20.02.2021
Citeşte episodul I aici.
Citeşte episodul II aici.
Citeşte episodul III aici.
Citeşte episodul IV aici.
Citeşte episodul V aici.
Citeşte episodul VI aici.
Citeşte episodul VII aici.
Citeşte episodul VIiI aici.

IX

Casa gri

În acele vremuri era gri peste tot. Blocurile erau gri, cerul era gri, hainele oamenilor erau gri, chiar şi dinţii babelor care vindeau la Piaţa Delfinului din Pantelimon erau gri. Oamenii purtau mândri costume gri cu cravate gri închis, femeile se rujau cu nuanţe cărămizii şi îşi prindeau părul cu agrafe gri. Seara, maşinile gri inundau străzile Fundeni şi Pantelimon. Atunci strada părea un râu toxic pe sub care se întrevedeau siluete de peşti. Doar maşina tatălui meu era albă. E adevărat că şi pe ea o găseam în majoritatea dimineţilor gri din pricina mizeriei cu care fusese împroşcată în timpul nopţii. Dar undeva, în sufletul meu ştiam că suntem altfel. Noi, familia mea, eram altfel, alt tip de oameni.

Dimineaţa, înainte de a se duce la serviciu, tata mă lăsa la şcoală. Drumul de aproximativ un kilometru şi jumătate dura întotdeauna puţin peste trei minute. Pe durata drumului spre şcoala, printr-o potriveală misterioasă, la radio se auzea mereu o singură melodie care începea în clipa în care tata aprindea motorul greoi şi se termina în secundele în care îmi zicea "Zi frumoasă, pui!". În momentul în care deschideam uşa din spate, volumul melodiei scădea, prezentatorul anunţa ora şi îşi dădea cu părerea despre dimineaţa respectivă. Întotdeauna mi-am imaginat că drumul nostru, al tatei pe scaunul şoferului, şi al meu, copil pe partea stângă a banchetei din spate, ar fi putut fi videoclipul perfect pentru un trilion de melodii. De multe ori, melodiile electrice cu beat-uri de pop mă emoţionau şi mă făceau să nu mai vreau să părăsesc maşina, să visez la o viaţă trăită pe bancheta din spate a unei maşini albe al cărei motor se aprinde greu.

Tata nu mă lăsa niciodată la intrarea din faţă. Aceea era destinată profesorilor şi era împrejmuită de copăcei verzi şi flori colorate. Acolo nu aveam voie. Cu toate astea, uneori ne ascundeam după copaci sau printre florile dese, în timpul jocurilor de-a v-aţi ascunselea. Paznicul ne alunga, ameninţându-ne că ne va spune directoarei care ne va exmatricula fără drept de apel, pentru că se ştia că să te joci prin locurile destinate profesorilor şi învăţătorilor era o crimă teribilă.

Tatăl meu nu mă lăsa nici la intrarea din spate, pentru că ar fi însemnat un ocol inutil şi în vremurile acelea tata era un om teribil de ocupat care nu îşi permitea să întârzie sub nicio formă. Maşina albă se oprea în faţa unei bucăţi de beton care marca graniţa şcolii. Mai apoi, la jumătate de metru, urma gardul lateral, care avea o gaură în el. Prin acea gaură mă strecuram cu ghiozdanul meu mare, dimineaţă de dimineaţă. Gaura din gard părea atât de seducător pusă acolo încât nu aveai cum să nu intuieşti că un elev de demult a creat-o pentru a-şi face drum spre şcoală. Dorinţa de a cunoaşte îl împinsese pesemne la actul disperat de a-şi croi calea cu forţa.

Şcoala noastră avea două etaje şi era în formă de U. Un U pătrăţos, dar un U. Curtea era de beton şi pentru a putea pătrunde în şcoală elevii mici trebuiau să traverseze temători terenul de fotbal. Acolo se jucau băieţii mari, care loveau cu forţă mingea. Constant se auzea sunetul gratiilor de fier de la geamuri, care vibrau zgomotos după fiecare îmbrăţişare a mingii. Alte sunete care populau curtea erau înjurături, şuier de flegme propulsate de diverse guri supărate, lovituri de pumni, plesnituri de palme. Pe atunci, băieţii mari îmi păreau teribil de mari, nişte prădătoare carnivore de care trebuia să mă feresc cu orice preţ. Erau grupaţi în găşti, fiecare purtând numele şefului. Toţi cei mici auziserăm de gaşca lui Guli care rămăsese repetent de trei ori şi care acum se îndeletnicea cu răpitul copiilor pentru a-i transforma în cerşetori.

Faţă în faţă cu şcoala, poziţionată exact în mijlocul braţelor literei U, dar pe partea opusă a străzii, se afla biserica. Părea că dacă strada ar fi fost ştearsă cu guma, şi gardurile ar fi fost şterse cu picul, şcoala ar fi putut îmbrăţişa Casa Domnului pentru a o proteja. Bănuiesc că imaginea asta mi-a răsărit în minte pentru că biserica părea că ar fi avut nevoie disperată de protecţie. Nu era o clădire mare, colorată, aşa cum sunt clădirile în zilele noastre. Biserica era o casă gri, în curtea căreia creştea un copac bătrân. Casa nu avea etaj, nici icoane mari la intrare. Dacă nu ar fi avut două cruci situate în stânga şi în dreapta intrării, ar fi putut uşor să fie confundată cu un bordei ţărănesc abandonat. Deşi descrierea sună dezolant, paradoxal, biserica şi copacul din curtea ei sunt personajele principale ale poveştii mele, dacă este cu adevărat o poveste de spus aici. Chiar dacă istoria pare simplă şi neînsemnată, se prea poate ca ea să aibă un sens ascuns pe care eu să nu îl pot elucida pe deplin.

Vântul

În primul rând, cel mai bizar aspect al acestei istorii este momentul în care s-a întâmplat. Pot spune că totul a început cu o furtună, dar nu se poate omite faptul că nu este vorba despre o furtună obişnuită, o furtună ca toate celelalte furtuni. Ea a avut loc în anotimpul în care furtunile violente sunt o raritate, anotimp în care, după cum învăţaserăm la şcoală, natura învie şi ghioceii dau tonul renaşterii. În finalul lunii aprilie, cerul s-a întunecat. S-a zis că norii nu par prietenoşi şi că prevestesc ceva care să nu poată fi încadrat în categoria celor normale, predictibile. S-au înfiinţat pe cer într-o zi de vineri, la ora 12:30, oră la care clasa a II-a B, în care activam ca elev, termina programul. Îmi amintesc că mama colegei de care eram îndrăgostit, s-a uitat la cer şi şi-a făcut cruce. O altă doamnă, bunică a colegului meu de bancă, a spus chiar "Doamne apără-ne şi păzeşte-ne să ajungem acasă înainte să ne facă ploaia ciuciulete!". Doamna Aurelia, care avea grijă să ajung acasă de luni până joi, mi-a luat mâna în palma ei osoasă şi mi-a spus cu vocea răguşită: "Hai Vlăduţ, mămică, că ne prinde ploaia".

Pe drumul de 15 minute către casă am remarcat frunzele verzi care erau desprinse din copaci de vântul puternic. Hainele mi s-au lipit de mine şi m-am văzut zburând purtat de vânt. Tanti Aurelia, cu picioarele ei mari şi varicoase, făcea paşi uriaşi şi mă trăgea de mână. La un moment dat am simţit picături de ploaie care se prelingeau pe spatele meu. Am închis ochii şi am ascultat claxoanele maşinilor gri. Vântul a început să bată tot mai tare. Uşa blocului meu a fost deschisă de mâna osoasă a lui Tanti Aurelia şi apoi totul s-a confundat în linişte. Am urcat cu liftul cele nouă etaje. Tanti Aurelia a tras perdelele şi am deschis televizorul. Atât se poate spune că am văzut eu din tot ce s-a întâmplat deşi conform oamenilor care au participat la toată povestea asta stranie, furtuna ar fi fost una cumplită, cum nu mai fusese de demult. Se spune că apa ar fi înfundat gurile de canalizare ore bune şi maşinile ar fi plutit ca nişte bărcuţe pe strada Fundeni şi pe şoseaua Pantelimon.

Mai important decât ploaia, în acest punct al poveştii, este vântul care a scuturat copacii. S-au spus multe vorbe despre el în acele zile. Unii spuneau că ar fi văzut copii luaţi de vânt care ar fi zburat pe deasupra semafoarelor. Alţii au pomenit şi de maşini care s-ar fi ridicat în două roţi şi s-ar fi dat de-a dura. Colegul meu mi-a povestit despre un prieten al tatălui său care şi-a găsit maşina întoarsă cu roţile în sus. Şi mai ciudat era faptul că roţile s-ar fi mişcat în continuare cu o viteză fulminantă. Bănuiala lui era că vântul a împins cu atâta putere cauciucurile încât totul s-ar fi învârtit perpetuu dacă tatăl său curajos nu s-ar fi încumetat să le oprească cu o tavă de metal.

A doua zi, dimineaţă, singurele semne lăsate de furtună au fost mocirla de pe străzi şi poveştile spuse cu interes de copii în timpul orelor de educaţie civică. Între rândurile care descriau viaţa unui copil model, pe care le citeam cu voce tare, pe rând, de la prima bancă şi până la ultima, eu am auzit pentru prima oară şoptindu-se despre fantastica poveste a copacului din curtea bisericuţei gri. Nu se poate spune că am auzit varianta dezvoltată a istoriei ci doar replici răzleţe precum "S-a întâmplat un miracol" sau "Mama a zis că Ăl de Sus iubeşte şcoala 51". Îmi amintesc şi acum că la educaţie civică, citeam un fragment despre un puşti pe nume Mihai care era visul oricărei mame, prăjitura oricărei bunici, un îngeraş biped şi un adult în trup de copil deopotrivă. Mihai se trezea dis-de-dimineaţă, înaintea părinţilor săi şi le pregătea micul dejun, pleca singur la şcoală şi răspundea oră de oră. Era respectat de ceilalţi pentru că şi el respecta la rândul său. Nu glumea niciodată şi atunci când cineva îi greşea, el îi răspundea cu tâlc şi astfel, greşitorul îşi cerea scuze îndurerat de propria-i impuritate. Ultima propoziţie şoptită pe care am auzit-o înainte ca soneria să ne facă să sărim din bănci şi să ne înghesuim spre marginea drumului care separa biserica de şcoala a fost "N-are cum mă, să urce maica în copaci!".

Pauza ne-a purtat pe toţi în dreptul gardului, în centrul U-ului, care marca forma clădirii şcolii. Din păcate, în nici una dintre pauze nu am putut vedea nimic pentru că clasa a 2-a nu avea pe vremea aceea o mare greutate în ierarhia şcolară, locurile bune fiind ocupate de elevii mai mari din clasele a 7-a şi a 8-a. La un moment dat, în pauza mare, am avut o şansă la un colţişor de gard, dar răgazul a fost mult prea scurt şi locul a fost acaparat de patru băieţi de la clasa a 5-a. Pe lângă asta, nu voiam să stăm prea aproape de centru, pentru că acolo era gaşca lui Guli, cea care răpea copii pentru a îi trimite pe piaţa neagră a cerşetorilor. Ne spuneam unul altuia că în vâltoarea mulţimii, Guli sau unul din amicii lui ar putea să ne taie cu un şiş degetele de la mână ca să nu mai putem scrie şi să fim astfel mai uşor de convins să devenim oameni ai străzii. Deşi nu am văzut mare lucru în pauze, am auzit povestea bisericuţei în detaliu de la copiii mai mari care se sprijineau de gard. Ne-am furişat în spatele unui grup de copii mari şi astfel am putut asculta în linişte povestea, fără să fim expuşi pericolului de a rămâne fără degete. În fiecare pauză am schimbat grupul spionat pentru a putea auzi cât mai multe impresii. Deşi versiunile au fost diferite în detalii, marea lor majoritate sunt cam aşa:

După cum prezisese şi doamna blondă de la Meteo de care pe-atunci eram îndrăgostit (a doua iubire după colega mea), vrăjitoarea care se plimba peste continente dictând vremea, furtuna se oprise pe la 3 şi jumătate dimineaţa. În jurul orei 6 şi jumătate, doamna Ioana, femeia de serviciu de la blocul de vis-à-vis, care o dată pe săptămână îşi făcea o pomană şi mătura şi aleea de trei metri care făcea legătura dintre drum şi biserică, se înfiinţase la locul de muncă pentru a mătura crengile căzute, frunzele şi alte gunoaie transportate de vântul puternic în curtea lăcaşului sfânt. La ora 8, preotul o găsise proţăpită în faţa copacului din curtea bisericii, cu ochii beliţi şi cu spaima în suflet. În timpul nopţii, o creangă mare din copac fusese ruptă de vântul aprig şi urma rupturii îi semănase Ioanei prea tare cu un semn pentru a-şi putea vedea mai departe de viaţă. Poveştile spun că ea petrecuse două ore făcându-şi cruci nenumărate şi mulţumind cerului că i-a fost dat să vadă un astfel de miracol cât încă avea mintea limpede să îl perceapă. Urma ramurii semăna cu un tablou oval şi în centrul ovalului crestăturile formau un chip ce aducea foarte tare cu acela al unei femei triste. E drept că nu avea ambii ochi şi că într-o parte, capul părea că ia o formă mai degrabă concavă decât convexă, gâlma dând senzaţia unei mutaţii genetice ciudate. Mai bizar era faptul că în jurul capului concav, era o linie circulară care trecea de la o ureche la alta, care putea fi asociată cu o aură. La ora la care majoritatea copiilor ajunseseră la şcoală, fiind lăsaţi de părinţi în spatele ei (spre deosebire de mine care intram prin gardul din lateral), cu toţii asistaseră la conflictul acerb dintre părinte şi doamna Ioana. El o numea "blasfemică, păcătoasă", iar ea "orb la însemnele Domnului".

La finalul zilei, tanti Aurelia şi cu mine am trecut pe lângă biserica în curtea căreia deja se adunaseră câteva zeci de oameni care se contraziceau. Unii ziceau că seamănă, alţii că n-are nicio legătură, alţii că era un semn că guvernul trebuia să facă ceva cu biserica şi s-o renoveze, alţii îl bănuiau pe preot că ar fi crestat cu briceagul în toiul nopţii pe ploaie însemne ca mai apoi să facă pe niznaiul. Am rugat-o pe tanti Aurelia să intrăm în curte şi să vedem minunea dar ea m-a tras cu mâna ei osoasă spunându-mi că "nu tre' să ne jucăm cu semnele astea". Am putut simţi palma transpirată şi am putut observa o modificare bizară în cadenţa paşilor ei, în drumul spre casă. Ceva o trăgea cu gândul spre curtea bisericii.

Ploaia

În seara aceea a plouat. Doamna frumoasă de la Meteo a prezis o ploaie lungă, ce avea să se încheie pe la ora 9 dimineaţa. A doua zi, norii gri făceau să pară că blocurile şi orizontul devin un corp comun într-un infinit de gri în gri. Maşina tatălui meu era albă, spălată de ploaie, pe jos erau băltoace peste care eram nevoit să sar. Tata a condus mai grăbit decât de obicei, la semaforul de la Piaţa Delfinului a claxonat. Deşi tata era sceptic la semne, într-un fel am simţit că era supus unui alt ritm decât cel obişnuit. Prima oră s-a desfăşurat lent, ca şi cum somnul nu s-ar fi dezlipit de corpurile noastre. Lumina chioară de la bec în clasă, afară norii şi copacii dădeau impresia unei perioade suspendate în timp. Nu mi-era clar dacă era dimineaţă, seară sau noapte, şi mintea mea crea imagini cu copii în pijamale care dorm în şcoală. La primele ore nu au fost şoapte, totul era într-o amorţeală inerţială. Părea că miracolele au început din nou să ocolească micul nostru colţişor de Pantelimon. Apoi, în pauza mare, voci de copii mai mari au urlat "Televiziunea, bă"! Şi toţi ne-am îmbulzit afară, la gardul dinspre bisericuţa (gard la care de data asta, printr-o minune, am prins loc). În faţa copacului erau oameni cu camere de filmat, reporteri pe care îi văzuserăm până atunci doar la TV. La un moment dat, un coleg mi-a spus că a văzut-o şi pe doamna de la Meteo, dar gândindu-mă acum, cu ochii omului mai sceptic, îmi dau seama că oricât de neobişnuită ar fi povestea noastră, cel mai probabil, doamna de la Meteo nu mi-a văzut niciodată şcoala şi locurile copilăriei. Ar însemna prea mult.

După ce soneria a sunat şi noi am intrat la ore, ne-am rugat să regăsim maşinile televiziunilor acolo în următoarea pauză. Un coleg talentat a desenat în cariocă oamenii adunaţi în jurul miracolului. În reprezentarea lui, o rază de soare lumina copacul, lumina conturându-l straniu, ca o aură. Acum nu îmi mai amintesc exact ce fel de vreme a fost în acea recreaţie magică în care am văzut atâtea personalităţi adunate în faţa bisericuţei noastre mici, care semăna cu un bordei sărăcăcios. Cel mai probabil, norii se răsfiraseră şi totul era inundat în lumină. În următoarea recreaţie, maşinile televiziunilor plecaseră dar prezenţa lor rămăsese întipărită în sufletele noastre de copii care au simţit pentru prima oară că ceva miraculos se întâmplă în viaţa lor. Povestea acelei zile, am aflat-o tot de la copiii mai mari, în decursul mai multor pauze, în care am spionat discuţiile lor:

În timpul nopţii şi mai apoi, către dimineaţă, ploaia lăsase nenumărate bălţi pe străzile din Pantelimon, în curţile din Pantelimon, în părculeţele din Pantelimon. Toate aceste bălţi nu aveau nicio semnificaţie, niciun sens, erau nişte simple adunături de ape mocirloase ca toate celelalte. Una singură devenise semn, una singură deschisese ceva pentru comunitatea din cartierul nostru. Sub chipul femeii triste de pe copac, băltoaca mocirloasă le dăduse senzaţia tuturor că bietul tablou oval a plâns toată noaptea, că acel plâns ar fi indicat ceva despre lume şi despre viitor. De la ora 9, primii gură-cască adunaţi să inspecteze femeia, au fost surprinşi de picăturile care se prelingeau pe trunchi înspre balta mocirloasă. Devenea din ce în ce mai clar că femeia plângea, plângea pentru lume şi pentru punctul în care a ajuns ea, plângea pentru Pantelimonul gri şi pentru viitor, plângea pentru toate. Unul dintre ei sunase la televiziune, mai apoi următorul şi uite aşa se adunaseră televiziuni şi televiziuni să surprindă minunea.

Cam asta ar fi ciudata poveste ale cărei personaje principale sunt o biserică şi un copac. Ce rost are ea pentru bunul mers al lumii actuale, nu ştiu nici acum. Cel mai probabil nici unul. Şi e departe de mine gândul de a mă poziţiona de-o parte sau de alta a ei, de a încerca vreo urmă de interpretare sau de a trage o concluzie despre prezenţa sau absenţa a ceva misterios, de nedescris în toată această înşiruire de contexte. Cred însă că înainte de a încheia, e necesar să adaug istoriei o ultimă întâmplare care mi-a generat nişte gânduri cât se poate de intime despre credinţă.

La finalul zilei în care televiziunile au invadat străduţa dintre şcoala noastră şi bisericuţă, tanti Aurelia m-a luat de mână pentru a mă conduce acasă şi i-am simţit palma umedă. Pe faţa ei, îmbătrânită, în dreptul ochilor ei înnegriţi cu machiaj ieftin, am putut vedea urme de picături. Mai apoi, trecând pe lângă bisericuţă, am aruncat o privire rapidă în curtea ei. Nu am putut vedea ovalul magic cu chipul de femeie, dar în faţa copacului am remarcat o mulţime de oameni adunaţi. Mame cu copii, pensionari cocârjaţi, aduşi de spate, cerşetori cu treninguri rupte. Toată această masă de oameni stăteau în genunchi în noroi, în faţa unui copac oarecare, luau apă din băltoaca mâloasă şi se spălau pe faţă cu ea. Unii spuneau rugăciuni cu voci şoptite, dar cei mai mulţi plângeau. În rândul din faţă era o fetiţă adusă de mama ei a cărei faţă era mânjită cu apa noroioasă din baltă. Fetiţa râdea pentru că în sfârşit se putea juca cu noroiul fără a fi pedepsită. Imaginea asta mi-a rămas în cap. Ideea unei mulţimi îngenuncheate în faţa unui copac fermecat în care îşi pun toate speranţele şi visurile îmi dă şi acum fiori. Tanti Aurelia nu m-a lăsat să mă opresc şi să mă duc la femeia care plânge, nu m-a lăsat să mă spăl în noroi, nu m-a lăsat să plâng. Cred că acest privilegiu e dat celor puţini. Din păcate, mie nu mi-a fost dat şi nici nu cred că îmi va fi dat vreodată.

(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus