Pe când ele plângeau (VII)

Citeşte episodul I aici.
Citeşte episodul II aici.
Citeşte episodul III aici.
Citeşte episodul IV aici.
Citeşte episodul V aici.
Citeşte episodul VI aici.

VII

Insule

Primele lui amintiri cu mama sa erau ca o baie de soare. Era prânz şi imaginile din mintea lui păreau arse pe margini, ca nişte fotografii neclare pe care focul aproape le-a mistuit. Îşi mai amintea şi senzaţia de căldură puternică. Soarele era intens şi el nu îşi putea ridica ochii spre cer. Toţi aburii care formau cerul păreau că îi stăteau pe umeri, apăsându-l necruţător. Era prânzul, un prânz în care parcă toate lighioanele pământului dispăruseră sau se ascunseseră prin scorburi. Cer albastru, curte cu pământ uscat, picioarele ei ieşeau din fusta înflorată, creole, transpirate, lucioase.

Din acele prime clipe, în care primele insule ale conştiinţei începeau să plutească în mijlocul creierului lui de copil, ca într-un ocean cu valuri mari, cu creaturi ciudate, preistorice care bălăcesc în adâncurile inconştiente, din acele clipe, toată viaţa sa, şi-a amintit picioarele creole ale mamei sale. Ceva din luciul lor în lumina de prânz îl treziseră la realitate. Ele îi vorbiseră în vremea în care nu înţelegea cuvântul, în care tot ce putea scoate din corpul lui roşiatic erau nişte gângurituri şi nişte urlete stridente. Ele îl conduseseră în lumea asta misterioasă în care învăţase că îl chema cumva, că era copilul ei, mai apoi, că mă-sa era vrăjitoare şi că nu va avea să aibă niciodată prieteni pentru că era copilul dracului.

Noaptea

În acea seară, cei trei bărbaţi au venit la ei în vizită. El avea 10 ani. Deja lumea înconjurătoare apucase să se structureze pentru el în ceea ce oamenii normali numeau obişnuinţă. De câteva ori pe an, trei bărbaţi, mereu aceeaşi, veneau s-o viziteze pe mă-sa. Întotdeauna politicoşi, întotdeauna prevăzători, închideau uşa bucătăriei şi vorbeau cu ea timp de un sfert de ceas. Apoi plecau.

Vizita era mereu urmată de o mare sărbătoare. Un porc păros era junghiat în curtea lor, un porc care guiţa spasmodic. Îmbrăcată într-o rochie albă, mama sa îmbrăţişa duios leşul însângerat. Două mâini păroase îl luau pe sus şi îl aşezau deasupra porcului mort. Oamenii urlau "Dansează, dracule!" şi el dansa frăgezind carnea, sfărmând oasele, izbăvind păcatele, băgând spaima-n boală.

Înainte, pe când era mic copil, se speria în timpul sărbătorii. Inima i se zbătea în capul pieptului, el urla, vântura mâinile, chiar îl implora pe bărbatul care îl ducea la porcul junghiat să îi dea drumul. Cu timpul, totul ajunsese să se topească în ceea ce oamenii normali numeau obişnuinţă. Oamenii au capacitatea de a transforma chiar şi cel mai straniu fapt în ceea ce oamenii normali numesc obişnuinţă. Ceea ce pentru orice alt copil ar fi părut un vis urât, pentru el devenise predictibil, liniar, limpede ca o apă, cu alte cuvinte obişnuit.

În acea seară, ca în atâtea alte seri, cei trei bărbaţi au intrat în casa lor. Ea i-a condus în bucătărie, el s-a furişat lângă uşă şi şi-a lipit tâmpla de ea. Uşa era din lemn masiv. De atâţia ani, nu auzise nimic, dar în acea seară, şi-a imaginat că dacă şi-ar putea strivi tâmpla de uşă, vibraţiile s-ar putea transforma în sunete. Lemnul era rece. Cu lobul urechii a simţit aşchiile, tâmpla a absorbit răcoarea lemnului tăiat de atâţia ani. A închis ochii şi s-a concentrat, corpul i s-a încordat şi buzele sale au spus şoptit: "În dimineaţa asta. Cu două ore înainte de răsărit."

În noaptea aceea a vegheat-o pe mama sa. Dormeau în acelaşi pat într-o cameră care dădea cu peretele în stradă. Patul era lipit de peretele scorojit şi el a stat ore întregi cu tâmpla în perete aşteptând să treacă timpul. În acele ore s-a gândit la picioarele ei. Sălbăticia cu care ele străluceau în lumina prânzului dădea senzaţia unui ceva care nu ar fi putut niciodată să aparţină lumii ăsteia, în care oamenii îşi făceau rău unul altuia. Pielea creolă părea din sori distanţi, din adâncul unor mări cu creaturi bizare, din mijloc de timp. Pleoapele i se închideau şi el o veghea. Îi vedea pe sub cearşaf forma sânilor şi degetele de la picioare. Părul se întindea pe perna albă. În întunecimea nopţii a avut vedenii ciudate cu şoareci zburători care au ieşit din buclele ei negre.

A dormit nemişcată timp de patru ceasuri iar apoi, s-a ridicat brusc în capul oaselor. Şi-a dat jos cămaşa de noapte, trupul ei a lucit, peşte, în razele lunii. Cu paşi mici, plutind parcă pe podeaua rece, s-a dus la bucătărie. Cu respiraţia tăiată, el urmat-o. A auzit zgomote de oale, mai apoi a simţit un miros înţepător, miros de untură. Cu spatele lipit de perete, în bezna holului, a aşteptat. Ea a ieşit dezbrăcată şi unsuroasă în curte. I-a văzut umbra lungă în geam. Pe perete, silueta ei arăta ca a unui şarpe care se zvârcolea neputincios în aerul nopţii.

Nămolul

Încă de când era copil, în curtea lor pământul fusese acoperit de nămol. Lângă casă era o băncuţă de două persoane, parcă răsărită din noroi, pe care mama lui stătea uneori seara la asfinţit. Picioarele ei erau adesea pictate cu noroi. Toată casa lor părea că luase naştere din vârtejuri de noroi. Când ploua mai tare, nămolul făcea nişte ochiuri de apă care se distribuiau la distanţe geometrice în perimetrul curţii. În perioada copilăriei, îl înfioraseră mereu legile după care se guvernau distanţele dintre băltoace. Ele erau la jumătate pas una de cealaltă, ca şi când nămolul ar fi făcut o serie de ovale pentru a împiedica apa rece care cădea din nori să le intre în casă.

În noaptea aceea, noroiul era moale. Plouase puţin cu două zile înainte şi bălţile aproape secaseră. Ea a deschis uşa de la casă, şi dezbrăcată, cu trupul ei de şarpe, a păşit de desculţă, călcând mâlul în picioare. El a urmat-o încetişor, respirând în cămaşă. Era frig şi el respira pe nas, scurt, sacadat.

Ea a deschis uşa de la curte şi a păşit pe stradă. El i-a văzut părul luminat de razele lunii şi spatele luminat de stele. A urmărit-o la o distanţă de câţiva metri. Uneori, când trecea pe lângă o curte, a auzit mârâit de câine, muget de vacă. Şi-a pus mâna de fiecare dată mâna la gură, şi a eliberat câteva urlete de groază în podul palmei. Gâdilătura urletului i-a dat curaj, gândindu-se că frica cea mai mare a omului e frica de frică.

Mama sa mergea înainte, cu paşi mari, cu luna luminându-i părul, cu planetele luminându-i ochii şi stelele luminându-i fesele dezgolite. În întuneric era atât de tulburător de fermecătoare. A mers ca atras de o vrajă bizară, ca sclav al unui truc drăcesc, a urmat-o înghiţindu-şi urletele de groază, picioarele ei frumoase devenind parcă picioarele lui.

Casele au rămas în urmă şi în faţa lor s-a întins pădurea de lângă orăşel. La şcoală, auzise copiii vorbind despre cum, în urmă cu ceva ani, o femeie îşi înecase copiii în gârla din pădure. Odată, într-o după-amiază târzie, se dusese să investigheze intrarea în pădure. Frunzele foşneau şi lui i se păruse că aude glasuri de copii care se jucau printre trunchiurile mari şi scorojite. Îşi imaginase că toţi copacii aveau ochi şi pleoape cărnoase. Fugise plângând înfundat şi îşi jurase să nu mai vină niciodată singur acolo.

Mama lui a intrat printre doi copaci mari şi corpul ei s-a rătăcit în întuneric. El a luat-o la fugă şi a alergat printre trunchiurile groase. Nu mai vedea decât negru, un negru care cuprindea tot. Vântul i-a gâdilat tălpile. În mijlocul pădurii, a auzit rădăcinile care trosneau şi a început să plângă uşor.

Gârla

În faţa sa, a apărut ca un petic de lumină fugar, un deal mic. Deasupra lui strălucea luna care lumina părul mamei sale. În faţa ei se întindea gârla vâscoasă şi corpul ei arăta ca un peşte ieşit din adâncurile mâloase. Fesele i se unduiau purtate de un dans al apelor. Dansul ei era ca un cântec de leagăn.

Rădăcinile au început să trosnească. La picioare a simţit gâdilături. Speriat, s-a uitat în jos şi prin bezna nopţii a putut să desluşească mici siluete păroase care treceau pe lângă el, urcând încet pe dealul pe care maică-sa îşi unduia trupul. Lângă mama sa au început să se rotească cercuri de şoareci. Mergeau ritmic, cercuri concentrice de creaturi magnetizate de dansul vrăjitoarei. Ochii şoarecilor urmăreau hipnotizaţi corpul femeii. La un moment dat, mişcările s-au oprit şi trupul ei gol a pornit spre gârla neagră.

A făcut un pas în apa întunecată, apoi doi, apoi trei, mai apoi s-a afundat în adâncurile nisipoase. Şoarecii au sărit după ea, unul câte unul. În apă, au apărut unde mari. În pădure au răsunat chiţăiturile disperate ale rozătoarelor înecate. Ghearele lor au plesnit apa disperate. Apoi s-a lăsat liniştea.

Maică-sa a ieşit respirând zgomotos din apa neagră. Picioarele-i creole au păşit calm pe pământul ud de la marginea gârlei. Speriat, el a fugit printre copaci, prin pădure, apoi pe străzi, printre curţile din care se auzeau mârâituri de câini, mugete de vacă. Ajuns în pat, s-a afundat în plapuma grea ca într-un cocon. Picioarele murdare au pătat aşternuturile albe. A stat câteva minute, transpirând sub pătura groasă şi a auzit ca prin vis sunetul balamalelor uşii de la intrare care s-a deschis încet. În liniştea dimineţii, două mâini de femeie l-au îmbrăţişat. A simţit pe spate răsuflarea caldă a mamei sale, vrăjitoarea, şi a adormit.