Pe când ele plângeau (X)

Citeşte episodul I aici.
Citeşte episodul II aici.
Citeşte episodul III aici.
Citeşte episodul IV aici.
Citeşte episodul V aici.
Citeşte episodul VI aici.
Citeşte episodul VII aici.
Citeşte episodul VIII aici.
Citeşte episodul IX aici.

X

Dragă Eva,

Îţi spun Eva cu toate că nu ştiu decât în proporţie de 70 la sută că eşti fată. Doamna doctor ne-a zis cu precauţie, că pari a fi fată, dar că nu ar trebui să o credem pe cuvânt. Cică au mai existat de-a lungul timpului erori, părinţi dezolaţi care au plâns că băiatul imaginat e de fapt fată, sau invers. Deci, în cazul în care eşti băiat, dragul meu copil, scrisoarea asta va rămâne mărturie a existenţei în imaginaţia noastră, mai ales a mea, a unei fiice nenăscute încă sau poate nenăscute niciodată. E tare ciudat, Eva! Când ne-am gândit să te numim aşa, nu ne-a trecut prin minte că îţi dăm numele primei femei de pe Pământ, conform bibliei. Ne-am ghidat doar după sonoritatea numelui. Eva ni s-a părut un nume misterios, un nume simplu. Poate că şi lui Dumnezeu i s-a părut la fel.

O altă coincidenţă la care m-am gândit azi: de mai bine de un an scriu despre femei şi despre plânsul lor, care m-a schimbat iremediabil în decursul anilor, şi acum o să am o fetiţă. Nu ştiu exact de unde a venit apetenţa asta bizară către găsirea originii plânsului, dar sunt lacrimi pe care nu le pot uita. Când Jeana a fugit pe uliţă, pentru că fiul ei, Nelu, a bătut-o, mi s-a părut un act inimaginabil. Nu puteam concepe cum un copil poate să-şi bată mama. Povestea stră-străbunicii mele vrăjitoare care aduna cu corpul ei golaş şoarecii care masacrau recoltele şi apoi îi îneca în lac m-a bântuit nopţi de-a rândul, bunica mea care a plâns pentru că i-am dat cu piatra în cap zgribulindu-şi pielea ridată ca un burete stors, prietena mea rimelată din anii adolescenţei care îşi flagela corpul, mama care plângea în apartamentul micuţ din Pantelimon, toate, toate, sunt poveşti care m-au atins într-un fel imposibil de înţeles, chiar şi pentru mine.

Cred că undeva, cândva, răul a ieşit la suprafaţă în lume şi a mutat ceva în noi. Felul în care se insinuează ura şi violenţa în adâncurile sufletului unui om e întotdeauna subtil. Ştiu oameni cu mare talent care bârfesc şi scuipă venin, cunosc oameni teribil de inteligenţi ahtiaţi după putere. Cel mai greu lucru e momentul în care conştientizezi ceva rău la tine pe care pur şi simplu nu îl poţi schimba. Am fost în punctul ăsta în mai multe momente din viaţa mea. Din păcate, draga mea Eva, nu sunt destul de idealist încât să cred într-o lume mai bună. Cred că violenţa există în noi, că instinctul de a da în cap există latent în fiecare, că orice formă de civilizaţie ne transformă inevitabil în nişte bestii mult mai fioroase decât orice prădător de pe faţa Pământului. Cred că suntem un flagel, un parazit bizar pe această planetă, care va dispărea la fel ca toate vietăţile insignifiante. Cu toate acestea, când te-am văzut mişcând în timpul morfologiei, mi-au dat lacrimile.

Cel mai surprinzător pentru mine a fost să descopăr că exişti. Momentul în care am aflat că mama ta e gravidă m-a prins proaspăt ieşit din duş. Ea respira greu şi am luat-o în braţe. Primul gând a fost că sunt legat iremediabil de femeia asta. Ne-am lăsat pe pat în lumina de după-amiază şi ne-am sărutat. În noaptea aia m-am îmbătat şi nu am putut dormi. Totuşi, nu mi-am dat seama pe bune că exişti. În săptămânile care au urmat, ne-ai obligat să conştientizăm asta. Mama ta a avut greţuri oribile, eu am avut momente de anxietate în faţa suferinţei ei, ne-am lovit de sistemul de stat pentru care plătim de ani buni, în care orice mică analiză te umileşte, transformându-te într-o râmă, la mila unor asistente cu permanent strident, care vorbesc zgomotos şi fac abuz de nevoia oamenilor de ele, dar noi, bieţi ignoranţi, tot nu ne-am dat seama că în interiorul mamei tale, există un nou om. Abia azi, când doamna doctor ne-a zis că dormi, mi-am dat seama că fiinţa din interiorul iubitei mele, nu este un organism confuz, care există într-o stare rudă cu hibernarea unui urs. Că înăuntru, e o fiinţă care doarme şi se trezeşte, la fel ca noi. Mama ta, te-a trezit cu un mic dans din buric şi pe ecran tu te-ai mişcat, ţi-am văzut mâinile şi picioarele, Eva mea.

Am visat de multe ori de-a lungul vieţii mele de adult la ideea de a avea un copil. Ca orice cinic, uşor înapoiat emoţional, m-am îngrozit la gândul că voi fi unul din acei bărbaţi care simt nevoia să fugă. Mă temeam că voi fi laş, că mă voi speria şi nu voi recunoaşte copilul, că mă voi îndepărta de femeia în trupul căreia sălăşluieşte şi că voi trăi mai departe în minciună, libidinal, scârbos, într-un soi de realitate schizoidă în care eu nu sunt de fapt tată. Dar nu s-a întâmplat aşa, draga mea Eva. Nu s-a întâmplat deloc aşa. Trebuie să ştii că ai fost teribil de dorită, şi că eşti şi vei fi tare iubită.

Iubirea asta pentru tine are un caracter straniu. Eu nu ştiu dacă iubesc ideea de a fi tată, de a fi responsabil pentru conceperea unui nou suflet, de a avea ADN-ul meu împrăştiat în lume sau dacă te iubesc pe tine. Totuşi, azi, când m-am uitat la tine, am presimţit. Concepi un spectacol de om, un spectacol de viaţă. Ea nu îţi aparţine, şi totuşi, nu poţi să nu fii legat de ea iremediabil. Chiar dacă te prefaci că nu există, copilul tău te va avea în conştiinţa lui. Şi cu toate asta, el nu e tu. Nu e o extensie a ta deşi se naşte din spermatozoidul tău şi din ovulul ei, e un ceva nou, indefinibil care trezeşte în tine instincte străvechi, tribale, senzaţii de extaz şi angoase majore, rupe relaţii sau le sudează. Şi cu toate astea, tu nu eşti el. El nu e piele, dinţi şi creier, la fel cum nu e angoasă, revelaţie sau bucurie. El e altceva.

Frica

Nu îmi pot imagina istoria existenţei decât proiectând pe propria-mi existenţă. Nu îţi pot povesti decât ce am trăit. Asta, Eva, se cheamă sistem autoreferenţial. Eu nu pot judeca lucrurile din perspectiva unui alt om şi nici nu pot înţelege pe deplin un alt om vreodată, nu pot decât să îi analizez felul de a se manifesta. Din acest motiv, multe dintre deciziile pe care le iau apropiaţii noştri ne par adesea absurde, ilogice. Tocmai de-asta, o mulţime de oameni de pe planeta asta devin trişti. Ideea de a nu putea comunica integral cu o altă fiinţă li se pare o anomalie celor fragili. Ei dezvoltă teoria conform căreia omul ar fi o fiinţă solitară, ca o insulă în mijlocul oceanului, un animal inteligent care e singur în faţa vieţii, singur în faţa morţii, singur, singur, singur. Totuşi, de fiecare dată când scormonesc în interiorul meu, ies la iveală chipuri de oameni. Chiar în noaptea asta, Eva, m-am gândit la bunica mea care a murit în urmă cu ceva ani şi un sentiment cald m-a cuprins. M-ar fi bucurat să te cunoască, să te ţină în braţe aşa cum m-a ţinut pe mine când eram copil. Aşa că îmi e aşa de greu să cred, draga mea, că suntem singuri. Suntem mai degrabă mulţimi, gloate de voci, hoarde de persoane pe care le-am cunoscut, care au lăsat ecouri în noi. Şi dacă orice contact lasă urme atât de adânci în sufletul nostru, cum putem spune oare că nu cunoaştem cu adevărat pe nimeni? O părticică din cineva, există mereu în noi. Iată miracolul comunicării. Spui ceva cuiva, şi îţi continui viaţa nepăsător mai departe. Dar se prea poate ca cel căruia i-ai spus acele vorbe, să şi le amintească mereu, să se întoarcă mereu la ele, obsesiv. De-asta cred că trebuie întotdeauna să ai grijă ce scoţi pe gură.

Primul sentiment de care îmi amintesc e frica. În rest, îmi apar fragmente mici de imagini sau mirosuri. Frica în schimb, groaza că ceva rău mi se va întâmpla, teama aceea tâmpă, uneori chiar şi fără obiect, îmi revine chiar şi azi clar în minte. Cred că momentul naşterii e însoţit de multă frică. Un act violent în care liniştea învelişului de carne din jurul nostru se distruge dintr-o dată. Apoi descoperirea tragică a faptului că nu suntem centrul universului ci doar un corp micuţ, într-o lume infinit de mare şi rece. Toate astea contribuie la construirea ideii că suntem perisabili, fragili. Îmi amintesc că bunica mea ne povestea despre ţiganii care fură copii, am auzit poveşti despre hoţi care jefuiesc apartamente în Pantelimon şi leagă copiii de scaun, despre maşini care te lovesc şi te paralizează pe loc sau te omoară dacă treci pe roşu.

O altă poveste marcantă a fost cea a îngropatului de viu. Fratele meu mi-a povestit în copilărie despre oamenii îngropaţi de vii. Aşa am aflat că există un fenomen numit "moarte clinică" şi că cei care păţesc nenorocirea asta sunt consideraţi de toţi morţi, cu toate că ei pot auzi foarte clar tot ce se întâmplă în jurul lor. Aşa că ei îşi aud rubedeniile plângându-i, simt buzele soţiei pe fruntea lor, aud înjurăturile plictisite ale celor de la firma de pompe funebre şi cu toate astea nu pot face nimic. Apoi în ziua următoare aud slujba de înmormântare şi îşi aud numele rostit şi cu toate astea nu pot face nimic. Apoi simt sicriul luat pe sus şi miros pământul umed şi aud bocetele tuturor. Pământul care loveşte capacul de lemn al sicriului, apoi sunete înfundate. Şi îşi dau seama că sunt sub pământ, îngropaţi de vii. Fix în acel moment, le trece amorţeala şi încep să urle dar e prea târziu. Sicrie cu urme de unghii pe capac.

Frica nu avea doar o formă imaginară. Am constatat rapid că ne e cel mai frică de lucrurile care par de neînţeles. La ţară, de fiecare dată când se tăia o găină, trupul continua să fugă fără cap, lăsând sânge peste tot. Ochii găinii continuau să clipească. În repetate rânduri, am încercat să îmi dau seama dacă există o clipă anume în care găina realizează că nu mai are trup. Dar dincolo de moarte, mi-era frică de fel de fel de alte lucruri. Ca să mă adoarmă, Tanti Aurelia îşi băga mâna pe sub perna pe care îmi ţineam capul, foşnea în ea cu degetele ei osoase şi zicea şoptit: "Culcă-te că vine Guguroiul". Despre Guguroi nu ştiam nimic dar numele îmi indica faptul că e o creatură bizară, cu trăsături umane şi cu mustăţi de felină, un mutant teribil de inteligent. Acum nu îmi dau seama ce anume mă speria. Poate că urgenţa cu care trebuia să dorm, sau senzaţia că dacă nu adorm repede, ceva teribil mi se va întâmpla. Îmi amintesc că multe nopţi, în apartamentul din Pantelimon, mi-am imaginat străini care intrau în camera mea şi verificau dacă dorm. Uneori mi se părea că disting siluete în bezna din cameră.

Mai apoi, frica şi-a găsit noi obiecte. Peştii cu luminiţă de pe fundul oceanului, felul în care trăiesc toată viaţa în bezna din adâncuri. O viaţă în beznă, mutilată. Ceva ce nu ar trebui să fie în viaţă, este totuşi. Ceva ce aparţine morţii, trăieşte şi se zvârcoleşte. Într-un desen animat apărea un personaj mutant care îl ruga pe eroul principal să îl omoare. Mutantul nu avea decât un ochi, o bucată de păr în locul nasului, nişte degete în locul urechilor.

A urmat frica de oameni. Gândul obsesiv că cel de lângă noi e locuit de un duh ciudat. Bunicii mei aveau un vecin care ocazional avea episoade de nebunie. Urla zvârcolindu-se la podea, înjura şi apoi slobozea sunete gâjâite, epuizate. Într-o noapte era să îşi sugrume soţia. Frica de oameni. Un băiat zdrenţăros a încercat să ne fure rolele în parc mie şi fratelui meu. De fiecare dată când mergeam pe stradă, inima îmi bătea confuz. Gândul că voi fi abandonat. Pe TV, au dat un reportaj despre starea teribilă a orfelinatelor din România. Copii cu trupuri jilave, dezbrăcaţi, înghesuiţi într-un colţ, încălzindu-se unul de la celălalt. Bunica zicând: "Mare noroc aveţi că aveţi părinţi!". Ceva din tonul ei mi-a inoculat gândul că acel privilegiu mi se poate retrage oricând. Că starea de echilibru e ceva fals, că oricând se poate întâmpla orice.

Mai apoi, frica de mine. Mama a plâns şi eu am realizat că sunt locuit de ceva monstruos. Că am în mine un egoism feroce care îi va distruge pe toţi cei care sunt prea aproape de mine. Că eu sunt de fapt Guguroiul, mutantul, găina fără cap. Frica de a fi laş. Teama că fetele îşi vor da seama că mă tem de bătaie. Dorinţa de a fi bătut. Apoi frica de a ucide, de a răni, de a distruge. Frica de a face rău.

Ca om mare (aşa numeam în copilărie adulţii), am constatat rapid că fiecare generaţie trăieşte cu monştrii ei imaginari. Bunicii mei au trăit în comunism, într-o lume în care oricine, chiar şi prietenul cel mai bun, te putea trăda. Teama lor cea mai mare era să nu fie "luaţi de proşti", să nu se profite de amabilitatea lor, să nu fie trădaţi. Faţa prietenoasă a bunicii mele căpăta un aer grav. Ea îmi zicea cu o voce solemnă: "Vezi că Răzvănel profită de tine! Te ia de prost!". Răzvănel era un copil de 10 ani, pe ai cărui părinţi ea şi bunicul meu îi ajutaseră la un moment dat şi pe care, în aparenţă, îi tratau cu prietenie, dar în secret, îi acuzau de toate relele lumii. Părinţii lui Răzvănel nu ştiuseră să arate recunoştinţă faţă de gestul bunicilor mei, îi luaseră de proşti. Părinţii mei au prins un alt moment: primii ani ai unui capitalism sălbatic, în care nu exista nicio lege care să te protejeze de nimic şi oricine putea să îţi fure ceva. O perioadă în care oamenii erau duşi la notar şi păcăliţi să îşi cedeze bunurile cele mai de preţ. În generaţia părinţilor mei, s-a înrădăcinat presentimentul că totul trebuie controlat. Că cel care nu controlează tot e slab, prost, un paria care îşi merită soarta. Nu e prost cel care cere, e prost cel care dă, aşa că nu le da nimic niciodată. Lasă cât mai puţin de la tine şi nu uita: toţi vor să te fure! Indiferent cât de bine îmbrăcaţi ar fi, indiferent câtă prietenie ţi-ar arăta sau cât de frumos ar vorbi, toţi oamenii sunt în esenţă animaţi de propriul lor interes. Ăsta a devenit un soi de crez al lor.

Acum, draga mea, Eva, mi-e frică de frica ta. Mai mult decât atât, mi-e frică de frica pe care ţi-o voi pasa. Trebuie să ştii, draga mea, că indiferent cât te-aş iubi, o să îţi pasez indirect, o parte din temerile mele. Şi pentru asta, nu pot decât să îmi cer scuze şi să sper, că la un moment dat, vei căpăta luciditatea şi echilibrul să mă poţi ierta. Cu toate astea, Eva, în scurta mea viaţă, mi-am dat seama că chiar dacă frica sculptează în sufletul nostru forme stranii, la fel cum apa sapă peşteri în munţi, ea nu e noi. Noi suntem altceva.

Banii

La un moment dat, cred că prin clasa a III-a, am găsit în sfârşit încheierea potrivită pentru toate compunerile mele. Toate se terminau cu personajul principal câştigând suficienţi bani pentru a-şi putea cumpăra o casă cu piscină. Pentru mine, ăsta părea scopul şi sensul oricărei existenţe. O casă, o piscină, soare. Nu ştiu exact ce anume m-a făcut să fiu atât de ataşat de piscine. Poate că era culoarea albastră de pe fundul lor care mă liniştea, poate senzaţia de presiune în urechi atunci când mă scufundam, poate gândul că aş putea muri înecat şi că între viaţă şi moarte e o linie aşa de subţire, sau poate că apa îmi amintea de lichidul amniotic şi că scufundat, mă simţeam iar în siguranţă, protejat. Mi-am dat seama destul de rapid că pentru a putea avea piscina la care visam, trebuia să fac rost de bani, de foarte mulţi bani. La un moment dat, fratele meu, Dan, le-a zis părinţilor mei că el e convins că eu voi fi genul de om care va face un milion de dolari până la treizeci de ani. Discuţia asta mi-a rămas în minte pentru că toată copilăria am trăit cu impresia că voi deveni un om de afaceri bogat. Raţionamentul meu era destul de simplu: piscinele mă fac fericit, deci trebuie să îmi cumpăr o piscină; ca să îmi cumpăr una am nevoie de bani; ca să fac bani trebuie să fac tot ce îmi stă în puteri pentru a deveni un om de afaceri bogat.

Pe măsură ce am crescut în vârstă, părinţii mei au evoluat în meseriile lor şi familia noastră a început să aibă tot mai mulţi bani. Tata a trecut de la o Dacia, la un Espero vişiniu. Prima oară când am văzut maşina nouă ieşeam de la antrenamentul de karate. M-am întrebat dacă ceilalţi copii au văzut minunea vişinie. Farurile strălucitoare păreau că îi desenează maşinii o privire încruntată. Nu oricine era bine-venit în maşina nouă a tatălui meu. Numai noi, care în sfârşit eram altfel, aveam bani.

Mai apoi, şi-a cumpărat un Audi. Eram în gimnaziu şi el mă ducea la şcoală, în dimineţile de iarnă. Încălzea scaunul meu, acţionând un buton. Căldura îmi făcea spatele moale. Melodiile de la radio se auzeau prin sistemul de sunet al maşinii atât de clar. Îl rugam să pună singurul album de hip-hop pe care îl avea, pe care îl cumpărase dintr-o benzinărie de lângă Caracal. Instrumentalul suna atât de puternic, încât îţi vibra pieptul. Confortul scaunelor, zgomotul silenţios al motorului, forţa acceleraţiei, îţi dădeau senzaţia că eşti într-un paradis straniu. Blocurile gri deveneau mai frumoase prin geamul unei maşini scumpe. Luxul, această bucăţică secretă de lume la care au acces atât de puţini. Melodia Paraziţilor pe fundal: "Privesc lumea printr-un geam de Mercedes".

Banii cu care tata a cumpărat maşinile, au fost câştigaţi administrând o fabrică, dintr-un oraş aflat în cealaltă parte a României. El se ducea acolo două săptămâni pe lună. Cusăturile din pielea fină a scaunelor, sistemul de sunet cu başi joşi care îmi făceau pieptul să vibreze, oglinzile frumoase care se deschideau singure automat, căldura din scaun care mă învăluia ca o plapumă, toate au fost plătite cu secunde, săptămâni, ani, în care el a stat departe de noi. Au fost plătite cu plânsetele mamei mele atunci când se certau repetitiv că trebuie să plece iar şi iar, cu frustrarea lui că nu e înţeles, cu înjurături atunci când un şofer depăşea şi îl obliga să frâneze, cu serbarea mea de Crăciun la care nu a putut ajunge, cu nopţile lungi în care se culca singur, auzind lătratul câinilor de lângă fabrica în care nu era nimeni, cu spaima mamei mele când s-a trezit într-o noapte crezând că cineva forţează uşa, cu vinuri băute singur, cu o ceartă mare înainte să plecăm în vacanţă după care tata a plecat să se plimbe prin parc singur, cu acea senzaţie de gol pe care o avem adesea atunci când realizăm că mergem de atâţia ani pe un drum şi nu mai ştim exact de ce am continuat atât de mult să mergem.

Ceea ce trebuie să ştii, Eva, e că totul în lumea asta se plăteşte. Banii nu sunt decât o reprezentare a timpului. Plătim cu timp, Eva, plătim cu viaţa noastră. Şi lumea, aşa cum o cunosc eu acum, e făurită de oameni care au vrut când erau mici casă cu piscină. Pentru că piscinele sunt albastre ne pare de atâtea ori că pot linişti rănile şi pot reda timpul plătit.

Iubirea

Ne naştem limitaţi. Alcătuirea noastră poate cuprinde doar un număr mic de simţuri prin care noi traducem lumea. Celelalte aspecte ale exteriorului, ne rămân ascunse şi din acest motiv, încă de la o vârstă mică, viaţa ne pare învăluită de mister.

Am citit recent într-o lucrare ştiinţifică faptul că oamenii nu au un organ cu care să poată traduce timpul. Noi ne raportăm la el, chiar şi primele telefoane mobile aveau un ceas incorporat, multe hoteluri au ceasuri care îţi arată ora în diferite capitale ale lumii, dar în esenţă, noi ne raportăm la conceptul de timp, pentru că, în realitate, noi nu avem un instrument care să simtă timpul, clipă de clipă. Noi observăm felul în care acesta ne afectează existenţă. Ştim că trebuie să ne spălăm pe dinţi dimineaţă de dimineaţă, vedem că ne cresc unghiile şi că periodic trebuie să le tăiem, că părul nostru devine tot mai lung în fiecare săptămână, că, după un număr mai mic sau mai mare de ani albeşte, că cei mai vârstnici mor şi încep să ocupe un loc marginal în viaţa noastră, devenind fiinţe fantomatice pe care noi le numim "amintiri". Cu toate astea noi nu simţim timpul, doar îl intuim. Din acest motiv, omenirea tinde să se raporteze la conceptul de timp ca la o axă, o linie dreaptă, ca o autostradă pe care nu poţi merge decât înainte, întotdeauna înainte. Chiar şi la înmormântări, oamenii au adesea tendinţa să spună: "Ce putem să facem? Mergem înainte!".

Acest mod de raportare te va face foarte curând teribil de nefericită şi de furioasă, un efect pe care adesea lucrurile false îl au asupra vieţii noastre. În acele momente, trebuie doar să mergi într-un loc de care te leagă amintiri puternice. Vei observa, destul de rapid, cu surprindere, că mintea ta va recicla imagini din trecut. Dacă vei merge într-o casă în care ai locuit, sau dacă vei mânca un fel de mâncare pe care l-ai mâncat la un moment dat şi care ţi-a rămas adânc întipărit în memorie, vei observa cu stupoare că ai capacitatea să trăieşti în două momente ale timpului în aceeaşi clipă. O parte din tine va retrăi amintirea şi o altă parte va face observaţii prezente ale aceleiaşi amintiri. De-asta anumite lucruri care ne-au plăcut nu ne mai plac acum şi altele, care nu ne-au plăcut, ne seduc în mod surprinzător. Toată copilăria mea am urât roşiile. Mi s-au părut un soi mutant de legumă, textura lor mă scârbea, zeama care ţâşnea din ele atunci când le tăiam îmi provoca greaţă. Acum, mănânc roşii aproape săptămânal.

Ceea ce am spus mai sus, ar putea să îţi traducă timpul mai degrabă ca pe un şarpe cu mai multe inele. Un şarpe integral, pe care noi deşi nu îl percepem cu organele noastre, îl putem presimţi. Din acest motiv, atunci când ne îndrăgostim, şi mai apoi, atunci când iubim, iubim tot ce a fost omul respectiv şi toate posibilităţile de devenire existente în el. Mama ta îşi imaginează adesea copilăria mea, şi mă îndrăgeşte pe mine copil. Eu o întreb pe ea despre adolescenţa ei şi parcă pot vedea, prin intermediul poveştilor, dincolo de chipul femeii de acum, temerile şi grijile adolescentei care a fost. Ea a ales să facă un copil cu mine, pentru că a presimţit viitorul tată bun ce sper din suflet că voi deveni. Şi atunci, pe cine am iubit şi pe cine iubesc? Iubesc tot ce a fost şi tot ce presimt că vom deveni. Iubesc şarpele ăsta al timpului pe care nu îl înţeleg, dar pe care îl presimt întotdeauna, tainic.

Nu te pot învăţa cum să iubeşti, pentru că asta e o experienţă personală, un secret pe care nu îl poţi descoperi decât de una singură. Tot ce ştiu e că dacă primeşti iubire, vei avea iubire de dat şi că nu poţi da iubire atunci când nu ai primit iubire. De-asta, draga mea, voi încerca să te iubesc cât ştiu şi pot de bine. La un moment dat, în acest şarpe care uneşte trecutul, prezentul şi viitorul, există evenimente şi întâmplări oribile, care îi fac pe oameni să nu mai poată presimţi timpul. Spre exemplu, o femeie care suferă teribil din dragoste, poate începe să creadă că dragostea nu există, căzând în capcana de a compara repetitiv, obsesiv, experienţele din prezent cu cele din trecut, timpul ei devenind un şarpe care îşi mănâncă propria coadă până la moarte. De atâtea ori, în relaţiile dintre oameni, fără ca ei să vrea, fără ca ei să ştie ce li se întâmplă, are loc acest fenomen tragic, draga mea Eva. Atâţia oameni pot ajunge să devină mai puţin, din cauza acestei confuzii bizare.

Dacă iubeşti pe cineva, nu încerca niciodată să îl schimbi. Aia nu mai e iubire, e fantezie. Dacă iubeşti pe cineva doar pentru ce a fost, aia nu mai e iubire. Iubirea, deşi prezentă în trecut şi în viitor, trebuie să existe adesea şi în acum, altfel se transformă în patologie. Sper să pot să îţi dau iubire cât pentru zece vieţi.

Istoria

În anul II de facultate, am văzut un documentar despre Evul Mediu. La un moment dat, era înfăţişată o pictură în care 3 păstori îşi păşteau oile printre ruinele unui vechi amfiteatru grec. Vegetaţia cuprinsese piatra roasă de timp, flori crescuseră printre crăpături, buruieni printre smocuri de iarbă. În perioada Evului Mediu, oamenii se uitau la trecut, ca la un timp mai bun şi mai luminat decât acela în care ei îşi duceau propria existenţă. Cei de atunci trăiau cu senzaţia acută a unei civilizaţii enorme care s-a distrus pe ea însăşi. Mi-am imaginat că existenţa celor din Evul Mediu aducea un pic cu cea a personajelor din lumile post-apocaliptice prezentate în filmele SF şi asta mi-a dat fiori.

Într-un fel, fiecare dintre noi are în sine, ceva din păstorul care îşi paşte oile printre ruinele unui vechi amfiteatru. O să îţi dai seama destul de devreme în viaţă, Eva, că porţi în adâncul tău o nostalgie nemăsurată. Tata obişnuia să spună că nostalgia e cea mai pură formă de iubire. Tatăl meu, la fel ca mine, draga mea, e un nostalgic incurabil. Din momentul în care fericirea apucă să se lovească accidental de noi, se deschid porţile unui lung şir de nostalgii. Cred că am fost zeci de ani nostalgic după bradul de Crăciun din casa bunicilor mei din Alexandria, împodobit cu luminiţe chinezeşti care cântau. Ceva din felul în care luminiţele clipeau, din dâra de lumină pe care o lăsau pe pereţii sufrageriei şi pe mobilele vechi, m-a făcut să îmi fie teribil de dor de ceva inexplicabil.

Mai ciudat decât asta, draga mea Eva, e faptul că mi-e dor şi de momentele nefericite din viaţa mea, de momentele în care am fost nesigur pe mine, sau trist, deznădăjduit, momentele în care mi-am dorit să nu fiu, clipele de ruşine ca atunci când am fost bătut de colegul meu gras şi l-am rugat cu lacrimi în ochi să nu mă bată, de frica de a fi refuzat de prima mea iubită din liceu în staţia de tramvai, de momentele în care aveam senzaţia că lumea e o mare cuşcă şi că toţi fug de constatarea teribilă că moartea ne însoţeşte din momentul în care ne naştem.

Cumva, în mod straniu, ceea ce a fost, în măsura în care cu adevărat e ceva ce a fost, şi nu ceva ce continuă să fie în interiorul inimii noastre, ne apare ca fiind ceva teribil de frumos, ceva ce merită retrăit, ba mai mult, ca lucrul natural care se putea petrece, ca unica soluţie pentru o anumită situaţie, ca ceva necesar. Cu toate astea, când ne aflăm în mijlocul evenimentelor, posibilităţile ne par infinite şi fiecare alegere pare că poartă sute de perspective ce deschid sute de alte perspective. Oare de ce atunci când, mai apoi, ne gândim la ceea ce am trăit, tindem să vedem o structură ce seamănă mai degrabă cu un fir de aţă decât cu o pânză de păianjen? Cunosc atâţia oameni care sunt dezamăgiţi de punctul în care au ajuns, atribuindu-şi ratarea unei alegeri unice.

Se spune că purtăm în noi trecutul şi viitorul omenirii, că există oameni primitivi, care au rămas într-o epocă de piatră a conştiinţei, şi oameni ai viitorului, care văd dincolo de perspectiva îngustă a necesităţilor epocii actuale. Fiecare alegere pe care o vei face va conta şi fiecare alegere va modifica lumea în jurul tău în feluri pe care tu nu le vei putea anticipa. Fiecare alegere, te va aduce mai aproape de trecut şi de viitor. Te-am făcut pe tine, şi tu îmi vei trezi de atâtea şi atâtea ori amintirea luminiţelor chinezeşti de Crăciun din casa bunicilor mei din Alexandria. Mă aşteaptă mulţi ani de iubire şi mulţi ani de dor.

Pupăza din tei

Când eram mic, mic de tot, bolnăvicios şi fragil, bunicii mei m-au luat de multe ori la ei. Bunicul meu mi-a povestit despre nopţi în care, bântuit de bolile copilăriei, neajutorat, plângeam cu orele. În acele clipe, noaptea, în casa veche din Alexandria, în care trăiau el, bunica şi străbunicul meu, bunicul mă ţinea în braţe şi mă legăna, se plimba dintr-o cameră în alta cu mine în braţe. Eu plângeam tare, balele îmi curgeau peste hainele mele mici şi el îmi cânta "Pu pu, pu pu, pupăză din tei!", până când adormeam. Acum, deşi nu ştiu dacă asta e o amintire reală sau doar o plăsmuire a imaginaţiei mele, văd deseori un bărbat în maiou alb, care se plimbă noaptea cu un bebeluş neajutorat în braţe, cântându-i uşor despre pupăza din tei. Parchetul vechi scrâşneşte sub paşii lui grei şi el îi cântă la ureche bebeluşului speriat. Şi bebeluşul speriat se linişteşte pentru că ştie că oricât de teribil ar fi ce simte, acolo undeva, e o pasăre magică în tei. Abia când am crescut am aflat că personajul din poveste voia de fapt să scape cu orice preţ de pupăză.

Întotdeauna, în momentele în care îţi va fi greu, şi crede-mă că îţi va fi de multe ori, dragostea mea, nu uita că există în tei o pasăre minunată. Ascultă cântecul păsării, draga mea.