Nimeni să nu afle (II)

- Alo, alo! De ce răspunzi aşa greu? S-a întâmplat ceva?
- Dormeam. Da, da, sărut mâna, dragă. Totul e O.K. Dormeam, da, dormeam. Da, mi-am ales cărţile, am şi fişat o parte din ele... Dar ce-i, frate, de sunaţi în miez de noapte? Hai, scurt, ni se duc impulsurile! Notez, caut. Ce să se întâmple, dragă? Nu s-a întâmplat nimic, sunt adormit, atâta tot.

Între telepatie, fenomen recunoscut, studiat de savanţi, şi nevastă-mea nu există absolut nicio legătură. Şi totuşi, telefonul ei sfărâmase seara de aramă topită. Mă întind din nou. Îmi acopăr ochii sub braţul îndoit. Parfumul iubitei mele stăruie, am luat-o pe Iris cu mine. Dacă aş fi îmbrăţişat-o... Ce s-ar fi întâmplat? Smintit, de un milion de ori smintit. De ce? Pentru că iar am fugit sau pentru că... Să dorm, să uit, să dorm. Cu cine s-a căsătorit oare?

Aglomerez dimineaţa cu urgenţe inventate. Din zece în zece minute, mă uit la ceas. Până când răbdarea cedează. Mă urc în primul tramvai şi iată-mă în penumbra uriaşului hol al Institutului. Liniştea se sparge în exclamaţii vesele. Sărut obraji catifelaţi, aromaţi, strâng la piept bărbaţi abia recunoscuţi. Glumele lor nu-mi alungă crisparea, vor crede că m-am prostit de tot. Mă concentrez şi le servesc colegilor felia de viaţă scăpată de sub controlul lor. Subţire şi fadă. Da, asta e viaţa mea. Nimic neobişnuit în ea, nimic neaşteptat. În afară de Iris. Constrâns de coerenţa relatării, mă calmez. În sfârşit, o pot privi. Pare cu mult mai tânără decât noi. Are trăsături nu obosite, ci limpezite, subţiate parcă, protejate de insesizabile transparenţe. Tinereţea noastră într-o târzie după amiază de ianuarie primăvăratec, asta e Iris. Unde au dispărut ceilalţi? De cât timp vibrează tăcerea între noi? Îi mângâi degetele, la fel de înguste, îngrijorat deodată: dacă dispare? Zâmbeşte. Un surâs apropiat, cald, răsfăţ de lumină difuză, neştiut de mine.
- Mergem? Ne aşteaptă ceilalţi...
- Nu mai e nimeni, Iris. Vii?

Nu m-a întrebat unde. M-a urmat înfăşurându-şi haina în jurul trupului liană. De ce am reluat itinerariul singurei noastre evadări din oraş, petrecută tot în ianuarie, în loc s-o invit la cină, aşa cum procedează orice bărbat normal, nu v-aş putea spune. Doream o reîntoarcere în timp? Să ating din nou punctul sublim şi dureros care a fost prima şi singura noastră evadare?

Fericiţi de nota maximă obţinută la ultimul examen, dat cu cel mai temut profesor, ne explicam, unul altuia, ce ne-a căzut, ce întrebări suplimentare ni s-a pus, ce-am răspuns. Ningea torenţial. Nu ştiu dacă un om trăieşte, într-o viaţă, două seri la fel de alb strălucitoare. Mâna ei se încălzea în buzunarul ponositului meu palton, o simţeam fierbinte lângă coapsa mea. Înfiorată de îndrăzneli până atunci reprimate. Nu, Iris e iubita sufletului şi gândului meu. Numai? Îmbrăţişările noastre nu aveau nimic cast. Mă torturau chiar. Iris mi se abandona, îi simţeam fiecare părticică din trup prin haine, parcă ar fi vrut să treacă dincolo de ele, să mă găsească. Nu mă ascundeam, credeţi-mă. Doar că iureşul sângelui înnebunit de dorinţă se stingea în faţa ochilor ei imenşi. În care citeam o rugă nespusă. Poate nu am ştiut ce-mi spun ei? Eram atât de tânăr! Zăpada cădea în ceţuri vătuite alb. Şi mâna ei... Am sărutat-o în decorul halucinant. I-am sărutat şi palma vinovată. Era rece, aproape îngheţată. Numai închipuirea mea năştea vinovăţia ei. Am intrat în cârciuma de sub salcâmi. Înseninaţi, veseli şi guralivi, am sorbit un vin fierbinte şi acru. Din căni ciobite. La întoarcere, am scurtat drumul. Nu mai ningea, gerul se înăsprise. Singurii călători în tramvaiul cutie de chibrituri. Nu vorbeam. Îi încălzeam mâinile. Vatmanul se întorcea des spre noi. Zâmbindu-ne complice.

Iris mi s-a dăruit cu inocentă simplitate. De ce i-am urmat chemarea atunci? Doar mai fusesem singuri şi altădată. Poate pentru că ruga bănuită în privirea ei strălucitoare devenise poruncă. Prea supus serv într-o noapte de strălucitoare poveste. Am plecat în zori. Îndrăgostit cu disperare. Iris mă învăluia fierbinte, fermecător îmi sugruma fiinţa şi inima. Păşea alături de mine. O atingeam în dor abia descoperit. Eu devenisem Ea. Simţeam că voi dispare, că mă va absorbi? Imbecil, asta am fost. Acum o doresc la fel ca în clipa când am părăsit-o. E femeia mea, numai a mea. Ah, reumatismul ăsta, tocmai acum. Răresc paşii. Iris se întoarce spre mine.
- Obosit deja? Nu prea eşti în formă. Ce sport practici? Cum, nici zilnica gimnastică? Vei regreta, mişcarea fizică...

Nu am aflat importanţa mişcării fizice. Ajunsesem la cârciuma cu vin fierbinte şi acru. Schimbată, renovată în sordid bufet de margine de oraş. Dispăruseră şi godinul din mijlocul sălii, şi pereţii zugrăviţi cu frunze verzi, ezitând între palmieri şi rododendroni, printre care se zbenguiau cireşe galbene, pisica roşcată nu mai torcea pe stiva de lemne. De noi s-a apropiat un ospătar.
- Două căni cu vin fiert, o aud, ca prin vis, pe Iris.
- Nu ţinem aşa ceva. Numai selecţionat de regiune. La kilogram, dacă doriţi. Cu chiftele. Câte să fie?
- Nici una, părăsesc eu reveria. Şampanie ai?
- Aici? nu-şi stăpâneşte ospătarul veselia. Iris se ridică. O decupez în decor. Realitatea întrece fantezia. Izbucnesc în hohote. După o clipă de mirare, râde şi ea. Dezlănţuit. Ieşim în şosea, cu braţul ei strecurat sub al meu. M-a iertat? Străini şi atât de apropiaţi.
- Cizmele mele nu ţin la maraton. Poate trece un taxi...

Stupid, îi replic: Nu m-am urcat în viaţa mea într-un taxi. Iris, draga mea, nu-ţi aminteşti? Zăpada torenţial căzând peste doi tineri fericiţi... Şi...
- Nu mai continua, te rog! Amintiri excesiv de romantice, nu crezi? Şi, pentru mine, dureroase. O unică, fericită amintire, nu-i prea puţin?

O agitaţie imposibil de strunit a pus stăpânire pe mine. Destăinuiri, şuvoaie de vorbe. Să înec clipa de încercare. De alegere. Acum sau niciodată. Când am deschis poarta vilei, sus a fâlfâit o perdea.
- Intri, nu? Bem ceva fierbinte, nu e târziu.

Invitaţie de convenienţă. Mi s-a făcut deodată îngrozitor de frig. Poate nu-mi observă tremurul. Nu-mi doream decât să rămân singur, să înţeleg ce se întâmplă. Nefericit, dar nu înţelept, am refuzat încă o dată să intru în casa în care Iris ar fi putut fi soţia mea:
- Pe mâine, Iris. Acum am de lucru.
- Mâine? Crezi că mai există un mâine?

Mă întorc la hotel pe jos. Dacă nu ar fi adierea acum cunoscutului ei parfum, aş jura că imaginaţia îmi joacă o festă. De ce nu am îmbrăţişat-o, mă întrebam iar şi iar, abia stăpânindu-mă să nu mă iau singur la palme. Fiinţa mea de carne se tânguia, inima trepida. La fel ca în noaptea petrecută în mansarda iubitei mele Iris. Ce vreau, în definitiv? Iris e tinereţea mea. Absurd, mi-o doresc din nou. Numai lângă ea aş învinge searbăda mea viaţă. Aş lua totul de la capăt. O boare proaspătă mă scaldă, mă copleşesc proiecte de mult uitate. Ignor prezentul şi visez un imposibil viitor azuriu. Dar cum să ajung în preajma lui? Cum să înnod firul rupt de imbecilitatea mea, de obsedanta mea iubire?
- Alo, Iris? Te aştept la gară! Grăbeşte-te, dragostea mea!
- Unde?!
- La gară! Vino cât poţi de repede.

După o lungă tăcere, aud un fel de chicot. Nu, nu putea chicoti Iris, a intervenit cineva pe fir.
- Cât te-am aşteptat! Ce-ai făcut toată viaţa asta? De ce te-ai ascuns? Vrei să fugim în lume? Romantica evadare, ah, ce sublim joc, domnule! Laş afurisit! Vin dacă îmi promiţi că ne oprim la Calais, să traversăm Canalul Mânecii înot... Alo, mai eşti pe fir? Sau ai dispărut iar în plină mărturisire de nestinsă dragoste? Pentru mine, Penelopa ta, tinereţea ta.
- Da, da, iartă-mă, sunt un zăpăcit, ai dreptate. Ca întotdeauna, tu ai dreptate... Sărut mâna! Pe mâine totuşi, da?

Cobor la bar, comand un coniac dublu. În sfârşit, mă pot suporta. Gândurile nu mai dor, deznădejdea-i părere, Iris la fel. Mi se închid ochii, mi-e somn şi silă. De mine. Laş?! Dimineaţă m-am trezit cu o trăznitoare durere de cap. Beau extrem de rar, iar coniac numai silit de împrejurări. Las apa să-mi curgă pe creştetul pleşuvit. Ah, ce Adonis, ce Romeo! Bolovan spinos, capul îmi apasă umerii, mă clatin sub greutatea lui. Am îmbătrânit peste noapte cu zeci de ani. Iris, lucrarea blestemată, la naiba cu toate, cum scap de migrena asta? Laş a spus? Mă îmbrac, hainele se încurcă una pe alta. În stradă, circuitele neuronale reintră în făgaşul obişnuit. Respir adânc, aerul rece limpezeşte. Două pahare de lapte bătut, o cafea, o ţigară şi chenarele se reglează în normalitatea lor. Anormală, acum, pentru mine. Dar nimeni nu trebuie să afle. Se duce, zboară respectabilitatea şi celelalte. Am trudit două decenii să le prind în cuşca vieţii mele. Laş, da?

Mă opresc la primul telefon public. Îi cer o ultimă întâlnire, am tren după amiază. Ne întâlnim aproape de casa ei, în Copou, pe o alee lăturalnică. Se apropie de mine în aceeaşi blană argintie. O privesc intens. Cum să mi-o întipăresc pe retină? Ochii încercănaţi parcă i s-au mărit sub machiaj. Habar nu am ce să-i spun. Ştiu doar că trebuia s-o văd imediat, că trupul mă doare până la ţipăt, că mâna mea aşteaptă să simtă iar pielea parfumată, că vreau să-mi duc singura mea iubită cât mai departe de normalitatea care iar mă înhaţă. Unde?
- Recurgi de obicei sau in extremis la ultimatum? Răspunde ceva, indiferent ce, uite cum ne priveşte bătrânul. Să facem câţiva paşi.
- Da, da, murmur panicat. E foarte aproape şi foarte departe de mine. O opresc şi o îmbrăţişez. Pleoapele-i coboară violacee. S-a ascuns. Ţin în braţe o păpuşă de ceară? Nu, sângele îi pulsează viu, îi culeg din colţul buzelor boabele de purpură ţâşnite în sărutul barbar. De unde atâta înverşunare? Vii, Iris? Îmi îndepărtează mâinile blând, strângându-şi haina protector.
- Te sun diseară, acum trebuie să mă întorc. Mai vorbim, da? şi dispare în ceaţa crengilor golaşe, doar pentru mine înflorite.

În faţa hotelului, refuz să-mi recunosc Wartburgul. Nu a venit singur. Disperarea mi se pare cea mai firească stare dintre toate cele trăite de om.

- De cînd te aştept! Am adus-o şi pe Vali. Să vadă mormintele clasicilor. Ocupat cum ai fost, nici tu nu le-ai revăzut, aşa-i, dragă? Vai, ce-ai slăbit! Ţi-am reproşat că te-ai lenevit, dar nici să te extenuezi aşa. Să nu te mai recunoască omul.

Şuvoiul neîntrerupt de vorbe îmi loveşte creierul. Ce i-aş putea răspunde? O simt pe Iris în mine, cu mine alături. Mă salvează detaliile concretului imediat.
- Veniţi sus, vă spălaţi pe mâini, mergem la masă. Apoi la Eternitate, pentru eternitate, ha, ha, râd neghiob. Condamnat pe viaţă. Nevastă-mea tace. Se chinuie să înţeleagă. Să fim atenţi, actorul să intre în scenă cu rolul învăţat, altfel cade spectacolul.

După câteva ore, plecăm spre cimitir. Să ne facem corect tema, nu? Bătrânul meu siniliu îmi răspunde prompt, mângâi volanul. Opresc în faţa porţii. Nu suport maşini pe alei străjuite de morminte. Nevastă-mea o ţine pe Vali de mână. S-a înălţat, o adevărată domnişoară. Să-i căutăm un palton nou. Sau, mai bine, o blană. Argintie. În faţa bisericii, se opreşte un Mercedes din care coboară Iris. Nu mă înşel, ea este! Se apleacă spre cel de la volan. Îl simt. Îl recunosc. Exact aşa mi-am închipuit că arată un consilier ministerial. Îşi vizitează familia între două drumuri Havana - Bruxelles. Se deschide şi portiera din spate. Coboară un adolescent deşirat. Iris îi aranjează fularul. Cu chipul inundat de zâmbetul abia descoperit de mine, caldă fulguire de-o clipă. Un laş netrebnicit, asta am fost. Acelaşi zâmbet dăruit mie. Neghiob!

Vali o priveşte. O admiră deschis, copilăreşte, fixând-o insistent, ca şi cum ar arăta-o cu degetul. Mă tem să nu fim observaţi, o prezentare cu strângeri de mâini îmi pare tortură medievală. Le conduc pe o alee îngustă. Ajungem mai repede la Topârceanu. Mă cred, eu sunt Şeful. Nevastă-mea scotoceşte în geanta uriaşă, cumpărată în urmă cu un deceniu la Mangalia. În sfârşit, găseşte buchetul de imortele, vopsite în albastru electric şi roşu de jar. De ce nu sunt acoperit de un jar viu, să dispar şi din nou s-o iubesc pe Iris? Într-o altă viaţă.
- Îţi place, dragă? Buchetul...

Învins, înclin capul prins într-un inel de foc. E oribil, dar îmi place! Pe toţi sfinţii raiului şi pe toţi dracii iadului, îmi place! Trebuie să-mi placă!

Gata spovedania, Septi. Vindecarea? Somnul adânc, lipsit de vise străluminate de Iris? Vor veni?

P.S. Visez realist, Septi. Domnul consilier ministerial va pleca din nou. Patria are nevoie de serviciile sale. Şi Iris înfruntă zile de nesfârşită singurătate. Iar eu trebuie să termin lucrarea părăsită în primăvăratecul ianuarie.