Biblioteci postume, librării antume

Experiența colectării cărților care au aparținut unei persoane decedate este una familiară majorității celor care lucrează în comerțul cu cărți la mâna a doua și față de care te desensibilizezi treptat, mai puțin în situații ca acestea, în care cuplul nu a avut copii. Dintr-un motiv oarecare, fotografiile de pe perete - cu soțul în uniforma Forțelor Aeriene Britanice, iar soția ca tânără turistă la Paris - evocă un soi de melancolie care lipsește în tranzacțiile în care cuplurile au lăsat în urmă copii. Dezmembrarea unei astfel de colecții de cărți pare să fie actul suprem de distrugere a personalităților lor - tu ești responsabil de ștergerea ultimei dovezi a identității lor. Colecția de cărți a femeii acesteia era o reflecție a caracterului ei, a intereselor ei, aproape la fel ca moștenirea genetică. Poate că din cauza asta nepotul ei a așteptat atât de mult înainte să ne ceară să evaluăm cărțile, la fel cum oamenii care pierd un copil adesea nu suportă să renunțe la nimic din camera lui ani la rând. (Shaun Bythell, Jurnalul unui librar, editura Pandora M, 2020, pagina 38).
 
 M-a prins volumul Jurnalul unui librar așa cum te prinde un serial de tipul Seinfeld, Friends sau familia Bundy, nu pentru că evenimentele sunt fascinante, nu pentru că actorii sunt niște talente absolute ale ecranului, nu pentru că subiectul este intelectualo-intrigant, ci pentru simplitatea, banalitatea și amuzamentul relațiilor sociale cu talent surprinse, pentru conversația spumoasă, cât și pentru deconectarea și eventual o pastilă de înțelepciune inclusă în fiecare episod. Pasajul de mai sus m-a emoționat și îl consider o sintetică și veridică radiografie a bibliotecii în general. Biblioteca este extensia personalității și vieții noastre, este un soi de alter ego, este o entitate vie, iar atunci când faci muncă de "arheologie" prin biblioteca cuiva ești ca Alice în Țara Minunilor, descoperi lucruri nebănuite, afli secrete îndelung tăinuite, viața persoanei în cauză capătă contururi noi fiindcă dintre toate obiectele pe care le deținem, cărțile sunt unele dintre cele mai personale, ele vorbesc poate cel mai mult și mai discret despre noi, despre sufletul nostru.
 
Biblioteca este sufletul casei noastre, iar cumpărarea și organizarea casei s-a făcut în jurul bibliotecii, aspect care ne-a făcut să întâmpinăm destule vicisitudini în procesul de vizionare și cumpărare. Îmi amintesc că la una dintre multele vizionări de imobile am făcut un comentariu legat de faptul că spațiul respectiv nu ne este potrivit fiindcă nu am avea unde să poziționăm biblioteca. Proprietara respectivului apartament (considerabil mai în vârstă decât noi) - surprinsă fiind de criteriile de achiziție ale unor tinerei -, a avut o replică prin care, în mod subliminal, ne-a catalogat drept vetuști, eventual inadaptați, înțepeniți în coperțile unei cărți fizice prin replica virulentă rapid servită: "Dar cine mai are bibliotecă în ziua de azi? Cărțile sunt pe Kindle acum, totul e online". Așadar, seniori adaptați, juni desueți. Dar, dacă nu ai bibliotecă, în mod cert ai telefon, cont de Facebook și/sau de Instagram, iar ele vorbesc despre identitatea ta, scot la iveală preocupările tale, trăirile tale, viața văzută prin lupa ta, fericirile tale - mai puțin nefericirile fiindcă pe rețelele de socializare fericirea este obligatorie, acolo sunt cu toții fericiți, toată lumea o duce bine, toată lumea se expune voluptos în vitrină; dacă mai ieri se cerea să ai pudoare și decență, acum expunerea este obligatorie, dacă nu te expui nu ești relevant, nu ești în rând cu lumea, ești inadaptat. Așadar, spațiul rezervat moștenirii genetice în casele zilelor noastre este condensat până la dispariție. Totuși, să nu uităm acele cazuri mai fericite în care biblioteca este reprezentată de două sau trei rafturi de la Ikea pe care se pun cărțile ieftine și arătoase (așa cum părinții și bunicii noștri puneau bibelourile în vitrină, ca niște trofee ale prosperității, ale statutului) cumpărate la pachet cu ziarul din colț de stradă, cărți care dau bine - totul pe criterii de imagine. De altfel, obiectul de mobilier numit bibliotecă nu mai există, s-a metamorfozat într-un televizor supradimensionat, eventual curbat, care ocupă locul ce odinioară aparținea bibliotecii. Iar hrana spirituală se ia în principal de acolo; locul este același, conținutul nu. Din păcate, senzaționalismul emoțional și vizionarea unei largi plaje de contramodele și falși idoli reprezintă meniul diurn și nocturn servit cu poftă de adulții și copiii societății-spectacol.

Librăriile trec și ele prin același proces de condensare spațială, iar pe lângă spațiul tot mai mic rezervat cărților, ele trebuie să supraviețuiască vânzând și articole adiacente: porțelanuri, vinuri, ceaiuri, lumânări parfumate. Deja vorbim despre un adevărat concept ultra-capitalist de librărie, nu despre o simplă librărie sau despre o comunitate, ceea ce ar putea fi un astfel de loc.

În scurta perioadă trăită în comunism mă fascinau magazinele cu spațiile lor ample și în mod special librăriile care erau generoase spațial, în pofida penuriei calitative și cantitative de cărți, dar, în mod cinic, spațiul era generos, în vreme ce oferta era aproape inexistenta. Azi am putea interpreta în cheie comercială acest aspect, ca fiind o sadică strategie de marketing: spații mari care îți dau impresia că ai de unde alege. Pe atunci, librarii nu trăiau în chingile pecuniare ale capitalismului, nu depindeau de costul chiriei, nu aveau concurență online, nu depindeau de rapoarte P&L, salariul lor nu depindea de volumul de vânzări, într-un cuvânt, nu erau somați să eficientizeze spațiul, să crească vânzările, să găsească modalități de reducere a costurilor și sporire a vânzării făcând apel la viclenii comerciale de tip impulse shopping (plasezi lângă casă carnețele, calendare, articole mici și accesibile pe care clientul să le achiziționeze pe ultima sută de metri, concomitent cu plata, cât să nu aibă prea mult timp de cumpănit și acționează din impuls făcând pe placul comerciantului). Pe de altă parte, conceptul librărie cu cafenea sau ceainărie are valoare adăugată, face spațiul mai primitor și facilitează drumul spre citit.

Dacă am lua la pas cartierul în care locuim, în care am copilărit sau centrul orașului, neîndoielnic am constata fie că vechile librării s-au preschimbat în farmacii sau bănci, fie că spațiul lor a fost fragmentat sau comprimat până la dispariție. Interesul față de cărți este bine reflectat de numărul și spațiul librăriilor pe care le avem; este deja notoriu faptul că sunt orașe relativ mari în care nu există nicio librărie, dar în mod cert au câteva alternative - care de care mai ispititoare - de farmacii și bănci. Astfel încât, conceptul de bibliotecă personală pare să fi devenit de-a dreptul utopic. Deși nu se citește, iar oamenii au evacuat bibliotecile din casele lor, se scrie, se scrie mai mult ca oricând, galantarele librăriilor sunt ticsite de cărți, dar cumpărători sunt puțini și în principal orientați către scrieri motivaționale dacă judecăm conform criteriilor de merchandising fiindcă secțiunea aceasta este una dintre cele mai mari în orice librărie. Se pare că individul modern, care dispune de tot mai multe bunuri, care are la dispoziție terapii multiple, care dispune de mijloace de comunicare ce păreau de neconceput până nu demult, care consumă și acumulează tot mai mult, este tot mai alienat, mai depeizat, mai conflictual și mai rătăcit sufletește și are nevoie de cărți cu instrucțiuni pentru rezolvarea problemelor "de interior" tocmai pentru că trăiește prea mult în și pentru exterior, pentru că se raportează prea mult la fațadă, la apartenență. Librăriile sunt nevoite să se adapteze neglijând justificat secțiuni precum artă, poezie, muzicologie, critică literară. Popularizarea cărților și domeniilor "mai puțin populare" este cvasi-inexistentă în librării, librarii și editurile axându-se pe mini-evenimente organizate pe viu sau online pentru a face cunoscute sau și mai cunoscute domenii, volume sau autori cunoscuți.


Rafturile dedicate dezvoltării personale și rețetelor de succes profesional sau amoros garantat ar putea fi mai restrânse dacă părinții s-ar preocupa să își îndrepte copiii cât mai devreme spre literatură, dacă le-ar instila obiceiul lecturii prin exemplu propriu, dacă s-ar asigura că telefoanele și tabletele nu sunt extensia copiilor lor, iar literatura i-ar modela și i-ar ajuta pe viitorii adulți mai mult decât tomuri întregi de rețetare ale succesului garantat, i-ar îndrepta către întrebări permanente, către libertatea mentală și sondarea unei dimensiuni spirituale a vieții. Iar cea mai sănătoasă și complexă moștenire genetică se compune din diversitate. O bună moștenire genetică te așază mai bine pe drumul vieții, îți căptușește sufletul și mintea, te ajută să fie lumină senină în interiorul tău, să nu ai nevoie din afară de cârmaci și de liniștea pe care alții ți-o pot oferi. Trebuie, așadar, să stai drept, nu să fii ținut drept. (Marcus Aurelius - Gânduri pentru sine însuși, editura Humanitas, 2020, pagina 39).