19.06.2021

Experienţa colectării cărţilor care au aparţinut unei persoane decedate este una familiară majorităţii celor care lucrează în comerţul cu cărţi la mâna a doua şi faţă de care te desensibilizezi treptat, mai puţin în situaţii ca acestea, în care cuplul nu a avut copii. Dintr-un motiv oarecare, fotografiile de pe perete - cu soţul în uniforma Forţelor Aeriene Britanice, iar soţia ca tânără turistă la Paris - evocă un soi de melancolie care lipseşte în tranzacţiile în care cuplurile au lăsat în urmă copii. Dezmembrarea unei astfel de colecţii de cărţi pare să fie actul suprem de distrugere a personalităţilor lor - tu eşti responsabil de ştergerea ultimei dovezi a identităţii lor. Colecţia de cărţi a femeii acesteia era o reflecţie a caracterului ei, a intereselor ei, aproape la fel ca moştenirea genetică. Poate că din cauza asta nepotul ei a aşteptat atât de mult înainte să ne ceară să evaluăm cărţile, la fel cum oamenii care pierd un copil adesea nu suportă să renunţe la nimic din camera lui ani la rând. (Shaun Bythell, Jurnalul unui librar, editura Pandora M, 2020, pagina 38).

M-a prins volumul Jurnalul unui librar aşa cum te prinde un serial de tipul Seinfeld, Friends sau familia Bundy, nu pentru că evenimentele sunt fascinante, nu pentru că actorii sunt nişte talente absolute ale ecranului, nu pentru că subiectul este intelectualo-intrigant, ci pentru simplitatea, banalitatea şi amuzamentul relaţiilor sociale cu talent surprinse, pentru conversaţia spumoasă, cât şi pentru deconectarea şi eventual o pastilă de înţelepciune inclusă în fiecare episod. Pasajul de mai sus m-a emoţionat şi îl consider o sintetică şi veridică radiografie a bibliotecii în general. Biblioteca este extensia personalităţii şi vieţii noastre, este un soi de alter ego, este o entitate vie, iar atunci când faci muncă de "arheologie" prin biblioteca cuiva eşti ca Alice în Ţara Minunilor, descoperi lucruri nebănuite, afli secrete îndelung tăinuite, viaţa persoanei în cauză capătă contururi noi fiindcă dintre toate obiectele pe care le deţinem, cărţile sunt unele dintre cele mai personale, ele vorbesc poate cel mai mult şi mai discret despre noi, despre sufletul nostru.


Biblioteca este sufletul casei noastre, iar cumpărarea şi organizarea casei s-a făcut în jurul bibliotecii, aspect care ne-a făcut să întâmpinăm destule vicisitudini în procesul de vizionare şi cumpărare. Îmi amintesc că la una dintre multele vizionări de imobile am făcut un comentariu legat de faptul că spaţiul respectiv nu ne este potrivit fiindcă nu am avea unde să poziţionăm biblioteca. Proprietara respectivului apartament (considerabil mai în vârstă decât noi) - surprinsă fiind de criteriile de achiziţie ale unor tinerei -, a avut o replică prin care, în mod subliminal, ne-a catalogat drept vetuşti, eventual inadaptaţi, înţepeniţi în coperţile unei cărţi fizice prin replica virulentă rapid servită: "Dar cine mai are bibliotecă în ziua de azi? Cărţile sunt pe Kindle acum, totul e online". Aşadar, seniori adaptaţi, juni desueţi. Dar, dacă nu ai bibliotecă, în mod cert ai telefon, cont de Facebook şi/sau de Instagram, iar ele vorbesc despre identitatea ta, scot la iveală preocupările tale, trăirile tale, viaţa văzută prin lupa ta, fericirile tale - mai puţin nefericirile fiindcă pe reţelele de socializare fericirea este obligatorie, acolo sunt cu toţii fericiţi, toată lumea o duce bine, toată lumea se expune voluptos în vitrină; dacă mai ieri se cerea să ai pudoare şi decenţă, acum expunerea este obligatorie, dacă nu te expui nu eşti relevant, nu eşti în rând cu lumea, eşti inadaptat. Aşadar, spaţiul rezervat moştenirii genetice în casele zilelor noastre este condensat până la dispariţie. Totuşi, să nu uităm acele cazuri mai fericite în care biblioteca este reprezentată de două sau trei rafturi de la Ikea pe care se pun cărţile ieftine şi arătoase (aşa cum părinţii şi bunicii noştri puneau bibelourile în vitrină, ca nişte trofee ale prosperităţii, ale statutului) cumpărate la pachet cu ziarul din colţ de stradă, cărţi care dau bine - totul pe criterii de imagine. De altfel, obiectul de mobilier numit bibliotecă nu mai există, s-a metamorfozat într-un televizor supradimensionat, eventual curbat, care ocupă locul ce odinioară aparţinea bibliotecii. Iar hrana spirituală se ia în principal de acolo; locul este acelaşi, conţinutul nu. Din păcate, senzaţionalismul emoţional şi vizionarea unei largi plaje de contramodele şi falşi idoli reprezintă meniul diurn şi nocturn servit cu poftă de adulţii şi copiii societăţii-spectacol.

Librăriile trec şi ele prin acelaşi proces de condensare spaţială, iar pe lângă spaţiul tot mai mic rezervat cărţilor, ele trebuie să supravieţuiască vânzând şi articole adiacente: porţelanuri, vinuri, ceaiuri, lumânări parfumate. Deja vorbim despre un adevărat concept ultra-capitalist de librărie, nu despre o simplă librărie sau despre o comunitate, ceea ce ar putea fi un astfel de loc.

În scurta perioadă trăită în comunism mă fascinau magazinele cu spaţiile lor ample şi în mod special librăriile care erau generoase spaţial, în pofida penuriei calitative şi cantitative de cărţi, dar, în mod cinic, spaţiul era generos, în vreme ce oferta era aproape inexistenta. Azi am putea interpreta în cheie comercială acest aspect, ca fiind o sadică strategie de marketing: spaţii mari care îţi dau impresia că ai de unde alege. Pe atunci, librarii nu trăiau în chingile pecuniare ale capitalismului, nu depindeau de costul chiriei, nu aveau concurenţă online, nu depindeau de rapoarte P&L, salariul lor nu depindea de volumul de vânzări, într-un cuvânt, nu erau somaţi să eficientizeze spaţiul, să crească vânzările, să găsească modalităţi de reducere a costurilor şi sporire a vânzării făcând apel la viclenii comerciale de tip impulse shopping (plasezi lângă casă carneţele, calendare, articole mici şi accesibile pe care clientul să le achiziţioneze pe ultima sută de metri, concomitent cu plata, cât să nu aibă prea mult timp de cumpănit şi acţionează din impuls făcând pe placul comerciantului). Pe de altă parte, conceptul librărie cu cafenea sau ceainărie are valoare adăugată, face spaţiul mai primitor şi facilitează drumul spre citit.

Dacă am lua la pas cartierul în care locuim, în care am copilărit sau centrul oraşului, neîndoielnic am constata fie că vechile librării s-au preschimbat în farmacii sau bănci, fie că spaţiul lor a fost fragmentat sau comprimat până la dispariţie. Interesul faţă de cărţi este bine reflectat de numărul şi spaţiul librăriilor pe care le avem; este deja notoriu faptul că sunt oraşe relativ mari în care nu există nicio librărie, dar în mod cert au câteva alternative - care de care mai ispititoare - de farmacii şi bănci. Astfel încât, conceptul de bibliotecă personală pare să fi devenit de-a dreptul utopic. Deşi nu se citeşte, iar oamenii au evacuat bibliotecile din casele lor, se scrie, se scrie mai mult ca oricând, galantarele librăriilor sunt ticsite de cărţi, dar cumpărători sunt puţini şi în principal orientaţi către scrieri motivaţionale dacă judecăm conform criteriilor de merchandising fiindcă secţiunea aceasta este una dintre cele mai mari în orice librărie. Se pare că individul modern, care dispune de tot mai multe bunuri, care are la dispoziţie terapii multiple, care dispune de mijloace de comunicare ce păreau de neconceput până nu demult, care consumă şi acumulează tot mai mult, este tot mai alienat, mai depeizat, mai conflictual şi mai rătăcit sufleteşte şi are nevoie de cărţi cu instrucţiuni pentru rezolvarea problemelor "de interior" tocmai pentru că trăieşte prea mult în şi pentru exterior, pentru că se raportează prea mult la faţadă, la apartenenţă. Librăriile sunt nevoite să se adapteze neglijând justificat secţiuni precum artă, poezie, muzicologie, critică literară. Popularizarea cărţilor şi domeniilor "mai puţin populare" este cvasi-inexistentă în librării, librarii şi editurile axându-se pe mini-evenimente organizate pe viu sau online pentru a face cunoscute sau şi mai cunoscute domenii, volume sau autori cunoscuţi.

Sculptor: Marian Zidaru

Rafturile dedicate dezvoltării personale şi reţetelor de succes profesional sau amoros garantat ar putea fi mai restrânse dacă părinţii s-ar preocupa să îşi îndrepte copiii cât mai devreme spre literatură, dacă le-ar instila obiceiul lecturii prin exemplu propriu, dacă s-ar asigura că telefoanele şi tabletele nu sunt extensia copiilor lor, iar literatura i-ar modela şi i-ar ajuta pe viitorii adulţi mai mult decât tomuri întregi de reţetare ale succesului garantat, i-ar îndrepta către întrebări permanente, către libertatea mentală şi sondarea unei dimensiuni spirituale a vieţii. Iar cea mai sănătoasă şi complexă moştenire genetică se compune din diversitate. O bună moştenire genetică te aşază mai bine pe drumul vieţii, îţi căptuşeşte sufletul şi mintea, te ajută să fie lumină senină în interiorul tău, să nu ai nevoie din afară de cârmaci şi de liniştea pe care alţii ţi-o pot oferi. Trebuie, aşadar, să stai drept, nu să fii ţinut drept. (Marcus Aurelius - Gânduri pentru sine însuşi, editura Humanitas, 2020, pagina 39).

1 comentariu

  • un regal aceasta cronica
    calplid, 26.06.2021, 11:35

    Foarte frumoasa pledoarie pentru citit, biblioteci si librarii. Observatii bune. Lumea ar fi mai frumoasa daca mai multi parinti ar aplica cele spuse mai sus si nu si-ar mai expedia copiii in fata ecranelor pentru ca ei nu sunt in satre sa le faca fata. Excelenta cronica!

Publicitate

Sus