţii şi etichete, care te face să fii, în acelaşi timp, ici et ailleurs. Dar cum să spui toate lucrurile astea pe care le vezi, altfel decât scriind?"
Prin urmare, salvarea vine din scris? Iluzie sau terapie modernă?
*
Lucrez în bibliotecă, la o traducere din spaniolă. Mă descurc uşor, chiar neaşteptat de bine,. Desigur, cu dicţionarul. Mă rezum la câteva trimiteri în spaniolă, aşa încât, sper să termin articolul pentru revistă în câteva zile... Dar, iluzie! Cu trioul D-L-M e greu să ai linişte. Intrigile şi confesiunile intime explodează când te aştepţi mai puţin...
*
"Căsătoria e un prânz care începe cu desertul..." spunea Toulouse-Lautrec şi, chiar după experienţa mea redusă, nu greşea prea mult...
De ce mi-am amintit tocmai acum zisa asta? Poate pentru că mi-e foarte dor de A., de neliniştea continuă în care trăiam, de trecerile de la viforniţă, la canicula zilelor toride de vară...
Nu ştiu precis ce a determinat efectul de înstrăinare... (excelent titlu de roman!) pentru că am mai multe ipoteze. Poate că nu mai eram pe aceeaşi lungime de undă... Poate a întâlnit "marea iubire" acolo, în inima ţării... Poate... Doar Dumnezeu ştie.
Oricum, despărţirea e preferabilă tensiunii permanente în care trăiam şi chiar acelei prezenţe mereu absentă, minciunilor- albe sau grosolane-, ori duplicităţii, care îmi prindea fetiţa într-un păienjeniş de întrebări fără explicaţii...
*
În sfârşit, am divorţat... Nu intru în detalii pentru că, oricât de decent, momentul e jenant. Au trecut mai bine de trei ani de la un divorţ cum nu se putea mai amiabil. După ultima înfăţişare ne-am răcorit la o grădină de vară, făcând planuri de vacanţă pentru N. (Zilele trecute a venit să-i cunosc băiatul... Picătură leită). De ce n-am făcut-o mai curând? De ce n-am avut eu iniţiativa? Pentru că, foarte probabil, lucrurile ar fi decurs altfel. În competiţia tacită dintre noi, A. trebuia să aibă întotdeauna iniţiativa, dar şi ultimul cuvânt. În timp ce eu mi-am antrenat rezistenţa pentru a-i susţine proiectele utopice, exploziile de entuziasm şi crizele de după eşecuri.
Ar fi amuzant, dacă n-ar fi dureros. Mai ales pentru copila mea care, după nesfârşite "şedinţe de morală" a decis în locul meu: "Mami, hai să divorţăm!" Cum aş putea uita când am rezistat doar de dragul ei, pentru că, dintre noi doi, l-a preferat întotdeauna pe A.? Decizia ei însă m-a convins că amândouă suportasem deja prea multe!
Mă linişteşte un singur lucru. Că mama n-a fost silită să asiste la "eveniment". S-a grăbit să plece înainte.
*
Rău, tot mai rău... Pastilele nu mai au efect. Lectura nu mă mai ajută...E ora două dimineaţa. Scriu în jurnal, pentru că nu pot dormi de durere. Din nou, coloana..., aşa că am făcut potecă, plimbându-mă de la un capăt la altul al apartamentului, cu speranţa că durerea va trece prin mişcare şi gimnastică... Când cedează puţin, încerc să mă concentrez pe textele din volumul de povestiri... Poate nu va fi în zadar...
*
Noaptea trecută, l-am visat pe colegul R... Straniu, dar sugestiv:
Ne aflam amândoi pe o platformă, deasupra unei scene, într-o sală imensă. Fiecare era închis într-o cutie de carton, îngustă şi incomodă. Prin ochiurile de geam, special proiectate, vedeam ce se petrece pe scenă şi, deopotrivă, în sala de spectacol. Ne înţelegeam din priviri. Totuşi, eram intrigată: cum am ajuns acolo şi de ce tocmai noi? Ce obiective aveam, de fapt?
Fiecare în cuşca lui, observam, de departe, triplul spectacol: de pe scenă, din sală, dar şi ceea ce se petrecea cu noi înşine, în noua postură... Aveam sentimentul că tot ce urma să se întâmpla, era consecinţa unor voinţe străine..
Visul mi-a zgândărit vechi cicatrice: dorul de scenă, dorul de a scrie...
Dimineaţă, telefoane repetate de la R. I-a apărut cartea şi vrea să mi-o dăruiască. În contextul zvonurilor tot mai frecvente despre reorganizarea institutului şi după visul ciudat, îl evit cât pot. Însă, spre seară, apare cu cartea şi un bucheţel de caprifoi, reuşind să mă binedispună.
E vesel, încântat că a făcut rost de bilete la Dimineaţă pierdută! Tocmai am terminat de citit romanul Gabrielei Adameşteanu şi gestul lui m-a surprins plăcut. Ştia cât de mult doresc să văd spectacolul, poate unul dintre cele mai bune, din stagiunea asta. Pus în scenă la Teatrul Municipal Bulandra, e regizat de Cătălina Buzoianu...
... Trebuie să recunosc, a fost peste aşteptări! Un prezent îngheţat, la propriu şi la figurat, interesant sugerat de decorul lui Mihai Mădescu: în fundal, blocuri muncitoreşti, contrastând, în interior, cu oglinzi de cristal veritabil, mobilă Secession şi rochii de epocă - ce trimit la un mod de viaţă pretenţios, specific unei familii care mai păstrează din vechiul personal doar menajera şi croitoreasa...
Dincolo de poveste şi decor, de neuitat rămâne comunicarea actorilor cu spectatorii: pe de o parte, Tamara Buciuceanu în Vica, într-un rol tragi-comic, secondată de Mihai Constantin - personaje obişnuite, care duc o viaţă mediocră, plină de compromisuri; pe de altă parte, Gina Patrichi, Rodica Tapalagă, Irina Petrescu şi Victor Rebengiuc, ale căror personaje încearcă să-şi păstreze identitatea, supravieţuind într-o lume care şi-a decapitat elitele sau le-a trimis la închisoare...
După spectacol, păstrăm tăcere, fiecare cu gândurile lui. Eu, cu un sentiment de frustrare şi revoltă pentru ceea ce suntem, în raport cu ceea ce, în adolescenţă, ne imaginam că vom deveni. Retrăiesc încă spaimele şi neputinţele personajelor, în continuă degradare umană, oameni năuciţi de schimbările neaşteptate, înotând cu disperare printre curenţii subterani ai noii lumi. Unii se străduiesc să păstreze ce au avut, alţii să acceadă la un "mai bine" incert. În realitate, două lumi marcate de ură dar silite să se suporte, deşi se dispreţuiesc reciproc, gata oricând să se războiască, dar incapabile să înţeleagă cauza propriilor frustrări şi rostul lor pe lume.
*
Cum a început relaţia noastră? Cum s-o definesc? Ca prietenie specială, începută prin interesul pentru literatură...
Indiferent ce este, depinde de o mulţime de elemente, neglijabile doar în aparenţă, dar care ne agresează zilnic: trecutul fiecăruia şi eşecurile în căsătorie, bârfele colegilor, zvonurile privind noua reorganizare, dar de ce nu, poveştile cu care mă copleşeşte după zile de absenţă, menite mai curând să ascundă decât să lămurească ceea ce există între noi. Dacă există ceva... Înţeleg repede că întrebările mele, destul de convenţionale, nu vor primi răspuns, pentru că, la fel ca A., şi R. după divorţ, trăieşte iluzia propriei sale libertăţii, convins că are un ascendent asupra mea.
Decid să iau lucrurile aşa cum sunt. Suntem doi oameni maturi, divorţaţi, dar cu experienţe de viaţă inegale, aşa încât îi las iniţiativa de a organiza întâlnirile, dar îmi păstrez dreptul de a spune NU, când nu-mi convine ceva.. NU, cu orice risc. Nu mă interesează poveştile amicilor şi nici conflictele sale cu colegii sau familia.
Însă, trebuie să recunosc: la telefon, vocea lui mă animă şi, după cum o percep - emoţionată, veselă sau impertinentă, ştiu exact în ce stare se află, dacă întârzie la tenis, cu amicii la o bere sau e acasă, pregătindu-mi mici atenţii. Deliberat sau nu, entuziasmul şi pofta lui de viaţă mă scot din agonia în care intru când N. e plecată.
Recunosc, a învăţat să aştepte, să-mi suporte fiţele de femeie divorţată, eliberată de un mariaj eşuat deşi nici la el lucrurile nu stau mai bine în privinţa problemelor în familie!
Însă, nu ştie ce rol a jucat în descoperirea mea: plăcerea de a spune NU! NU! Refuzul categoric sau ambiguu... Amânarea răspunsului care îţi dă iluzia independenţei... În orice caz, a controlului asupra propriului destin. Pentru început, mă mulţumesc cu acest "Nu", cochetând cu iluzia că am început să evit însingurarea...
Dar cum aş putea să recunosc că simpla lui prezenţă mă scoate din agonia cotidiană, că provocările lui literare mă silesc să mă implic şi să intru în competiţie cu el pentru finalizarea volumului de povestiri...
Cum să accept că, deşi mai fac nazuri uneori, îmi plac insistenţele lui de a ieşi în lume, la un film, un spectacol de teatru, un vernisaj sau o întâlnire cu prietenii, chiar dacă îi accept atenţiile ca pe un favor....
Cum să recunosc că aştept să mă sune, să vină să mă ia - oriunde -sau, că până şi aşteptarea lui îmi dă o senzaţie de bine, de viaţă trăită cu emoţie, cu bucurie sau cu furie reprimată, că nu sunt o legumă, sunt încă vie, o femeie care simte şi visează... să ne citim, reciproc, textele, chiar dacă ne certăm cu poftă, consumându-ne energia pentru a apăra un coleg disponibilizat sau un scriitor desfiinţat la Tavernă...
Cum să-i spun că îi ador poveştile inventate pentru buna dispoziţie, întâmplări fabuloase şi personaje în care îl regăsesc, amuzată, spre deliciul amândurora, în timp ce friptura şi papanaşii aromaţi, paharul cu vin roşu, ne deschid pofta de dans, ca o nouă formă de terapie... Sau că, după plimbarea nocturnă, spre casă, mă simt iar o adolescentă visătoare, împăcată cu lumea şi cu mine însămi, nerăbdătoare să mă întorc la maşina de scris...
(va urma)