Sfera

Miercuri dimineaţă, Alex fu trezit de sunetul vesel de alarmă la 6 şi un sfert, o opri fără să se gândească, se întoarse pe partea cealaltă şi adormi la loc. Ploua puternic şi monoton, iar somnul adânc era inevitabil. Se trezi din nou la 10 şi jumătate, dându-şi seama că nu mai are rost să meargă la liceu, căci numai drumul i-ar lua patruzeci de minute, astfel încât nu ar mai prinde decât ora de franceză - pe care, oricum, o ura sincer. Se ridică şi se aşeză la masa din bucătărie. Ca de obicei, înainte să plece la serviciu la ora 5, mama lui îi lăsase cafeaua pregătită, cu o farfurioară deasupra, ca să nu se răcească. Din lene, Alex bău cafeaua rece, apoi îşi puse un playlist cu piese heavy metal şi, după ce se dezmetici, jucă timp de vreo oră un joc video în care bătea şi omora oameni, luându-le ulterior banii. După aceea, îşi termină tema la fizică, pentru vineri. La prânz, îşi încălzi la microunde orez şi piept de pui, apoi, pentru că ieşise soarele, merse la o plimbare prin cartier.

Următoarea zi era sărbătoare naţională şi, astfel, zi liberă de la stat. Seară de sfârşit de noiembrie, una dintre acelea care te fac să crezi că toamna în Bucureşti e o stare de spirit: frig, ceaţă, culori la vederea cărora visezi fără să-ţi dai seama şi o dulceaţă specifică retragerii voite şi tăcerii. Vreme perfectă pentru citit poezie, băut ceai cu miere şi lămâie şi ascultat sonatele pentru pian ale lui Beethoven; o boemă generală, dacă aşa ceva e posibil într-un oraş atât de mare şi amestecat.

Mama lui Alice o aduse până la uşă, la etajul al şaselea al blocului unde locuia Iris, îi spuse să-i dea telefon cu jumătate de oră înainte de a veni s-o ia înapoi, pentru a avea timp să se pregătească, apoi le ură distracţie plăcută şi plecă. Iris o luă pe Alice de braţ şi o ajută să se aşeze pe canapea. În sufragerie erau aprinse doar două lămpi cu lumină slabă, caldă, ca să creeze atmosferă. Iris aduse ceainicul cu apă fierbinte şi două ceşti în care pusese câte un plic de ceai de muşeţel. Apoi, aduse borcanul cu miere şi două linguriţe şi o întrebă pe Alice dacă vrea să pună muzică.
- Nu neapărat, cum vrei tu. Poate doar ceva mai liniştit, fără versuri.

Iris aduse şi nişte şerveţele din bucătărie şi o farfurie cu fursecuri. Le puse pe masă, turnă apa fierbinte, apoi, înainte să se aşeze, se opri puţin în dreptul ferestrei, pentru a privi cerul care se întuneca.
- Ce îmi place uneori Bucureştiul.
- Şi mie, răspunse Alice. E frumos, deşi mă cam agită. E cam aglomerat.

Iris realiză că-şi rostise gândul cu voce tare şi zâmbi, încreţindu-şi fruntea, apoi se aşază şi ea pe canapea şi povestiră puţin despre liceu, colegi, profesori şi cum s-a adaptat Alice în noua clasă, la un liceu normal. La cel specializat nu mai rămăseseră locuri, dar îi plăcea aici; oamenii erau drăguţi, fără să exagereze cu mila (ea n-o spuse aşa, dar asta deduse Iris din expresia "mă ajută cât am nevoie") şi ţinea pasul cu ceilalţi aproape fără probleme (dar atunci când, la fizică, de exemplu, proful aşeza câte un scaun pe catedră, pentru a demonstra neatentei clase de filologie cine ştie ce lege, era una dintre excepţiile în care nici imaginaţia nu-i era de ajutor). Când discuţiile cotidiene se epuizară, deciseră fără cuvinte că era momentul să treacă la subiect.
- Şi, l-ai văzut ieri? întrebă Alice timid, cu voce joasă. Că n-ai apucat să-mi spui...

După o scurtă tăcere, pe un ton incomod, puţin iritat, Iris răspunse:
- Nu.

Începu una dintre explicaţiile ei tipice, prin care încerca să demonstreze că "e ceva" între ei, deşi nu pare. Alice o asculta, cu urme de suspiciune, dar cu mult bun simţ.
- Fără supărare, dar cum poţi să placi o persoană cu care nu vorbeşti, cu care n-ai vorbit niciodată, pe care... n-o cunoşti?

Iris tresări. Cu toate că vedea, îşi dădu seama că şi ea se întreba acelaşi lucru.
- E greu de spus... simt ceva. Poate că e telepatic.

Vocea lui Alice avu o urmă de ironie, pentru prima dată:
- Telepatic...
- E combinat cu visuri şi vise şi speranţe şi niciodată nu ştii dacă e real sau nu. E epuizant uneori, dar te ţine în priză. Dar simt că nu e suficient - să faci doar eye contact cu cineva - şi am încercat să fac ceva ca să schimb asta şi să trecem la o... altă etapă... dar nu se schimbă nimic.
- Eye contact, rosti Alice cu o oarecare curiozitate.
- Da, n-am găsit un echivalent în română. "Contact vizual" îmi sună puţin indecent; nu mi-e la îndemână.
- Îţi trebuie o soluţie.

Iris era foarte agitată şi cumva revoltată. Şi sătulă de situaţie, şi îndrăgostită.
- Da, şi o am: renunţ şi gata.

Luă o gură de ceai. Nu se simţea incomod, dar nu ştia cum să se facă înţeleasă. Alice se străduia:
- Şi, atunci, dacă n-aţi vorbit deloc, cum a început?
- Ne-am uitat unul la altul o dată, pe holul de la etajul unu... ne-am uitat un pic mai lung, şi, apoi, acea privire a început să se repete... tot mai des şi în contexte diferite. Am simţit de la început că e ceva... în noi, în aer. O emoţie.

Alice zâmbi. Adora discuţiile despre iubire.
- Fluturaşi, fluturaşi... - o tachină.

Iris oftă lung şi se gândi că oamenii nevăzători zâmbesc fără să fi învăţat de undeva. Fără să fi avut de unde să înveţe.
- Of, Alice... nu ştiu nimic real despre el, nimic important... ce visuri are, ce crede despre viaţă... Dar uneori simt că semănăm, într-un fel. E ceva asemănător la noi, dar nu ştiu exact ce.

Alice încercă stângaci să o consoleze:
- Poate sunteţi suflete-pereche.

Iris surâse.
- N-ar fi rău. Deja mă simt de parcă l-aş fi aşteptat o veşnicie. Facem jocul ăsta de un an şi ceva şi am senzaţia că nu mă vede.

Alice tresări. Aproape se enervă.
- Cum adică nu te vede? Nu ziceai că vă uitaţi unul la... adică, vă priviţi?
- Da, dar cred că nu-şi dă seama! Nu mă vede ca personalitate, i-e de-ajuns să mă - făcu o scurtă pauză - vadă la şcoală, de cinci ori pe săptămână, cu toată lumea acolo... şi atât!
- Înţeleg acum.
- E fără speranţă.

Când pe un ton jos, când râzând în hohote, discutau de parcă s-ar fi ştiut de o viaţă întreagă. Alice avea un râs zgomotos, plin de viaţă, care îţi dădea un chef incredibil să trăieşti. Era îndrăgostită de un tip din şcoala generală, cu care nu mai vorbise de luni de zile, dar care mereu "reapărea" - o suna sau se întâlneau întâmplător în cine ştie ce împrejurări: de la concerte la care mergea cu părinţii, la serbări în cardul asociaţiei de voluntariat din care amândoi făceau parte.
- Mă bântuie, îţi zic eu.
- Da, da, înţeleg foarte bine.

Pentru un moment, Alice o prinse pe Iris de braţ, în semn de solidaritate.
- E bine când mai găseşti pe cineva în aceeaşi situaţie ca tine: amândouă am renunţat, şi încă mai simţim ceva. Mi-am dat seama că nu are rost să mă mint singură şi să-mi zic că am trecut peste, când, de fapt, nu am trecut peste complet.

Iris mai renunţase la speranţă în povestea ei cu Alex de încă treizeci şi şase de ori în acel an. Alice continua cu confidenţele, în timp ce Iris încerca să se convingă că, de data asta, e serios şi definitiv. "Nu mai merge aşa."
- Tuturor prietenelor mele le-am zis că nu-l mai plac, numai ţie îţi zic că, de fapt, încă simt ceva pentru el. Nu pot să îl uit. Şi nici nu cred că o să pot vreodată.

Apoi continuă cu o lungă istorie a lor, cuprinzând lucrurile nedrepte pe care le făcuse el (de exemplu, să nu îi răspundă la telefon trei zile la rând, deşi erau în relaţii foarte bune) sau obiceiul lui bizar de a minţi în legătură cu cele mai banale chestii (cum ar fi ora la care ajunsese la şcoală sau subiectul despre care făcuse referatul la istorie). O rănise de multe ori, dar ea spunea că se simte în largul ei cu el, că el o face să se simtă ea însăşi.

Iris ridică o sprânceană. Ea nu putea spune că se simte ea însăşi cu Alex. Aveau o familiaritate a lor, dar nu se cunoşteau. Nu ştia nimic despre el - în afara a ceea ce observase şi a informaţiilor care puteau fi găsite pe internet - dar simţea nevoia să îl vadă constant, ca şi cum nu s-ar fi putut sătura de ritualul, deşi insuficient, al privirii, pe care-l menţineau cu sfinţenie sau cu încăpăţânare de luni de zile. Hotărâse din nou că nu-i va mai acorda atenţie, îi va evita privirea şi va rezista tentaţiei de a-l întâlni intenţionat, de a plănui minuţios întâlnirile cu el - menite întotdeauna să pară voia sorţii, "mâna destinului". Rezistase două săptămâni la un moment dat. Aproape că începuse să se obişnuiască. Chiar când îi era lumea mai dragă, pe neaşteptate, împingând uşa de la intrarea elevilor pentru a ieşi în curtea din spate, el îi apăru în faţă, privind-o drept în ochi, arătând absorbit şi plin de duioşie. Schiţă un zâmbet care, transmis ca un fulger, imediat i se născu şi ei pe chip, apoi fiecare merse în direcţia lui. Şi acesta fu doar unul dintre exemplele în care, deşi tot fără o soluţie la platonismul imbatabil şi inepuizabil care nu ezita s-o urmărească, Iris renunţă la ideea de a renunţa.

Alice continuă să-i povestească despre acel tip "de care nu scapă" şi spuse că o motivează să cânte şi să scrie versuri. Cu un an în urmă, când cântase la radio piesa Je t'aime, îi spusese la telefon, cu cinci minute înainte să intre în direct, că i-o dedică lui. Iris zâmbi. I se păru romantic şi i-o spuse. Alice îi răspunse:
- Romantic, da, dar înţelege el? Nici dacă-i spui în faţă nu-nţelege.

Alice credea că el se joacă cu ea. Tăcu câteva clipe, apoi, spuse:
- Cred că nu vrea să fie cu mine pentru că sunt nevăzătoare.

Iris se încruntă.
- Ce urât! De ce?
- Nu ştiu, cred că n-a vrut să se complice. Deşi mă place. Sau, cel puţin, m-a făcut să cred că mă place.
- Aha, înţeleg.
- El a fost primul care, în clasa a şaptea, mi-a spus că sunt frumoasă. Şi vorbeam atât de mult, zilnic. Şi, după ce vorbeam cu el înainte de somn, nu mai puteam să dorm toată noaptea. Mi-a zis că sunt frumoasă şi că nu s-ar plictisi niciodată de mine. Şi acum nu mai vrea să aibă de-a face cu mine.

Trecură la a doua ceaşcă de ceai de muşeţel.
- O să îţi beau tot ceaiul cu băieţii ăştia! Mare bătaie de cap sunt!
- Nicio problemă, mai am o cutie întreagă. Măcar de-am rezolva noi problemele prin ceai...
- Auzi, dar cum ai zis că-l cheamă? întrebă Alice.
- Alex. Dar eu nu-i zic aşa. Vreau să spun, în capul meu nu-i zic aşa.
- Păi şi cum îi zici?
- Francis.

Alice se amuză teribil.
- De ce?
- Seamănă cu un actor dintr-un serial de epocă la care mă uitam vara trecută şi pe care îl cheamă aşa. De fapt, mi se pare că numele lui nu se potriveşte deloc cu faţa. Plus că eu şi Fany aveam nevoie de un nume de cod atunci când vorbeam despre el. Nu că "Alex" ar fi un nume prea rar, e un nume foarte comun, dar colegii lui ne-ar fi putut auzi vorbind despre el şi nu puteam risca. Adică, nu puteam risca să afle că-i acord mai multă atenţie decât vede şi el deja că-i acord.

Fany era prietena cea mai bună a lui Iris, dar ea nu înţelegea - chiar dacă vedea. Ştia una-alta, îi ascultase la început confesiunile nesfârşite, dar nu gusta deloc povestea, aşa că Iris îi întrerupsese de câteva luni bune informaţia, pentru că simţea că o oboseşte pe Fany şi o obligă la o politeţe complet neproductivă. În plus, Fany o sfătuise de câteva ori "să se mai uite şi la alţi băieţi", că doar "nu-i ăsta singurul, şi nici cel mai frumos".

"Alţi băieţi" o plictiseau, cu toate că ei vorbeau - poate chiar din cauza asta. Unul citise Dostoievski, ceea ce era impresionant, dar prezenţa lui nu-i accelera niciun pic bătăile inimii şi ei i se părea că n-are zvâc; tot în liceu, puţin mai târziu însă, învăţă că atracţiile strict intelectuale n-au niciun viitor, sunt doar nişte iluzii, dacă nu chiar autosugestii.

Iar, în privinţa frumuseţii, Alex i se părea de o frumuseţe rarisimă, greu de depăşit şi chiar de egalat. Un chip alb, curat, ochi de o culoare de nedefinit între albastru şi verde foarte deschis, aproape transparent - părea chiar să se schimbe în funcţie de lumină şi anotimp, păr des şi blond, pe care uneori uita să-l tundă, dându-i un aer de tânăr suedez sau norvegian din anii '80. Se întreba uneori de ce el. Apoi, de ce ea. Răspunsul a întârziat să apară toată viaţa.
- Dacă nu ţi-a zis nimic, nu ştiu, poate că nu te place.
- Da, dar nu cred. Pentru că vine intenţionat în locuri unde sunt eu, se mişcă într-un fel anume, trece foarte aproape de mine... niciodată spre mine, dar mereu aproape de mine.

Iris se chinuia să descrie comunicarea non-verbală, până îşi dădu seama că e absurd. Alice spunea: "Aha...", din politeţe.

Iris încuie uşa. Mereu după ce petrecea câteva ore cu Alice, se simţea foarte ciudat în compania văzătorilor; ca şi cum, dintr-o dată, ar fi avut ceva de dovedit. Se gândi că, în noaptea aceea plină de destăinuiri care în viitor aveau să le amuze, ea şi Alice au devenit cu adevărat prietene.

A două zi, la şcoală, la jumătatea pauzei, Iris se aşeză în bancă lângă Alice şi-i spuse:
- Nu mai suport. L-am văzut şi el nu m-a văzut. Trebuie să fac ceva, până nu pleacă acasă. Apoi vine week-end-ul şi abia luni îl mai prind. Poate. Ştii doar că niciodată nu ne întâlnim întâmplător, în afara şcolii.

Alice era foarte calmă.
- Draga mea, trebuie să faci ce-ţi zice inima.

Imediat după replica aceasta, izbucni într-un râs contagios:
- Ce profundă sunt!
- Inima îmi zice să mă duc, să cobor scările şi, fix când el le urcă, să ne trezim faţă în faţă unul cu celălalt.
- Drum bun şi succes.

Coborând scările plină de emoţie şi energie, Iris se întrebă cum - "cum aş putea să îi explic prietenei mele nevăzătoare felul cum se uită el la mine, cum aş putea vreodată să descriu asta?" (era şi aşa suficient de greu de explicat văzătorilor) - iar când reveni în clasă după ce schimbul de priviri se produsese, cu zâmbetul specific micilor reuşite romantice, se aşeză din nou lângă Alice şi îi spuse:
- Te ador!

Douăzeci şi şapte de zile mai târziu, la telefon, dezbătând aceeaşi situaţie căreia mai încercase de patru ori să-i pună capăt, Iris întrebă:
- Cum pot să-mi dau seama dacă simt ceea ce trebuie... dacă e ceea ce trebuie pentru mine?

Alice răspunse cu aceeaşi linişte în voce:
- Inima mereu simte ce trebuie.

La sfârşitul conversaţiei, Iris se întrebă dacă aceasta nu era cumva o lecţie: să nu se mai îndoiască de sentimentele ei. Totuşi, nu îl văzuse de unsprezece zile (din pricina vacanţei de iarnă) şi, cu toate pasiunile şi interesele ei în diferite domenii (de la poezie modernă şi romane clasice în care spera să regăsească situaţii romantice similare cu cea în care ea însăşi se afla, la botanică şi curiozităţi despre corpul uman), îi venea să se urce pe pereţi de plictis. Voia să adoarmă şi să nu viseze nimic legat de frământările ei. Începuse să citească basme, pentru că simţea nevoia să se mute temporar într-o lume în care nimic din viaţa de zi cu zi n-o putea atinge - nici o privire, dar nici lipsa ei.

Şi, totuşi, avea o fidelitate stranie faţă de iubirea ei pentru Francis. Nici nu se uita la alţi băieţi, pentru că, în afara plictisului pe care i-l produceau, simţea că l-ar fi trădat. Deşi nu erau împreună, şi asta îi era foarte clar. Nu flirta cu alţii, pentru că nu-i făcea plăcere şi pentru că se gândea că l-ar fi rănit, chiar dacă "nu ar fi aflat niciodată" (în cazul în care lucrurile astea contau în aceeaşi măsură şi pentru el).

Francis. Cât era real din el şi cât era imaginaţia nestăpânită, dar frământată a lui Iris nu se putea stabili. Personaj semi-creat de ea sau nu, Iris nu scrisese în viaţa ei un rând de literatură, pentru că simţea că harul e la alţii şi că, în acest domeniu, îi era menit să asculte, nu să aibă o voce. Când venea vorba de "renunţat", se punea problema dacă renunţa la visul ei sau la realitate, iar ea îşi spunea: "visul nu ar fi existat fără realitate, deci, realitatea există".

Îşi dădu seama că era absurd şi chinuitor pentru ea să refuze entuziasmul produs de întâlnirea dintre privirile lor, de spaţiul nou care se crea numai pentru ei atunci când se aflau fizic în acelaşi loc. Toată lumea din jur părea deodată să nu mai existe şi era ca şi cum ar fi fost izolaţi de rest, prinşi în aceeaşi celulă din sticlă sau sferă transparentă în formă de ochi, în mijlocul căreia pluteau puţin ameţiţi într-un aer consistent, compus din tăcere şi actul privirii. Ca într-un pântec, protectiv şi foarte personal. Asta îi făcea să semene, probabil. Iris se simţea prinsă în acea sferă şi îşi dădu seama că nu puteau fi nimic împreună în afara ei; era ca şi cum ar fi fost un cuplu, unit prin faptul că nu puteau fi un cuplu. Cei mai mulţi, dacă ar fi ştiut, ar fi numit situaţia "obsesie". Dar ce ştiau ei despre priviri şi sfere? - "absolut nimic".

Ani mai târziu, se gândi că, poate, ea şi Alex nu şi-au putut spune nimic pentru că erau uimiţi, permanent uimiţi, rămaşi muţi în faţa iubirii care li se dăduse atât de devreme şi cu care nu ştiau ce să facă. N-ar fi ştiut la nicio vârstă, probabil, dar perplexitatea nu-i părăsi în niciuna dintre evocările discrete, în gând, ale poveştii lor.

Alice obişnuia să spună multe clişee, dar cu sinceritate, astfel încât, rostite de ea, aproape îşi pierdeau valoarea de clişeu; de la importanţa de a-ţi asculta şi urma inima, până la ce-i al tău e pus deoparte, dar niciodată nu spunea că iubirea e oarbă, iar Iris bănuia că nu prea înţelege expresia. Când Alex - care era mai mare - plecă la facultate, Iris se simţi brusc foarte singură la liceu, de parcă ar fi ajuns într-un loc nou, cu care nu era obişnuită; absenţa lui transforma spaţiul. Sfera se spărsese. Se plictisea fără idila lor, prietenii nu erau de-ajuns pentru a-i vindeca lipsa de chef şi trebuia să se adapteze. Iniţial, o cuprinse o nostalgie căreia cu greu îi făcu faţă, dar, apoi, când îi mai trecu, se gândi că, până la urmă, iubirea n-a fost mai puţin oarbă în cazul ei şi, spre propria surprindere, trecu mai departe şi se îndrăgosti de altcineva - care, deşi nu era acolo fizic, pentru că locuia în alt oraş, vorbea zilnic cu ea la telefon sau prin mesaje.

Alex plecă departe, la studii, dar se întoarse după câţiva ani. Se gândi că poate folosi aici lucrurile învăţate acolo. Era optimist şi foarte concentrat pe domeniul lui: cibernetica. Nu lipsit de sensibilitate, dar cu o gândire matematică. Era practic, ordonat, punctual şi atent la detalii. Gusta intuitiv poezia şi frumuseţea. Muncea pentru a duce o viaţă de calitate din punct de vedere material şi prefera compania prietenilor din liceu şi a persoanelor pe care le considera plăcute. Se dedicase aproape complet meseriei pe care şi-o alesese, dar nu uita să ia câte o pauză, în care petrecea cu oamenii apropiaţi sau mergea la mare. Nu era romantic, dar respecta femeile, nu era câtuşi de puţin misogin. Se bucura de viaţă fără să fie afemeiat şi fără să facă excese. Şi, foarte important, fără să caute semnificaţii. Nu-i trecea prin gând că ar fi lucruri sau persoane fără de care nu ar putea trăi şi nu percepea unele experienţe drept revelaţii. Nu era un tip superficial, deşi îşi cumpăra numai haine şi încălţăminte de firmă. Nu fuma (cu excepţia câte unui trabuc ocazional), iar ultima dată când se îmbătase fusese în anul II de facultate. Făcea calcule exacte, niciodată nu mânca mai mult decât îi cerea organismul şi îi plăcea să vadă comedii şi filme horror la cinema. Îşi amintea de liceu ca de - obişnuitul clişeu - cea mai frumoasă perioadă din viaţa lui.

Iris termină studiile de arhitectură. Nu plecă din ţară, dar avu multe proiecte în străinătate, astfel încât putuse gusta cât de cât experienţa exilului. De la 27 de ani fu nevoită să poarte ochelari de vedere, care o făceau să se simtă un pic mai chic decât de obicei; observase chiar că unii oameni începuseră să o trateze cu mai mult respect din acel moment. După ce termină facultatea, se axă pe design interior. Îşi creă propria firmă, ceea ce-i oferea destul de multă linişte. Se deplasa des dintr-un oraş în altul, prefera drumurile lungi cu trenul, în timpul cărora citea de obicei câte o carte de la cap la coadă. O terminase din liceu cu clasicismul şi literatura antică şi populară, aşa că la maturitate se concentră pe scriitorii secolului XX şi pe contemporani - pe care nu prea îi înghiţea, în mare măsură. Se ducea mai des la teatru decât la cinema - i se părea că nu rulează mai niciodată filme bune. "În teatru măcar oamenii îşi dau silinţa." În tinereţe, ieşea la întâlniri, dar foarte greu "o convingea cineva". Se îmbrăca într-un stil casual şi îi plăceau blugii comozi, puloverele lungi care aveau lână în compoziţie şi poncho-urile. De obicei îşi ţinea părul brunet strâns în coadă sau în coc. Nu se vopsise niciodată, ba chiar aştepta să încărunţească pentru că-i plăcea să se imagineze cu părul des, lung şi gri, având o alură de doamnă fermecătoare, blândă şi greu accesibilă, care are totul sub control într-o manieră deloc dictatorială.

Alice termină conservatorul. Se căsători în timpul facultăţii cu un coleg de grupă, văzător, care o iubea şi cu care era fericită. Împreună cu el deschise un magazin de muzică în oraşul lui natal, unde se mutaseră împreună la scurt timp după absolvire. Magazinul deveni popular destul de rapid pentru că vindeau, pe lângă chitare, piane, orgi, vioare, tobe şi alte instrumente frecvent căutate, şi unele mai puţin obişnuite, cum ar fi ukulele, flaute japoneze sau gonguri africane. Punea bani de-o parte ca să călătorească şi îi plăcea să guste mâncăruri din toate culturile. Uneori dădea lecţii de pian sau de vioară, numai persoanelor pe care le simpatiza, fără să le ceară bani. Locuia într-o casă spaţioasă, cu destul de puţină mobilă şi cu o grădină bogată. Rămase la fel de plină de viaţă şi săritoare. Părea că trăieşte pentru oamenii la care ţine - şi pentru a-i binedispune. Prietenul ei din şcoala generală, căruia nici nu-i pronunţase numele în discuţiile avute cu Iris în liceu, şi care o făcuse mult timp să se frământe din pricina comportamentului său ambiguu, nu-şi mai făcu apariţia pe neaşteptate niciodată. Nu mai ştiu nimic de el. Îl uită.

Păstră legătura cu Iris. Aveau conversaţii lungi la telefon, care ţineau până după miezul nopţii. Se întâlneau constant, uneori chiar şi de sărbători, de Crăciun sau de Paşti. Alice nu avu copii, dar îi adora pe copiii lui Iris. Rareori pomeneau de Francis sau de celălalt. Prietenia evoluă dincolo de preocupările sentimentale şi discutau despre probleme actuale, încotro se îndreaptă lumea, melodii lansate recent, cărţi care existau şi în format audiobook, teatru radiofonic etc. Iris studie de plăcere alfabetul braille şi, mai ales, aparatele folosite pentru tastat şi evoluţia lor. Curiozitatea ei prelungită faţă de nevăzători şi modul în care trăiesc şi percep lumea nu o stânjeni însă niciodată pe Alice, şi ea îi răspunse la toate întrebările pe care i le pusese de-a lungul timpului (una dintre ele fiind cum "se uită" nevăzătorii la filme şi, dacă sunt momente în care nu mai înţeleg acţiunea şi nu e nimeni alături ca să le-o descrie, o intuiesc, o inventează sau o înţeleg pe parcurs?).

Iris citea în continuare articole din toate domeniile; curiozitatea ei nu se limita la arhitectură. Citea reviste ştiinţifice, dar le abandona în momentul în care simţea că nu are cunoştinţele necesare. Dădu de un articol scris de Alex, într-o revistă bianuală pe care o cumpărase din gară. Evenimentul o binedispuse teribil. El, în revista din mâna ei. Se opri din citit după primele două paragrafe şi surâse, închizând revista. Sigur că nu era iubirea vieţii ei; nu îndeplinea criteriile necesare; unul esenţial - stabilit de Iris însăşi - era necesitatea de a fi sau, cel puţin, de a fi fost la un moment dat împreună. "Pe de altă parte, în liceu, orice persoană pe care o iubeşti sau care te fascinează o vreme ţi-e automat «¥sufletul-pereche£»." Dar, se gândea uneori, pe alte unde, greu de atins şi de descris, în spaţii întinse şi de obicei neexplorate ale sufletului, unde există alte sfere şi astre decât cele cu care ne-am obişnuit, poate că el chiar era.

Francis se gândea la suflete-pereche, dar Alex nu. El şi-o amintea pe Iris ca pe fata frumoasă din liceu - frumoasă nu în sensul clasic, pentru că nu era slabă, şi nici la modă; nu se machia şi nu îşi îndrepta sau ondula părul, dar avea ceva cu siguranţă atrăgător care-l făcea să nu-şi rărească privirea -, cu preocupări intelectuale şi cu care nu a ştiut niciodată să lege o conversaţie; dar nici nu a încercat, stabilind din start că nu ştie cum (dar nu regreta asta, pentru că toată situaţia i se părea firească, fără să-şi explice de ce). În mica măsură în care se gândea la căsătorie în adolescenţă, şi-o imaginase pe Iris drept soţia lui în viitor, de câteva ori, dar nu se gândise cum ar fi ajuns în acel punct. În relaţia cu ea, acţionase întotdeauna intuitiv. Atunci când visa, adult fiind, visa fără să-şi dea seama; nu depunea niciun efort creativ şi intelectual în puţinele lui visări cu ochii deschişi în care ea îşi făcea adesea apariţia. Ceea ce era între ei încă din liceu - nemişcat, pur şi stabil - era foarte bine aşa cum era.

Îl întâlni în vis toată viaţa ei. Îi apărea în somn nu foarte des, dar constant, iar ea nu mai căuta explicaţii (erau pentru adulţi, iar ei doi "împreună" aveau să fie mereu copii). Era o bază pentru ea. În momentele grele, îşi putea imagina reîntâlniri fabuloase cu el, în care nu credea cu adevărat şi care nu se împlineau în realitate, fapt care nu o rănea, pentru că ele erau acolo doar ca s-o ajute să treacă mai departe, dintr-un punct al vieţii în altul, cu mai mare uşurinţă. Imaginea lui - transparentă şi învăluită în mister - era de mare ajutor, pentru că putea fi umplută cu orice, adusă în orice context fără să fie neverosimil şi modelată în funcţie de lipsurile, nevoile şi dorinţele ei din momentul respectiv. De obicei, era vorba de iubire, de lipsa sau de insuficienţa ei - numai atunci îşi făcea el, Francis, apariţia glorioasă.

Odată, totuşi, după ani de zile în care nu se văzuseră - poate mai bine de douăzeci -, la fel ca în adolescenţă, poate urmând regulile destinului de la acea vârstă, după ce noaptea îi apăru în vis (în somn), în ziua următoare, pe la prânz, traversă strada pe aceeaşi trecere de pietoni pe care mergea şi ea, trezindu-se din nou faţă în faţă, exact ca în curtea şi ca pe holurile liceului. Puţin cocoşat de vârstă, cu părul blond-cărunt acum foarte îngrijit tuns, cu cearcănele accentuate şi riduri care însă nu-i umbreau sau alungau şarmul, de data asta fără acnee, îmbrăcat într-un tricou bleumarin şi fără cămaşa roşie în carouri, o privi cu o singură întrerupere scurtă pe toată durata traversării. Întreruperea era un vechi obicei al ritualului privirii (ca să nu bată prea tare la ochi), dar părul ei acum aproape gri, ochelarii care îi schimbau aspectul, dându-i un aer în plus de seriozitate, şi pardesiul sobru în care nu era obişnuit s-o vadă îi amintiră că nu mai are nicio aparenţă de păstrat. Se priviră fix, fără timiditatea familiară şi fără ruşinea pe care te-ai fi aşteptat s-o aducă atâţia ani de ne-privit. Fără nimic sexual, cu aceeaşi puritate ca la 15 ani şi cu o bucurie reţinută, niciunul n-ar fi ezitat să spună da căsătoriei cu celălalt în clipa aceea, dacă condiţiile ar fi fost altele şi dacă ar mai fi avut şi altceva în comun în afara iubirii pe care o simţeau unul pentru celălalt - şi care lua pauze lungi, dar revenea în taină, cu aceeaşi energie şi cu acelaşi entuziasm faţă de viaţă, în cele mai neaşteptate momente. Şi dacă iubirea ar fi fost de ajuns, desigur. Nu îşi spuseră nimic, ca să nu strice tradiţia, să nu trădeze misterul şi să nu restrângă posibilităţile de continuare: niciunul nu risca să-şi sărăcească visul, prilejul de a visa şi calitatea visării asigurate de celălalt - sau de transparenţa celuilalt, mai bine zis.

O visă în noaptea dinaintea zilei în care muri. Fu singura dată, în afara perioadei liceului. Nu fu un vis cu prea multe semnificaţii - sau, oricum, el nu le căută; nu lăsa intelectul să se amestece prea mult în treburi din astea. Nu muri de alzheimer acompaniat doar de amintirea ei limpede, ci avu un atac de cord. Ea nu află, dar îl visă îmbrăcat foarte elegant şi intui că ceva important i se întâmplă - altfel nu ar fi purtat haine de ocazie, nu era stilul lui. Nu se gândi la moarte, pentru că nu se gândea la el în astfel de termeni; moartea nu se aplică celor din visuri şi celor care ne consolează singurătăţile. Dacă ar fi ştiut, ar fi trimis o jerbă anonimă sau, ca să nu-i creeze vreo problemă aducând suspiciuni postume în familia lui - în cazul în care avea o soţie şi poate şi copii - ar fi aprins o lumânare pentru el, ceea ce mai făcea uneori, intuitiv, numai că la "vii".

(23 august 2019, 01:30 AM, Bucureşti)