Introducere în arta îmblânzirii de sine de Peca Ştefan
Un concept PopUP Theatrics
Cu: Marius Manole
Regia: France-Elena Damian
Scenografia & grafica: Gabi Albu
Instrucţional pentru singurătate este o serie teatrală online interactivă de trei spectacole în care participanţii sunt instruiţi în arta de a scoate ce este mai bun din propria singurătate.
În Instrucţionalul 101 vom învăţa principiile fundamentale în procesul de îmblânzire a Fiinţei Bestii. Ne propunem să explorăm instrumentele de bază ale disciplinei, să observăm şi să prindem cu gentileţe, să întâlnim şi să reîntâlnim Fiinţa Bestie inteligent şi programatic.
"E frica de Fiinţa cu care am rămas singuri în casă. Fiinţa aia înspăimântătoare, care pândeşte în umbră, suflându-ţi în ceafă, gata să atace oricând, să-ţi sară direct la jugulară, să te deturneze, să-ţi nenorocească viaţa. Îţi termină nervii, te stoarce de curaj, te înjunghie pe la spate când ţi-e lumea mai dragă. E acolo tot timpul, cu tine, dacă nu-ţi ocupi mintea cu ceva. Cea mai înspăimântătoare Bestie din câte există pe pământ. Eu îi zic Fiinţa Bestie." Instructorul Vincenţiu Goma, îmblânzitor profesionist, interpretat de Marius Manole.
Fragment
(...) Aşa de bun eram să scap de Fiinţa Bestie încât am dezvoltat iluzia că sunt unul dintre norocoşii care vor scăpa definitiv. Îmi luam toate precauţiile. Tot timpul aveam oameni lângă mine. Fizic sau virtual. Eram pe telefon. Pe social media. Neobosit. Şi când dormeam îmi puneam youtube-uri, meditaţie ghidată, audiobooks. Problema e că la un moment dat tot fiind sufletul petrecerii, trebuie să găseşti din ce în ce mai multe trucuri, bancuri, vorbe de duh. Să-ţi dublezi rezistenţa la alcool şi la droguri, după care să ţi-o triplezi. Aşa a venit primul infarct la mine, nu e de joacă. Bine că la spital am avut noroc cu asistentele şi doctorii: festival de bancuri. Doar că trece timpul iar tu, tot făcând pe bufonul, ajungi într-un moment în care nu se mai înţelege nimeni cu tine. Şi din cauză că nu mai eşti singur niciodată - şi nici treaz - ţi-o iei rău şi în public. Înjurături, bătăi, scandal. Încet încet prietenii se răresc, deşi te ţii scai de ei. Lumea te evită. Iubitul sau iubita te anunţă că pleacă pentru că ai ajuns un animal. Şi nu-nţelegi atunci pe loc (mârâie instinctiv): la câţi bani bag în tine, în cadouri, în restaurant, în ţoale şi mă faci animal? Şi când rămâi aşa, complet singur... umblând ca un turbat prin casă... vine frica aia cea mai mare că o să te întâlneşti cu Fiinţa Bestie. Ca s-o eviţi bagi social media non-stop. Comentarii, postări, certuri pe Facebook. Numai că acum începi să-ţi iei blockuri. Unu, două, trei până nu mai ai voie deloc pe Facebook. Suspendare 30 de zile. Nu mai ai nimic de băut, de mâncat, de fumat, de plâns. Gazele, lumina se taie. Telefonul e pa. Îţi taie şi netul. Eşti singur.
În momentul ăla de singurătate absolută eu m-am întins pe gresia de la bucătărie şi am zis: Hai, Fiinţă Bestie! Sunt aici. Şi am aşteptat. Şi am tot aşteptat. Şi...
... nimic. Nu s-a întâmplat nimic. Nimic din ce m-aş fi aşteptat. În loc să vină să mă sfâşie, Fiinţa mea lipsea. Mă şi trezisem. Atunci m-am enervat. (Cu un pic mai multă sălbăticie decât ar fi normal) Dumnezeii mă-tii! După ce că mi-ai distrus viaţa... După ce am fugit de tine atâta timp, n-ai măcar bunul simţ să vii şi să mă omori?
Plin de furie, am început s-o caut eu pe ea. S-o stârpesc. M-am echipat. Ochelari de protecţie, mănuşi, un cojoc gros, rezistent la zgârieturi. M-am înarmat cu cuţite din bucătărie. Am spart o sticlă goală şi-am pus cioburi în vârful unui băţ, ca o lance. Am răscolit toată casa. Nu era nicăieri. Am început iar să plâng, am început iar să beau. Găsisem nişte bani în cojoc. După câteva zile, cumva am reuşit să mă târăsc în dormitor, distrus... când am auzit o respiraţie... Un puls, abia perceptibil... Am pălit instantaneu, am scăpat sticla, cuţitul şi lancea din mână. Creatura de lângă pat, de când eram eu copil, era aici, sub patul meu de adult. Pene înfoiate, colţi lungi, respirând sacadat, greu, uitându-se direct în ochii mei... ce bau-bau... era vai de mama ei, abia conştientă. Complet sălbăticită. Pe moarte.
Un urlet subtil iese din INSTRUCTOR. Se mângâie.
Două săptămâni am avut grijă de ea. Am pus-o în pat, eu dormeam pe podea. Îi dădeam apă, ce resturi de mâncare mai aveam prin casă. Încet-încet se întrema. Doar că nu scotea un cuvânt. De fapt, nici unul dintre noi nu spuneam nimic. Mă bucuram doar că-i merge mai bine. Tonusul meu se schimbase. Eram OK. Chiar OK. Dar acum aveam foarte multe întrebări. (...)