Încotro, acum, domnule?

Există întotdeauna un prim val. Care eliberează, oarecum miraculos, din măruntaiele unei mări aparent liniştite, agitată-n adâncuri, vietăţi care au simţit primejdia pasivităţii sau ineficienţa luptei. Şi care, deşi ştiu că vor fi purtate spre necunoscut - niciun ţărm străin n-a trimis încă înapoi ştiri prin contracurenţi, e primul val, da?! -, îl preferă unui familiar toxic. În vara lui 1990 un astfel de val uman, tăcut, dar nu mut, fiindcă anunţa clar tsunami-urile de emigraţie de mai târziu, a dus cu el, pe direcţia est-vest, pe primii români suficient de aventuroşi, de inconştienţi ca să-şi cumpere bilet doar-dus. M-am aflat printre ei. În spatele valului nostru, pe suprafaţa apei care bolborosea sulfuros, pluteau căşti de miner, bâte din lemn de esenţă tare din pădurile patriei lustruit pe spinări de studenţi şi intelectuali, epoleţi aurii, microfoane, pantofi-cu-toc fără toc, cărţi fără coperţi şi... petale roşii de trandafir.

Într-un material publicat iniţial, în iarna lui 2019, în revista Orizont, am depus mărturie de cum s-a simţit prima gură de aer liber. Despre cum se umpluseră plămânii de libertate în anii care urmaseră şi despre ameţelile pe care ea o provoacă, scrisesem, ce-i drept, cândva, un întreg roman (Clovnul din lemn de gutui - de Radu Jörgensen, editura Nemira 1998 / ediţia a doua Cartea Românească 2011, sub titlul definitiv Se respinge). Dar luna asta se împlinesc exact 30 de ani de când am păşit pe peronul primei gări scandinave. Prin urmare, cu acordul Dlui Mircea Mihăieş, redactorul şef al revistei Orizont, republic aici, pentru cititorii LiterNet, acest text.

Lectură plăcută,
Radu Jörgensen


Când am trecut graniţa dormeam.

N-aş putea începe altfel, acum, decât am făcut-o pe 4 ianuarie 1993, la paralela 59 Nord europeană. Data e imortalizată pe ultima pagină a cărţii. Atunci m-am hotărât să las cortina să coboare în faţa dramediei al cărei personaj fusesem timp de trei ani, două săptămâni şi o zi. Cortină prea scurtă, de teatru de provincie, în fond, pe sub care, de sute şi mii de ori după aceea, m-am aplecat să mai arunc (câte) o privire. Mecanismul (interior) care declanşase scripetele de coborâre al acelei cortine - menită să-mi apere amintirile, dar şi să mă apere împotriva lor - fusese unul de sens contrar. O mişcare de ridicare, de verticalizare, la care asistasem, mut, nemişcat, înduioşat, cu câteva zile mai înainte.

Fără să mă consulte, deşi eram lângă el, jos, pe covor, sprijinit într-un cot, luase de unul singur hotărârea. Se apropiase de-a buşilea de masa de sticlă, sprijinită pe picioare metalice aurii, şi se prinsese de marginea ei. Apoi, parcă fără efort şi la prima încercare, îşi ridicase trupul micuţ în picioare. Călcase de câteva ori împrăştiat, pe loc, ca un dansator care repetă un pas nou învăţat, mirat de cum se simte covorul sub tălpi, mirat de unghiul cel nou din care vede cum obiectele atât de cunoscute se apropie şi se depărtează, cumva neliniştite. După care, în loc să se mulţumească cu o victorie şi să-şi dea drumul înapoi în şezut, nu numai că rămăsese în picioare, dar o pornise de-a lungul ovalului de sticlă fumurie, curios. Avea de cucerit o lume.

Fast-backward. Personajul acesta, deşi de o importanţă capitală, nu existase în scena de pe peronul Gării de Nord, Bucureşti, România în vara lui 1990. Scenă care avea să anunţe aici-numita trecere peste graniţă. Cineva, ceva, îl jucase în schimb pe tatăl lui ca pe o... am vrut să scriu marionetă, dar ar fi cumva nepotrivit. Fiindcă în aparenţă nimeni nu-i limitase acelui viitor tată gradele de libertate. Deşi... Nu tu sfori, nu tu beţe. La fel, nimeni care să-i deschidă şi să-i închidă gura la comandă, ca unei marionete ciorap trasă pe mână. Avusese el singur grijă să se facă auzit fără ajutor din afară. Devenind, de multe ori, incomod. Scena Gării de Nord va fi împrumutată mai târziu unui personaj de roman. Care, sigur, o va lua ulterior prin păpuşoiul vieţii lui, părăsindu-l nerecunoscător pe autor de 477 ori în 477 pagini. Cititorul acelui roman nu va şti, spre exemplu, că e o scenă mai-târziu-ciopârţită. E rezultatul cedării politicoase în faţa unui la fel de politicos "mai tăiaţi şi dumneavoastră câteva pagini". Dar să nu divagăm. Magicianul, De-Sus-Venitul care intervenise în iulie 1990 fără să intervină, nu făcuse decât să pună, moromeţian, întrebarea aceea: Radule, ce facem noi acuma, domnule?

Acuma însemnând: după ce ai părăsit definitiv dealul cu sonde, ai ieşit adică din cizmele de cauciuc, şi ţi-ai scos şi nasul din hărţile cu contururi de alimentare ale zăcămintelor, cu limite apă / gaze şi petrol / gaze, ca şi din carnetele tale de notiţe cu rezultatele de la carotajul radioactiv şi de la carotajul acustic. Acuma, după ce ai scris, şi i-ai scris şi i-ai deconspirat şi lor drept în pix le-a păsat, alegându-se unii pe alţii într-un Mai revoluţionar, în Duminica Orbului, cu 85%, înroşind adică, pe hărţile electorale, din nou ţara abia scoasă de la curăţat. Acuma, după ce tu cu ochii tăi ai văzut cum se dă, măi dragă, foc unui autobuz de poliţie de către poliţie, ca să poată fi contactată, din disperare tovărăşească, nu-i aşa, guerilla din Valea Jiului care, mai rău ca animalele de la zoo, să vină şi să urineze pe cursurile universitare, ca să iasă cu vezica liniştită la ciomăgit de studenţi şi intelectuali. Eh, ce facem noi acuma, domnule? - s-a pus întrebarea.

Întrebare la care ai început să(-ţi) răspunzi, cu nodul în gât, descoperindu-te, tu pe tine, la coada din faţa exoticului, pe atunci, ghişeu pentru bilete internaţionale a CFR-ului. Undeva, prin Piaţa Unirii. Asta facem, deci, ne alegem un tren şi o (altă) ţară. Cum spunea Theo Kallifatides, un scriitor grec de limbă suedeză: De ce pleacă un om din ţara lui? Pe peronul gării el nu se gândeşte la asta. Se urcă doar în tren şi speră. Mai târziu abia încerci (alte) răspunsuri. Şi de atunci încoace, de treizeci de ani, tot răspunzi. Ecourile acestor răspunsuri se lovesc unele de altele, uneori frontal - şi doare -, alteori doar tangenţial, într-o incintă (mentală) a cărei capacitate s-a modificat cu fiecare nouă cucerire geografică şi cu fiecare nouă furtună emoţională. Vin dinspre Stockholm şi Uppsala ecourile, dinspre mereu ploiosul Göteborg, dinspre Deep South-ul american, dinspre capitala lumii libere, ca şi din alte direcţii, pe unde te-au purtat mereu paşii sau lecturile. Întrebarea rămâne. Te trage înainte. Ce facem noi, acuma, domnule? Primul răspuns a fost mai greu. A venit din tine, atunci, însoţit de un răcnet de disperare. Celelalte, prin ani, ba sigure, ba bâlbâite, ba neutre, cuminţi, ba orgolioase, uneori şoptite, hohotite alteori. De râs sau de plâns.

Fiecare răspuns un pas într-o căţărare pe un perete vertical de... cărţi cu coperţi lucioase. Mai sus, tot mai sus. Un zid infinit de înalt dintr-un vis pe care nu l-am avut niciodată, dar l-am trăit mereu, unde mâinile se prind alternativ de cotoarele cărţilor, care sar de pe rafturile nevăzute, dezechilibrându-te. Prin urmare, o viaţă ca un şir infinit de re-echilibrări.

Exil, străinătate, înstrăinare. Trei termeni patetici şi oarecum inexacţi. Care însă ustură la fel de tare toţi trei, înlocuind familiarul, cunoscutul, deja-cuceritul cu variante ale triadei Nom, prenom, profession, ca-n Z-ul lui Gavras şi nu tocmai. Trei decenii de obsedante introduceri. Fac parte dintr-o generaţie care, nevoită mereu să se prezinte, a făcut introducerile şi pentru ţara numită România. A lăudat-o, scuzat-o, schiţat-o, analizat-o, înfrumuseţat-o, legitimat-o. Nu prin vorbe, de cele mai multe ori, ci, simplu, prin fapte. Prin diplomele obţinute, prin laboratoarele şi sălile de curs populate, prin reviste şi publicaţii internaţionale, prin sălile de operaţii şi catedrele unde, de prin '90 încoace, se aud mult mai des ca înainte câte un Domnul profesor e român sau Doamna doctor e tocmai din România. Din România copiilor străzii? Nu, din România lui Eugen Ionescu. Din România aia cu minerii? Nu, din România lui Henri Coandă. N-aţi auzit de el? Pot să vă dau numărul lui de telefon, îl am chiar aici, lângă emailul lui Carol I, la litera C.

La început au fost formularele verzi, cele albastre, cele roz, anexele la formularele completate săptămâna trecută, apoi echivalările, într-o limbă, în alta. După o vreme - în care la fiecare doi paşi înainte făceai cel puţin unul înapoi - au venit recomandările: Aş vrea să vă prezint un student de-al meu de la ziaristică, sau Nu ştiu dacă îl cunoaşteţi de la prefectură, sau Da, au sunat de la Dramatiska Institutet şi l-au chemat la Stockholm, sau Ţine cursul chiar în sala de lângă decanat... Numele, prenumele, naţionalitatea. Adresa dintâi, de-a doua, de-a treia, judeţele devin land-uri, apoi county-uri, recomandări, menţiuni, certificate, diplome. Încotro mergem noi, domnule? Păi, nu se vede?! Întrebarea păleşte. Acul busolei s-a stabilizat. Bătăile pendulei au ieşit din regimul de EKG. Timpul e, dintr-odată, mai generos cu tine. Îţi îngăduie să pui tu întrebări, în loc să fii mereu cel pe care-l iei la întrebări. O vreme ai tot fugit pe lângă trenul din care, de la fereastră, te priveai fugind. Acum te-ai urcat şi acolo, în compartiment, în prezenţa tuturor demonilor care te-au vizitat începând cu acea zi, ziua despărţirii din Gara de Nord, se petrece de-dedublarea. Magicianul şi-a găsit ochelarii şi, din voi doi, tu şi cu tine, face din nou unul singur. Se aude un clic în momentul în care cele două contururi s-au suprapus. Ai prins, fugind - aşa, cu biletul în dinţi - trenul în care, pradă unei auto-induse vinovăţii, te vedeai mereu ca pe un călător clandestin. Imaginea reflectată de geamul acestui compartiment, la care priveşti acum, că ţi-ai tras sufletul, nu mai seamănă însă deloc cu cea a tânărului de 27 de ani din vagonul cuşetă care, pe direcţia Braşov-Cluj-Episcopia Bihor-Exilul de Jos a părăsit România.

Între timp l-ai înlocuit pe Îmi aduc aminte că în urmă cu vreo trei ani, la Cluj... cu Acum un deceniu, la Cluj..., care la rândul lui a fost de curând măturat de tornado-ul lui Acum aproape treizeci de ani, la Cluj... Timpul ca funcţie de timp. Pentru cel-plecat, în sistemul referenţial al locului-de-unde-a-plecat, timpul se comportă ca funcţia parte întreagă. Ţopăie. Sigur, cu cât vizitele în România sunt mai dese, cu atât oscilaţiile produse de aceste salturi sunt mai uşor de suportat. O teorie spune chiar că, ţara, prezentându-se aşa cum se prezintă, ne-a făcut, celor plecaţi în primul val, o enormă favoare. Aceea de a nu ne tenta (niciodată) să trăim tânjind după ea. Deşi, întrebarea pe care inevitabil ţi-o pui, (re)văzându-i pe cei care trag mereu sforile în ţară e: De ce noi şi nu ei? De ce am plecat noi şi nu ei? De ce ţara s-a descotorisit, prin vot şi nu numai, de noi şi nu de ei?

Oricât de grăbit ar fi secolul XXI pe alte meleaguri, tu ai timp, nu-i aşa, să-ţi pui întrebarea asta la volan, la fiecare trecere de pietoni din centrul Buşteniului, pe primul drum al ţării, DN1. Unde râzi când vezi cum sute de maşini, aşteaptă câte un locuitor să meargă după pâine. Şi râzi când auzi la radio cum poceşte limba română prima doamnă a guvernului. O copie, de la coc şi pân-la grai, a primei tovarăşe de acum treizeci de ani. Şi, la fel, râzi în hohote când auzi că un ministru dă azi ordine să nu fie lăsate să se ridice de la sol aeronave care ar aduce în capitală, la vot, oponenţi politici, iar un candidat la preşedinţia republicii cere să fie reintrodus stagiul militar, ca să aibă industria şi agricultura românească din nou acces la sclavii pe care îi folosea înainte de decembrie 1989. Deşi ţi se face şi puţin frică.

Frică să nu clipeşti şi, la deschiderea ochilor, în faţa ta pe şosea să nu mai vezi lungul şir de SUV-uri, ci doar o Dacie 1100 tremurând în ralenti şi un Oltcit. Radioul să emită tot felul de cârâituri din care să se contureze apoi un vuiet de aplauze şi vocea conducătorului iubit: Drraji toarrăşi şi prretini... Să te uiţi în jur, mirat, ca Gavrilescu în tramvai, abia ieşit de la ţigănci, şi să murmuri Se petrec lucruri curioase în ţara asta. Să realizezi cum ţi-a murit motorul şi să descoperi că maşina are trei pedale şi că lungimea centurii de siguranţă e de trei ori mai mare decât ar trebui, că lângă tine pe banchetă e o eugenie pusă direct pe un ziar îndoit, al cărui titlu imens conţine numeralul XIV şi cuvintele Congres şi Comunist. Să cauţi în buzunarul interior al hainei telefonul mobil şi să găseşti în schimb un portofel cu o bancnotă de 100 lei cu Nicolae Bălcescu şi una de 25 lei cu Tudor Vladimirescu. Aplauzele din difuzor să devină asurzitoare şi, încercând să învârţi butonul de volum să rămâi cu el în mână. Dar, aplecându-te să-l repari, să dai cu ochii, în oglinda retrovizoare, de un tânăr de 27 de ani, fără riduri, fără un fir de păr cărunt, care, iată, ciudat, nici nu poartă ochelari. Ciocănituri bruşte în geam să te facă să te întorci speriat şi un individ cu un chipiu de pe a cărei bandă roşie străluceşte o stemă cu o seceră şi-un ciocan să te întrebe: Încotro, tovarăşe?

Un claxon prelungit te trezeşte. SUV-ul din spatele tău se grăbeşte. Ca şi cel din spatele lui. Îi mai laşi doar o secundă să aştepte, aruncând o privire în oglindă. Mde. Şi deşi nici o intersecţie în faţa ta, drum drept prin defileul tăiat în cei mai frumoşi munţi din lume, Carpaţii, aştepţi o clipă să auzi din nou întrebarea aceea: Radule, încotro, domnule?