Împărăţia Celor Mult Iubiţi

Iubirea nebună de o viaţă devine într-o secundă amintire.
Mi-l amintesc cum privea cu ochi strălucitori, fericiţi că mă văd. Restul e trecut.
Ce poţi să faci când cineva e prea iubit?
Nu faci nimic, muşti din fericire. De e vară îi aduci o piersică înmiresmată, o cană de ceai de e mai frig. Să îi arăţi că e bun de pus pe suflet rănit, cum zicea lumea în satul ascuns în nourii munţilor despre pustnicul care nu a făcut în viaţă rău. Nici măcar înainte, pe când era celebru şi ştim cu toţii cum îi macină invidia pe cei de pe scena cea mică.

Crescută ca un nufăr din sufletul ei, boala, precum fericirea, se ascundea pentru Chloé în l'écume des jours. Sfârşitul era în permanenţă alături de iubirea lui Colin.
Ea, fericirea, zicea Boris Vian, se usucă precum florile fără de apă şi, când boala apare, spuma zilelor nu se mai ridică dimineaţa la fereastra îndrăgostiţilor adormiţi.

- Ţi-o aminteşti pe Catherine pe bicicletă, cu Jules et Jim pedalând după ea?
Fericirea unor bărbaţi captivi în iubire, îndrăgostiţi de aceeaşi femeie care aleargă spre libertate. Poate iubi o femeie doi bărbaţi în acelaşi timp?
De ce nu, dacă ei o iubesc? - ne răspundea Truffaut.

Mai ieri, un om al străzii - părea că a cernut toată viaţa praful oraşului - zicea altuia la fel ca el: Mă, mi-e frică să trăiesc! N-am cer, n-am pământ. Sunt amărât. Singur.

Albert Camus, luni 4 ianuarie 1960, înainte să urce în maşina neagră cu scaune învelite cu piele bej, părea fericit. Era iubit. Abia aştepta să le întâlnească la Paris pe Francine, Catherine, Maria, Mi.
Le iubea pe toate. Pourquoi pas? A ajuns la Paris doar Francine, nevasta. Ea s-a urcat în tren. Albert, le solitaire, a văzut, împreună cu editorul şi prietenul lui, Michel Gallimard, cum la ora 13:55 timpul a dispărut ca o suflare ieşită pe o fereastră prea larg deschisă. Câţi prieteni văd ultima clipă împreună?
Frumoasele, multele femei iubite de Albert, şi mai ales Catherine, sa maman.
Binecuvântata mamă Catherine, spălătoare de podele, iliterată şi aproape surdă.
"Je crois à la Justice, mais je défendrai ma mère avant la Justice." Mama înainte de orice, chiar şi a justiţiei.

Marie-Thérèse, Olga, Françoise, Jacqueline, Dora, Fernande, subjugate de ochii negri ai lui Pablo, iubindu-l fără limite. Pablo Ruiz y Picasso subjugat de linia trupului lor.

Leonard Cohen, bărbatul femeilor însingurate îi scrie lui Marianne care moare peste mări şi ţări: Sunt atât de aproape de tine, dacă întinzi mâna mă atingi...
S-au atins şi timpul a dispărut pentru amândoi.

A rămas doar muzica.

Jeff Buckley cântând pentru femeile din viaţa lui prea scurtă, Elisabeth, Rebecca, Joan, pentru cei împliniţi în iubire şi cei pierduţi, cântecul lui Leonard, Hallelujah...