Nimeni să nu afle (I)

Septi m-a sfătuit să scriu adevărul meu. Procedeu infailibil, zice el. Curăţă, arde, însănătoşeşte sufletul bolnav. Indiferent de ce-i bolnav: de invidie, de ambiţie, de ură, de dispreţ, de neputinţă, de greaţă... Sau de iubire. Da, el consideră iubirea un fel de boală de care singur trebuie să te vindeci. Adevăr deci... Mă voi vindeca oare? Voi scăpa de sila faţă de mine, de ceilalţi? De speranţe cald pulsând printre răzleţe gânduri? Învrăjbite cu necuprinsul pustiu domestic? Cu zile egale, adormitor liniştite? Aşa, simplu, doar aşternând cuvinte în pagină? Să încerc, deşi...

Dezastrul a început în vacanţa de iarnă, când m-am trezit singur în Iaşi. Fără nevastă, fără copii, doar cu amintirile şi cu vraful de cărţi sub nas. Mă documentam la biblioteca universitară pentru lucrarea cerută de gradul I. Trimis, aici, expediat, pentru a fi cât mai exact, de nevastă-mea. O salarizare mai decentă, nu? În primele zile nu s-a petrecut nimic neobişnuit. Lucram, mâncam, dormeam. De ce nu m-am închis, ca de obicei, şi în seara blestemat fericită când am reîntâlnit-o pe Iris? Ce stranie, fascinantă coincidenţă mi-a adus-o vecină de scaun la Filarmonică, nu mai stau să dezvolt acum. Ce rost ar mai avea? Aşa s-a întâmplat şi gata. Fiinţa ei a cotropit din nou liniştea sufletului meu. Retrezind adieri voit uitate.

Lumina s-a stins, m-am mişcat în scaun neatent, deranjându-mi vecina sau vecinul. M-am întors să-mi cer cuvenitele scuze. Cuvintele mi-au îngheţat pe buze: înclinarea graţioasă a capului, profilul de Nefertiti al iubitei mele din romantica poveste de neîmplinită dragoste, Iris, iubita mea, întreaga ei făptură, era acolo. la câţiva centimetri de mine. Îi auzeam răsuflarea uşoară. Anii duşi, toţi anii pierduţi, s-au topit. Silueta ei mlădioasă, porţelan chinezesc, se desena şerpuitor în fotoliul prea larg pentru ea. Cu umerii tot înguşti, rotunzi şi mici, cât să se ascundă în nepriceputa mea palmă. Visez? Sunt treaz? Nu mai ştiu nici eu. Îşi retrage braţul, "nu face nimic", fără să se întoarcă spre mine. Oricum, nu m-ar fi recunoscut. "Femeie răspândită-n mine ca o mireasmă de pădure", îţi aminteşti, Iris? Ce să-şi amintească? Să mă trezesc, am lucrat fără pauze, sunt surescitat, lesne impresionabil. Mai bine mă plimbam. Aerul rece limpezeşte. Cugetul şi simţirea, nu, iubito? Aşa îmi spuneai când colindam străzile bătrânului oraş în lung şi în lat. Închipuindu-ne că..., mereu doar închipuindu-ne.

O urmăresc furişat, la fel ca în ziua în care am cunoscut-o. Îndrumătorul grupei nostru făcea apelul. Când am auzit Florescu B. Iris, ce nume, părinţi horticultori oare? M-am întors s-o privesc. Obrajii ei înfloriseră într-un roz aprins, sub pleoape oriental alungite peste ochii imenşi, răsăriţi sub fruntea înaltă, bombată, jumătate de faţă numai ochi şi frunte. Peste care şi-a trecut mâna neobişnuit de îngustă, transparentă aproape. "Asta-i pianistă, i-ai văzut degetele?" Şoapta lui Dan, şeful grupei, avidul colecţionar de zece, a risipit clipa. Fata s-a topit, petală de nea, printre ceilalţi colegi.

Am regăsit-o în bibliotecă. Nu era o conştiincioasă. Voia să ştie totul. Despre lume, despre viaţă, despre scriitori şi vremea lor. Când discutam, în pauzele de lectură, uitam adesea că e frumoasă, că o iubeam nebuneşte, o vedeam peste tot, o aşteptam cu inima adunată în stomacul strâns. Ca la examene. Atunci, înfruntam un egal, argumentele ei aveau ţinută, se înlănţuiau într-o logică perfectă. Cum să-i spun că o iubesc? Acasă o conduceam foarte rar. Din prima clipă m-au intimidat vila ascunsă între brazi, bătrânul domn din scaunul cu rotile. M-a întrebat cum se numeşte moşia tatălui meu şi pe câte hectare se întinde. Eram în România anului 1975. Bătrâna doamnă cu perucă argintie mi-a cerut şoptit să-i destăinui ce impresie mi-a făcut Moulin Rouge-ul. Simţeam încă în palme bătăturile cositului de vară.

După prima sesiune, m-am întors, cuminţit, la colegele fără vile, Paris, moşii. În fiecare lună ieşeam cu alta. Nu se supărau când le părăseam. Ele îşi căutau un soţ şi găseau doar un vag prieten. Mă plictiseam cu ele, dar, disperat de neuitare, perseveram. În anul cinci am capitulat şi m-am însurat. Mi-am ales nevasta la revelionul organizat de cantina noastră, cu salată orientală şi prăjitură economică. Mi-am ales o fată zdravănă, cum şi-o doreau cei de acasă, sănătos clădită, capabilă să nu se lase înfrântă de greutăţi. "Că viaţa nu-i zbor de păpădie, băiete", îmi repeta mama când mă întorceam acasă.

Repartizaţi amândoi într-o comună cu liceu abia înfiinţat, ne-am adaptat rapid. Oamenii locului respectau "domnii" cu carte şi îşi trimiteau copiii la şcoală. Îi învăţam să scrie, să citească, pe unii chiar să gândească. Curând am fost transferaţi într-un orăşel viticol. Noii mei elevi iubeau poezia, se visau Eminescu şi Labiş. Sau doreau să devină profesori. Îi meditam pentru admitere, la Filologie, Filozofie sau Istorie. Am fixat un tarif de nimeni contestat: îmi cheltuiam cu ei timpul meu. Număram bancnotele necomplexat, fără urmă de remuşcări. Bani munciţi, nu?

Ca să înţelegeţi mai bine cum stau lucrurile, trebuie să vă spun că am fost al zecelea copil al părinţilor mei. Sănătos şi mereu flămând. Mai mult dezbrăcat decât îmbrăcat. Într-un an, am mers, trei dintre noi, cu aceeaşi pereche de ghete la şcoală. De aici mi se trage aşa zisa mea zgârcenie. Aş numi-o cumpătare. Independenţa materială te fereşte de momente de umilinţă, îţi asigură un trai decent. Un minim de economii, bani albi pentru zile negre, mi se pare o datorie a oricărui ins vertical. Am impus, în familie, cheltuieli ponderate. Aşa mi-am cumpărat Wartburgul nostru siniliu, motor de aur. Nu-i prea arătoasă maşina asta, dar e trainică. La fel ca nevastă-mea. Dacă mă gândesc mai bine, alegerea nevestei a fost lozul cel mare. E perfectă. Nu se plânge niciodată, munceşte mult şi bine organizat, nu-mi discută hotărârile, de mofturi, capricii nici vorbă nu poate fi. Doarme ca un prunc, în toţi anii petrecuţi împreună nu a luat nici măcar o aspirină. Şi-a dat şi examenele de grad. Înaintea mea. Predă şi astăzi după cursuri viguros tocite în facultate, nu se complică ea cu lecturi de ultimă oră. Păşeşte numai pe pământuri ferme, are oroare de poduri suspendate, de orice înălţime întâlneşte. Excelentă mama, soţie, profesoară, recunosc ori de câte ori ascult păţaniile copios dezvăluite de unii colegi. Am iubit-o vreodată? M-a iubit ea? Stingheritoare întrebări... Pe care nu mi le-am pus niciodată până acum. Suntem mulţumiţi unul de altul. Nu ne dorim decât ceea ce putem duce la bun capăt. Evităm neprevăzutul, respectăm întotdeauna planificările stabilite la începutul fiecărui an şcolar.

Numai lucrarea mea de grad a venit fără de veste. Nu-mi dau seama de ce am venit singur. Dar ce importanţă au toate astea? Când aş vrea numai să pot atinge, nu, să mângâi, braţul rotund răsfăţat în dantela neagră. De ce se aplaudă atât? S-a sfârşit concertul?
- Sărut mâna, Iris! Nu mă recunoşti?
- Cum să nu, cum să nu? Unde te-ai zăvorât până acum, stimate domn? Dispari doar la doi paşi geografici de noi şi nu ne mai onorezi cu prezenţa? Când te vor vedea şi ceilalţi colegi, surpriză de zile mari! Ia să te admir mai bine... un început de calviţie, ne maturizăm, ne maturizăm. Dar îţi stă bine, pe cuvânt. Îţi dă un aer meditativ. Totuşi, cum de-ai spart gheaţa? Nu te-am zărit la nici una din tradiţionalele noastre întâlniri.

Nu-i răspund. Şuvoiul grăbiţilor ne desparte. Aş vrea şi nu mai pot s-o privesc, să-i ascult glasul învăluitor. Parcă ieri ne-am fi despărţit. Doamne, doamne, ce-i cu mine? Îi ţin blana neîndemânatec. Port încă opincile sparte ale bunicului în preajma ei. Îi întâlnesc ochii, cât de mari şi pătrunzători au rămas, cămeşoiul de cânepă al tatălui îmi zgârie pielea sub cel mai elegant costum din spartana mea garderobă. Glumeşte încă în stilul tinereţii. Uitat de mine. Încerc o rememorare a jocurilor noastre de cuvinte. Le-am uitat, mai bine tac, agitaţia din jur mă ajută. Ajungem în strada deodată pustie...
- Pot să te conduc?
- S-ar putea şi altfel? Mai schimbăm o vorbă, mai aflu şi eu noutăţi neştiute, neînţelese la vreme. Nu crezi că ar fi timpul?

Glas de gheaţă. Mă va întreba de ce am dezertat atunci, după singura noastră noapte. Ce să-i spun? Că m-a înfricoşat pasiunea ei, dragostea mea? Apariţia tramvaiului mă salvează.
- Nu mergem pe jos? Stai tot acolo, nu? întreb gâtuit de o absurdă speranţă.
- Da, sigur, tot acolo. dar cum să mergem pe jos la ora asta? Urci? În tramvai, dragă.

Cum să nu urc? O undă de parfum, franţuzesc oare, nu mă pricep, mă împresoară când mă aplec s-o întreb la a câta staţie coborâm.
- Ai uitat?

Ironică doar? Surprinsă şi atât? Sensurile exacte îmi scapă, hăţurile solidei mele căruţe cu roţi cauciucate mi-au fost smulse. Gonesc într-o berlină aurit fragilă. Destinaţie? Înspăimântător necunoscut. Mă absoarbe, mă aruncă într-o baie de năucitoare lumină. O privesc. Îi văd vorbele, nu i le aud. Îmi atinge mâna. Să mă trezească, nu suntem singuri. Presupun că arăt ca un idiot, mă concentrez, îi răspund monosilabic. În sfârşit, suavul meu calvar a luat sfârşit. O sprijin când coboară. Să-i păstrez mâna într-a mea. Bicisnic, nu duc gestul până la capăt. Aş strânge-o toată în mine. Prea târziu. Vila dintre brazi se ridică în faţa noastră după câţiva paşi. Amân despărţirea:
- Ce mai fac părinţii? Bunicii?
- Au mai murit, au mai îmbătrânit... Nu intri? Nu deranjăm pe nimeni. Mama citeşte, uite lumina de la mansardă, iar băiatul deja a adormit.

O iraţională teamă mă împiedică să trec dincolo de poarta pentru mine, fermecată.
- Sărut mâna, mai bine nu. Lăsăm pe mâine...
- Iar fugi? Nu vrei să-mi spui ce s-a întâmplat atunci? Ce se întâmplă acum?
- Iris, dra..., m-am oprit speriat. I-am sărutat mâna. După o viaţă, mâna ei într-a mea. Lamentabil, cât de patetic pot fi. Continui: Tot la Institut? Îi gonim pe toţi şi rămânem singuri...
- În definitiv... asta e... Singuri ai spus?

A închis poarta, mi-a făcut un semn mic din uşă. Abia acum, când nu mai respiră lângă mine, o simt cu adevărat. Mintea, sufletul, trupul mi le las cutreierate de ea. Cuvintele nespuse izbucnesc deodată şi totul devine extrem de simplu. De posibil. Braţele mele o înlănţuie, mă las cuprins iar de beţia veche. Păşesc uşor, nu mai ating pământul. Am reîntinerit peste noapte. Stupid. Ridicol. Am febră, asta-i sigur. Preferam 20 de grade sub zero primăvăratecului ianuarie care m-a debusolat. Gata, mi-am revenit. Ce-i cu romantismele astea în abur de telenovele? De-a dreptul puerile. Atât de străine de traiul meu aşezat. De fata mea premiantă. De nevastă-mea moderată în toate. Niciodată nu şi-a cumpărat parfum sau cosmetice. Ah, şi ce suprafaţă lucioasă, perfect strunjită, avea viaţa mea. Nicio asperitate, aluneca netedă, mereu aceeaşi. Matur, a zis ea? Sting furios veioza, mă încolăcesc în aşternutul rece. Să dorm. Trebuie să dorm. Mâine am de lucru. Mâine o văd, o văd din nou. Ca în seara de noiembrie când am sărutat-o prima oară. O înlănţuisem, dar ea îmi scăpa. Plutea, petală de nea, sub copacii auriţi de toamna caldă, luminaţi de luna grea, de aramă topită, uriaş disc roşu dintr-o noapte cu iele... Iris, dragostea mea, Iris...