Pe când ele plângeau (VIII)

Citeşte episodul I aici.
Citeşte episodul II aici.
Citeşte episodul III aici.
Citeşte episodul IV aici.
Citeşte episodul V aici.
Citeşte episodul VI aici.
Citeşte episodul VII aici.

VIII

Rebeca

Primele mele amintiri sunt ca nişte imagini decolorate pe margini. Ca să fiu complet sincer, acum, când scriu propoziţiile astea, nu îmi dau seama dacă amintirile mele sunt chiar amintirile mele sau dacă mi-au fost povestite de cineva. Se poate ca fratele meu, atunci când eram mici, să îmi fi povestit toate astea şi eu să îmi imaginez ulterior atât de tare încât să ajung să cred că ceea ce mi-a fost doar povestit cândva, este de fapt, povestea mea. Îmi amintesc un covor colorat, dar nu îmi mai amintesc ce culoare era. Îmi vine să spun roşu, şi îmi vine în minte un covor persan cu un model difuz, în care anumite corpuri colorate gri se îmbină cu roşu, aşa cum atunci când deschizi ochii sub apă, poţi distinge corpuri dar nu contururi. La ani distanţă, covorul din grădiniţă, care e primul covor pe care mi-l amintesc, sau poate că e un covor imaginat complet, urma să fie înlocuit cu unul pe care erau desenate naiv şosele, semafoare, blocuri privite de sus. De al doilea covor chiar sunt sigur. Primul, se poate să fie doar un detaliu imaginat ulterior, ca să îmi completeze amintirile, să aducă un soi de concreteţe în ele, o minciună care să îmi dea senzaţia că totul este clar, că lucrurile s-au întâmplat în realitate, aşa cum s-au întâmplat în mintea mea.

Îmi amintesc că mă jucam cu un omuleţ de plastic. Era întruchiparea unui om musculos care avea barbă. Ceilalţi copii din grădiniţă, colegii fratelui meu, se strânseseră în jurul meu şi se uitau. Îmi puneau întrebări. Îmi amintesc că întrebările lor mă deranjau. Simpla acţiune de a mă gândi la un răspuns, de a formula mai apoi totul în cuvinte, pe care să le leg ulterior într-o propoziţie mi se părea o muncă oribilă. Probabil că părinţii mă aduseseră cu ei, atunci când îl luaseră pe fratele meu de la grădiniţă. Stăteau de vorbă cu educatoarea sau făceau alte lucruri de oameni mari, în timp ce eu mă jucam cu figurina mea mustăcioasă şi musculoasă. Era acolo şi o fată, o fată mai mare. De ea îmi amintesc. Nu reuşesc să văd faţa ei dar sunt aproape sigur că avea părul maro. O chema Rebeca. Era mai mare decât mine, mai mare şi decât fratele meu. Era clasa a II-a, dar rămăsese la grădiniţă. Părinţii ei urmau să plece în Canada şi se gândiseră că nu avea rost să o dea la o şcoală de cartier, unde probabil şi-ar fi uitat prietenii de la grădiniţă şi şi-ar fi făcut noi prieteni, pentru ca mai apoi, să o ia de acolo în clasa a III-a pentru a o înscrie la o şcoală canadiană. Aşa că Rebeca rămăsese un copil mare între copiii mici cu care interacţiunile-i deveneau tot mai schematice. Îşi luase astfel rolul de a fi un fel de ajutor al educatoarei, un secund de nădejde, care le oblojea rănile celor mici atunci când se juleau alergând prin curtea din spatele grădiniţei.

Rebeca ştia să cânte la pian şi s-a purtat cu mine, în puţinul timp pe care l-am petrecut împreună, în scurtele momente în care părinţii m-au lăsat cu colegii fratelui meu de grădiniţă, ca o soră mai mare. Faptul că m-a mângâiat, sau faptul că m-a luat în braţe pe genunchii ei de fetiţă, au făcut ca primul sentiment de care îmi amintesc să fie îndrăgostirea. Nu era vorba de o dragoste obişnuită, de o dragoste fericită. Scurta mea poveste de dragoste cu Rebeca a fost o poveste damnată, o parte din mine ştiind că mânuţele mele sunt prea mici pentru a cuprinde corpul mare al Rebecăi într-o îmbrăţişare. Se poate spune că la vârsta de doi ani şi jumătate, pentru că atâta estimez că aveam atunci, am trăit prima decepţie în dragoste.

Ani buni după asta am încercat să îmi cânt în minte melodia pe care Rebeca o cânta la pianul din holul grădiniţei. Îmi amintesc că la un moment dat l-am întrebat pe fratele meu ce melodie cânta. El mi-a spus că nu mai ştie. Eu am început să fredonez un cântecel improvizat, folosind şoapte şi sunete muzicale vagi. Fratele meu mi-a spus că fredonam exact melodia pe care Rebeca o cânta. Nu ştiu nici acum dacă e adevărat sau dacă fratele meu, din dorinţa de a dramatiza un moment din copilărie, m-a minţit. Uitându-mă înapoi la frânturile astea de imagini, încerc să îmi dau seama de unde a început tot. Poate că era jucăria mustăcioasă pe care muşchii de plastic se încordau care îmi dădea senzaţia că există acolo, undeva, o lume în care bărbaţii au barbă şi miros a deodorant, aşa cum mirosea tata după ce petrecea o jumătate de oră în baia noastră din Pantelimon. Poate că era imaginea unei fete mai mari care se comporta cu mine ca o mamă şi care cânta o melodie din alte lumi cu mânuţele ei de sirenă. Se poate să mă fi îndrăgostit doar de părul ei. Îmi vin în minte nişte bucle care strălucesc într-un soare de după-amiază de vară. Sau poate, doar poate, de vină a fost modelul de pe acel covor, care semăna cu meduzele de sub apă, dându-mi impresia că monştrii marini sunt captivi în ţesătura folosită. Nu ştiu exact nici acum. Tot ce ştiu e că am avut, încă de atunci, presentimentul faptului că lucrurile stau să înceapă. Că lumea pe care o văd, o simt, totul este mai degrabă ca o gelatină prin care poţi trece. Că în covor e mare, în păr e pădure, în sunet e lumină, totul se confundă de fapt.

Toată copilăria mea am încercat să văd prin obiecte. Mi-am dat seama că dacă nu privesc atent un lucru, relaxându-mi pupilele, ochii mei vor vedea prin obiectul respectiv. Îmi petreceam minute în şir uitându-mă la degetele mele şi încercând să văd prin ele. La televizor, difuzau un serial cu Superman în adolescenţă, înainte de a ajunge Superman. Într-unul din episoade, el îşi dădea seama că poate să vadă ce se află în dulapurile colegilor lui de la liceu. Eu nu am putut niciodată să văd ce e în dulapul cuiva, dar am crezut toată copilăria mea că pot vedea dincolo de dulap. Dincolo de dulapurile din casa bunicilor mei, unde am crescut, erau pereţi cu vopsea scorojită. O bună parte din viaţa mea de copil am crezut că dacă îmi relaxez ochii suficient de tare o să pot vedea pereţii de după. Ştiam că dacă mă concentrez suficient, voi ajunge să văd şi dincolo de perete. Când am aflat că pământul e rotund, m-am întrebat dacă, trecând dincolo de perete, şi dincolo de peretele următor şi tot aşa, perete după perete, nu voi ajunge de fapt doar să îmi văd ceafa. O altă idee a fost aceea că privirea mea va rămâne blocată într-un cerc nesfârşit în care eu voi vedea din nou, şi din nou acelaşi lucru, la infinit. E un gând care încă îmi apare, în unele zile. Mi-e teamă să nu ajung să văd acelaşi cerc, pe veci.

Superman

În nopţile din copilărie, atunci când aveam febră, visam oameni care urlau într-un fel în care niciun om de pe Pământ nu ştia să urle. Urletul lor semăna cu un cotcodăcit de găină. Îi vedeam urlând şi ştiam că sunt pe moarte. În visele mele, apăreau sate şi oraşe cu oameni care trăiau liniştiţi. Numai seara, atunci când se lăsa întunericul, oamenii îşi povesteau în sufrageriile lor micuţe, care semănau izbitor de tare cu sufrageria noastră din Pantelimon, scurte istorii oculte despre contactul cu neoamenii care erau în pragul morţii şi care urlau. Neoamenii trăiau în peşteri de la marginea oraşului. Oamenii obişnuiţi îşi petreceau vieţile liniştiţi, încercând să îşi ducă traiul ca şi când în peşterile de lângă sate sau oraşe nu ar fi existat acele creaturi îngrozitoare. Întotdeauna, visul se termina cu mine, într-o grotă, lângă un om care urla disperat. La un moment dat, fratele meu mi-a povestit despre visele recurente pe care le avea atunci când avea febră. El visa o fetiţă care culegea flori într-o poieniţă, care zicea repetitiv aceleaşi cuvinte, cu un glas vesel. Lângă ea, era un bărbat de vârstă mijlocie, îngropat până la brâu în ciment, care urla înjurături. Cimentul în care el era îngropat era încins şi aburii se ridicau spre cerul albastru.

De mic eram bolnăvicios. La fiecare eveniment la care mă întâlneam cu alţi copii, fie că era vorba de o zi de naştere oarecare sau de o vizită, transpiram. Transpiraţia se prelingea pe spate şi vântul o făcea să îngheţe. Mama se supăra pe mine. De multe ori plângea. Noaptea mă trezeam din somn, plămânii mei deveneau mici şi nu îmi ajungea aerul. Simţeam că mă sufoc şi credeam noapte de noapte că urma să mor. Bronhiile mele făceau un sunet gâjâit care semăna cu zgomotul pe care îl face o poartă de fier atunci când este împinsă de vânt. Mie nu îmi venea să cred că plămânii mei pot face sunete atât de oribile. Poarta închisă de vânt îmi intra în creier, devenea un ritm ciudat pe care încercam să adorm. De multe ori tuşeam. Mama, care se trezea din somn îmi zicea să nu mai tuşesc, dar eu nu puteam. Tuşeam repetitiv, până când gâtul mă ustura şi capul mă durea de la atâta zgâlţâit. În acele nopţi mă gândeam la Superman. Îmi plăcea să cred că tusea mea e o superputere. Că în curând o să îmi crească branhii şi că voi putea înota în ocean ca peştii. Atunci când îmi făceam baie, îmi plăcea să mă bag cu capul în apă şi să încerc să respir. Luam apă cu săpun în gură şi o dădeam afară. Nu o făceam prea mult pentru că mi-era teamă să nu îmi crească solzi de calcan şi să uit să vorbesc. Apa era ca o gelatină care mă chema. De multe ori, cu capul în apă, m-am gândit la cum ar fi să mor.

Îmi imaginam moartea ca un zbor. Sufletul se despărţea de corpul scufundat în apă şi zbura ca Superman deasupra tuturor. Mama plângea, tata urla, fratele meu îşi dădea palme sau făcea un gest dramatic şi eu zburam înţelept şi fericit pe deasupra tuturor. Uneori, la mare, îl puneam pe fratele meu să mă îngroape în nisip. Simţind nisipul rece şi umed cum îmi apăsa pe torace, închideam ochii şi mă vedeam suflet zburând deasupra plajei, privind totul de sus. Apoi ajungeam să plutesc peste mare şi plonjam în adâncuri. În largul mării, în străfunduri, aş fi descoperit un oraş de sirene şi Dumnezeu ar fi avut chipul regelui marin din Mica Sirenă. Când eram la mare, petreceam ore întregi cu capul afundat în apă. Odată, un băiat care înota cu noi s-a dat peste cap în mare de prea multe ori şi s-a lovit de o piatră de pe fundul mării pentru că a confundat josul cu susul. Tatăl meu i-a luat corpul în braţele lui grase, l-a rotit cu capul în jos până când apa s-a scurs din el ca dintr-o sticlă de sifon şi a putut respira din nou. În acele secunde în care se zbătea, l-am văzut mort. Înţelepciunea pe care o avea pe chip m-a făcut să tresar.

Raze roşii

De atunci şi până acum, am teama ca atunci când sunt cu capul în apă, să nu ajung să am senzaţia că susul e jos şi josul e sus. Uneori mi se pare că zgomotul pe care apa îl face atunci când se loveşte de pietre şi de scoici e de fapt cântecul mieros al morţii. Prima oară când am aflat că cineva pe care îl cunoşteam a murit, mă aflam în maşină. Drumul avea multe curbe şi portbagajul era plin, maşina scârţâia la fiecare denivelare de asfalt. Tata i-a spus mamei că tataie Fane, străbunicul meu, a murit. Eu l-am văzut stând între nişte nori în costum alb, zâmbind. Mi-l imaginam plictisindu-se, ştiind că de aici înainte nu va mai avea niciun necaz, nicio problemă, nimic. Nu ştiu de ce ideea de viaţă veşnică mi s-a părut întotdeauna înfiorătoare. Câteva luni mai târziu, când bunica mi-a povestit că în ultimele luni de viaţă, străbunicul meu gemea în dureri cumplite şi îşi blestema copiii pentru că nu treceau să îl viziteze, imaginea lui în costum alb s-a transformat în aceea a unui om teribil de rău. Ani de zile am urât culorile deschise.

Mult mai târziu, l-am văzut pe bunicul meu murind. El nu şi-a înjurat copiii. Pentru el lucrurile au fost monosilabice. În anumite momente putea doar să răspundă atunci când eu îl strigam. Îi spuneam ritmic "Tataie" şi el răspundea "Da", atât. Nu putea să spună mai multe pentru că atacurile cerebrale erau mult prea avansate. Tataie Fane, tatăl său, fusese un om slab, bunicul meu era un om dolofan, puternic şi eu mă lăsam greu pe burta lui încercând să îl fac să poată articula mai mult de două cuvinte. M-am gândit multă vreme la cât de puţin importante sunt ultimele cuvinte atunci când mori.

Într-o noapte, la ani distanţă, am avut un vis cu bunicul meu. Familia mea îl îngropa de viu şi eu îl minţeam că va pleca într-o călătorie sub pământ. Îi ziceam că moartea nu e decât o trecere într-o altă lume, mai frumoasă şi mai înţeleaptă decât asta în care trăim noi. Apoi plânsul mă sufoca. Îi mărturiseam, cu lacrimi în ochi şi cu muci la nas, ca un copil prost, că nu există de fapt nimic după, că familia urma să îl îngroape de viu, că îl va cuprinde nimicul şi râmele se vor înfrupta din rinichii lui. Îi spuneam că dacă aş avea raze roşii care să îmi iasă din ochi ca lui Superman, aş naşte un rai în care el să trăiască fericit. Nu viaţă veşnică, viaţa veşnică durează prea veşnic. Cât va vrea el.

Nemurire

Îmi aduc aminte că înainte de frică, înainte de tristeţe şi nesiguranţă, timpul curgea diferit. Un an mi se părea o durată enormă. Zilele erau lungi şi se confundau între ele. În multe momente, uitam ce zi era. Toate minutele şi secundele se preschimbau într-un prânz de vară, în care lumea toată devenea o masă amorfă, amorţită. Nu pot să uit lumina de prânz, zgomotele sacadate din curtea bunicilor mei. Sunete de găini, repetitive, mereu aceleaşi.

Bunicii mei mă puneau să dorm la prânz şi eu eram îngrozit de acele ore pe care trebuia să le petrec în dormitorul dinspre stradă. Cuvertura era albastră cu volane. Încercam să îmi imaginez că patul este o mare care mă conduce cu valurile ei spre ţările calde în care auzisem că pleacă păsările odată cu venirea frigului. Dar pereţii camerei mă întorceau în lumea imobilă a dormitorului. Mă foiam de pe o parte pe alta, îmi ascultam respiraţia, îmi imaginam că am păr pe picioare şi că am devenit peste noapte om mare. Timpul trecea atât de greu.

Apoi venea după-amiaza, o lumină blândă, care îmi spunea că orele de dormit la prânz s-au terminat. Ieşeam în curte, în picioarele goale. Sunetul găinilor devenea mai viu, mai uman. După-amiaza îmi plăcea să fac castele din nisip. Săpam din două părţi diferite scorburi mici în nisipul ud. Mă rugam ca mâinile mele să se întâlnească. Atunci când nu reuşeam, plângeam şi distrugeam tot, călcând peste tot castelul şi apoi scuipând pe el. Dar în puţinele momente în care ele se atingeau mi se părea că eram un uriaş care a intrat până în inima pământului. Aveam impresia că în mijlocul planetei este o inimă care bate pe care o ating. Nu îmi imaginam că, de fapt, atingându-mi degetele între ele, pulsul pe care îl simţeam, era de fapt, bătaia inimii mele.

Seara venea pe nesimţite. Părea că seara dintr-o zi era de fapt prelungirea serii anterioare, că în fiecare seară, se întâmplă, de fapt, aceeaşi seară din nou şi din nou. Oamenii aprindeau luminile în case, se schimbau de somn. Bunicii mei urmăreau ştirile de la ora 5, lăsau geamul deschis. Vecinul lor, Nelu dădea muzica tare şi începea să vorbească de unul singur prin curte.

Venea noaptea. Curtea se umplea de broaşte. În pielea lor unsuroasă părea că licăresc stelele de deasupra grădinii. Fratele meu şi cu mine încercam să le prindem în găleţi de plastic. Uneori ne uitam la stele şi încercam să vedem luminile celorlalte planete. Sute de nopţi am stat la pândă, sperând să vedem un OZN. În acele vremuri, înainte de frică, oamenii vorbeau mai des despre extratereştri. Era o problemă care îi preocupa mai mult, posibilitatea existenţei unui celălalt. Ocazional, în ziarele din sat, apăreau poze cu corpuri slabe, cu ochi mari şi capete diforme. Într-o noapte am văzut o luminiţă multicoloră care străbătea cu viteză cerul. Îşi schimba culoarea din roşu, în galben pal, semănând cu o stea, apoi în alb. Am urlat "OZN-ul! OZN-ul!". Bunica a ieşit şi ne-a spus că era de fapt un avion. De atunci, nu am mai văzut un avion care să îşi schimbe culorile în felul ăsta.

Aşa treceau zilele atunci, înainte de minute şi de secunde. În acele vremuri, nu ştiam să citesc ceasul. În familia mea, exista obiceiul ca bunicul să îi înveţe pe cei mici cum se citeau minutele şi orele de pe ceasul din bucătărie. În bucătărie, era un ceas care era reprezentarea unui ceas de mână gigantic, cu o curea din zale de metal. Un fel de ceas de uriaş care contoriza clipele familiei noastre. Într-o zi, bunicul a încercat să îmi explice şi mie mecanismul codat al orelor. Şi-a luat o postură gravă şi a vorbit calm. Mi-a vorbit despre limbile ceasului, despre cea mică şi cele mari, cea subţire şi cea groasă, despre cum minutele alcătuiesc ora. Apoi vocea lui s-a transformat într-o melodie joasă şi cuvintele s-au golit de sens. M-am uitat tâmp la ceas, ruşinat de incapacitatea mea de înţelege. Bunicul meu fusese profesor de matematică şi mi-am imaginat întotdeauna o mulţime de copii stând drepţi în faţa lui. L-am văzut desluşindu-le tainele timpului. Atâţia copii înţeleseseră cum curge iar eu, propriul lui nepot, mă dovedeam incapabil de a pricepe misterele limbilor mici şi mari. Îl vedeam în tinereţea lui, ca pe un uriaş care purta la mâna-i vânjoasă ceasul de pe peretele bucătăriei. Am dat din cap ruşinat şi am spus cu vocea stinsă: "Am înţeles". Asta e prima minciună pe care mi-o amintesc.

Nici acum nu ştiu dacă timpul era atât de îngrozitor de lung pentru că nu ştiam să îl număr, să îl despic în secunde şi minute, sau pentru că nu mi-era frică să mor. În acele timpuri, moartea era ca o plimbare în străinătate, ca un concediu, ca o după-amiază în curtea vecinilor. Ideea că cineva drag mie ar fi murit mi se părea echivalentă cu o plimbare la vecini. Când bunicii mei mergeau în vizită la cineva din sat, noi rămâneam în curte holbându-ne la cer. Nu îi vedeam pe bunici, dar cumva ştiam că erau acolo, în lume, pe undeva. Ştiam că dacă ne-am fi certat şi ne-ar fi fost greu, bunica ar fi venit la un moment dat. Ani de zile după ce a murit bunicul meu, de fiecare dată când vedeam un bătrân cu căciulă de blană, inima îmi tresălta. Credeam că e bunicul meu deghizat.

Îngheţ

Prima noapte în care moartea mi-a apărut clar în minte, m-am îngrozit. Fratele meu citea Colţ alb. În prima parte a poveştii, era relatată scurta istorie a unor oameni care erau mâncaţi de lupi. Fratele meu mi-a povestit despre unul dintre ei care se uita la degetele lui, minunându-se de mecanismul prin care ele se strâng într-un pumn. În acea noapte, m-am gândit la bunica şi la un întuneric în care tot ce-a fost devenea nimic. M-am gândit cum ar fi să nu o mai văd niciodată. Niciodată, niciodată. Mi-au venit în minte ridurile şi chipul ei de pasăre şi un ocean negru care transforma toate rictusurile feţei sale în indiferenţă. Apoi am văzut ani trecând. Am plâns gândindu-mă că o voi uita.

În acea noapte mi-am iubit degetele pentru că am simţit că ele pot oricând îngheţa. Mi-am iubit carnea pentru că am ştiut că poate fi oricând mâncată de lupi. Şi pentru prima oară în viaţa mea mi-am dorit veşnicia. M-am văzut îmbătrânind, devenind trist şi singur, blestemându-mi copiii pentru că nu mă vizitează. Am văzut ani, nişte pete de vopsea pe un perete alb. M-a cuprins teama de moarte şi am adormit cu ea în gând. L-am îmbrăţişat pe fratele meu şi am adormit sub plapuma groasă. Sub plapumă m-am simţit ca un şoarece înecat în gârlă.

În noaptea aceea mi-am imaginat milenii întregi în care lumea a fost acoperită de gheaţă. Am văzut oraşe şi civilizaţii de fiinţe înşelătoare, extratereştrii verzui care luceau în lumina aceleaşi luni. Mi-am imaginat tehnologii avansate şi maşini zburătoare care au luminat cerul cu milioane de ani în urmă. Am văzut apoi distrugeri ciudate, degradări bizare şi grămezi de fiare care au luat locul aparatelor sofisticate. Fiinţele cu pielea verzuie, dispărute. Muşchi moi şi tulpini de flori din specii neimaginate crescând printre rămăşiţele civilizaţiei lor. Apoi un îngheţ acoperind tot. Tot ce cândva fusese, acoperit cu zăpadă albă şi peste tot, liniştea.