În zilele foarte fierbinţi, ar fi fost bine să reuşesc să ajung pe plajă dimineaţa, cât mai devreme. Dar asta nu se prea întâmpla. Mi se părea un chin inacceptabil să mă urnesc din casă înainte să consum în lene o dimineaţă tihnită. Duş parfumat, Arabian oud, o cafea mare cu cardamom, muzică, poezie (Rabindranath Tagore, Gellu Naum sau Pablo Neruda), uneori şi câteva mâzgăleli.
Pe la 11, reuşeam să plec. Mă gândeam de fiecare dată ce să aleg. Un costum de baie occidental, sau o rochie lungă cu un print de crocodil, cu glugă, să nu ofensez nici musulmanii, să nu îmi ard nici pielea? Hm, greu de decis dinainte. Mai bine să îmi iau de toate. Câteva costume de baie, căci nu ştiu sigur ce se va potrivi, câteva batice de mătase, pentru că şi ele vor fi aşa bune când îmi voi acoperi doar umerii, sau capul, sau picioarele. Îmi place să înot şi în rochia lungă, cu glugă, pusă direct pe pielea goală. Face nişte mişcări neaşteptate în apă, e mătăsoasă şi foarte neobişnuită. Are ceva mitologic, la limita dintre realitate şi poveştile cu sirene, balauri şi crocodili. Bună şi în apă, şi pe plajă. Pentru că nu am niciodată umbrelă. Detest să car obiecte multe de colo colo. Iau doar ce e foarte uşor. Pun totul într-o găleată de plastic transparent. E foarte practic aşa. Lucrurile mele nu se vor umple de nisip. O aşez oriunde, găsesc imediat orice caut, când vin rafale puternice de vânt, cu mult nisip, am cea mai bună geantă. Cărţi, reviste, creme şi batice, toate vor sta foarte bine în găleată. Îmi place aşa de mult să mă plimb cu lucrurile în găleată încât am extins asta şi când mergeam la birou, puneam în găleată laptopul, stilourile, telefonul. Era excelent. Vexant pentru alţii, dar excelent. Mi-ar plăcea să am o găleată de aluminiu uşor perforată, ceva între strecurătoare, sită şi frapieră, eventual argintată şi by Hermes.
Îmi luam mereu o cafea bună într-un termos mic şi verde. Îl am cadou de la prietena mea Sya, avem amândouă la fel, şi le umplem cu cafea aşa cum umplu şcolarii stilourile cu cerneală duminică seara. E felul nostru de a ne face temele. Singura noastră datorie e să avem micul termos verde sidefat plin cu o cafea Matouk şi cremele de corp. Suntem două fandosite anormale într-o lume în care nimeni şi nimic nu seamănă cu noi. Eu mai am şi un atomizor cu apă de flori de portocal, multe seminţe de negrilică, laban fresh de la Almarai, apa Al Rayyan, şi fructe.
Pe drum ne opream mereu la Sultanate Supermarket în Sheehaniya, o bombă de magazin cu fructe şi diverse tâmpenii. Culmea e că de acolo mi-am luat chiar şi nişte stilouri foarte interesante. Ceva ce în mod ilogic costă cât un şerveţel, dar e mai bun ca un Montblanc. Tipic pentru lumea aceea şi selecţiile mele inspirate, norocoase şi exotice.
Imediat după ce treceam de Sheehaniya roundabout începea o zonă aridă de deşert pustiu. Şoseaua impecabilă, cu multe benzi şi cu miraje, câteva panouri, nicio aşezare, uneori câteva cămile. Drumul acesta te face mai prieten cu muzica, totul e mai aproape de basm şi aproape absurd şi ireal. Ireal de pustiu, ireal de fierbinte, ireal în toată dimensiunea lui. Cu atât mai intens de absurd când te plimbi singur. Ah, să nu uit de seminţele Vogue. Descoperiserăm nişte seminţe delicioase, le botezaserăm, Sya şi cu mine, Vogue. Vogue şi pentru că era revista noastră preferată, pe care o căram aproape ceremonios, ba la clubul de golf de la Mesaieed, o catastrofă de club a l'africaine/indienne, lumea a III-a oricum, ba în luxury Pearl Marina, printre Ferrari, Rolls şi fanciest cars ever la Chapatti Karaki terrace. Vogue-ul ăsta era un balsam pentru combinaţia paradoxală de 7 stele şi zonele primitive pe care le exploram împreună în Qatar, în cele mai rafinate moduri şi abordări. Ne găseam sau în rochii de mătase colindând expoziţii de artă contemporană, sau tăvălite în zdrenţe pe plajele pustii, sau îmbrăcate în jeans prin Souq Waqif.
Pe plaje era mult neprevăzut. Eram ba în pielea goală - absolut ilegal -, ba în costum sumar, ba în rochie lungă cu glugă. Extreme. Egale cu distanţa de la beduini la Sheikh Saoud, cu diferenţa dintre cortul arab şi Burj Doha, Saud Tower by Jean Nouvel.
Puteam alege o plajă plină de lume, egipteni, indieni, filipinezi, familii cu copii, uneori corturi cu trei sau patru generaţii la plajă, bunica, mama, tata, copiii, nepoţii, maşini mari cât un autocar, multe scaune, mese, umbrele, grătare, manevre de făcut focul, mese prea bogate pentru gustul nostru minimalist, oameni scăldându-se îmbrăcaţi în izmene şi maiouri, femei stând la plajă în abbaye negre, înotând în ele. Graşi, slabi, negri, bruneţi, urâţi, frumoşi. Toţi amestecaţi. Zarvă mare, gălăgie, agitaţie, veselie, mingi, muzică, fum. Prea încărcat şi prea obositor pentru noi, de cele mai multe ori. Alegeam uneori plaja aceasta plină, aşa pentru amuzament. S-a întâmplat să ne întâlnim aici şi cu cai arabi frumoşi, aduşi de câţiva puşti să îi îmbăieze. M-am jucat şi eu cu caii aceştia în apă, i-am încălecat pe plajă şi am avut de câteva ori şansa să ne acordăm imediat, de parcă ne-am fi antrenat serios împreună de mulţi ani.
Dar adevărata noastră bucurie era puţin mai departe. A doua opţiune era o plajă pustie. Pe câţiva kilometri putea să nu fie nimeni, sau doar două, trei maşini aşezate la mare distanţă. De obicei doar câteva cupluri de arabi sau occidentali liniştiţi. Aici ne plăcea să mergem. Când soseam nisipul ardea ca focul, nu se putea călca cu piciorul gol. Maşina devenea şi ea cuptor în câteva secunde. Singurul refugiu era în apă. Fierbinte şi ea, dar asta îmi plăcea. Mi se întâmpla să iau micul dejun în apă, ou fiert cu pâine şi negrilică, măr cu lipie, leneveală în apă, pălării, cârpe în cap, cârpe pe umeri, înfăşurată toată în cârpe şi bucurându-mă de o gustare simplissimă. Ouăle fierte le aducea de obicei amicul meu, arhitectul Mihail, iar pâinea era o baghetă franţuzească, rară în Qatar, de la Scala di Milano, un Carrefour store lângă Saud Tower pe care îl botezaserăm ceremonios, aşa de chichi.
Cu Sya şi Mihail aveam cam aceleaşi tabieturi. Mihail şi cu mine leneveam, înotam, discutam despre esoterisme, şamani, poezie, arhitectură sau direcţia vântului şi mesajele lui, în timp ce Sya făcea multe fotografii pentru Instagram. Mai apoi m-am molipsit şi eu de la ea. Sunt ee_bey. Făceam selfie-uri cam penibile, ca turbatele. Şi cam în vremea asta, mi s-a întâmplat odată să ajung singură pe plaja pustie. Singură am fost însă doar pentru început. Am avut mai apoi un spectacol neaşteptat. Uluitor de frumos, nespus de exotic.
Îmi doream o umbrelă, soarele ardea prea intens ca să mai pot sta direct la plajă. Şi cum mă plimbam aşa, am găsit în apă o umbrelă, care, în plus, era şi frumoasă. Erau uneori nişte rafale foarte puternice de vânt, totul brusc începea să zboare. Cineva a pierdut-o, eu am găsit-o. Exact ca în povestea pe care mi-a relatat-o pios arhitectul qatarez Mohammed despre cum îi trebuia o bucată de lemn pentru o construcţie, când, în curtea lui, din cer, vântul / Allah a trimis o bucată exact pe dimensiunile de care avea nevoie. Ha ha ha, neverosimil, îmi spuneam.
Iau umbrela, îmi fac o umbră bună, lumina filtrată de pânza colorată face o atmosferă de culcuş orange, mă tot joc cu creme, mă uit în oglindă să văd cât sunt de bronzată. Citesc puţin, şi apoi adorm la umbra mea, la propriu divină, umbrela e venită nu din cer, dar din apă.
Când mă trezesc, aud o muzică fantastică. Vine din dreapta mea, unde se află un ţarc-paravan din pânze albe ivorii, cu deschidere direct spre apă, aşa încât să nu se poată vedea de pe plajă ce se află şi întâmplă în interior. Mă gândesc să înot, să mă destind după somn. Şi intru în apă. Înot, înot, şi, ceva mai departe de ţărm, în depărtare, îmi întorc privirea către plajă. Sunt foarte curioasă să ştiu ce e dincolo de paravan. Ce e cu muzica asta incredibilă? Şi ce văd? Trei arăboaice foarte frumoase, foarte tinere şi în costume de baie sumare, cu pălării cu boruri foarte mari, à la Dolce Vita. Au şi trei caiace ancorate la mal. În ţarcul lor pot să văd că trei abaya negre stau agăţate de stâlpii interiori ca în cuiere, iar în interior sunt nişte boxe audio imense. Muzica e trasă de la un Porsche SUV alb cu care au venit. Au trei şezlonguri, o masă, un grătar mare, o ladă frigorifică imensă, boxe şi bărci. În ţarcul lor e şi un covor mare. Râd, dansează. Dansează superb. Mai apoi îşi iau câte un pacheţel, fiecare cu barca ei şi vâslesc uşor pe apă, mai stau, mai gustă ceva. În direcţia opusă plajei, în depărtare, foarte departe la orizont, văd o furgonetă, o Toyota albă parcată la baza unor dealuri de cretă.
Una dintre fete iese din apă pe plajă, în ţarcul lor, şi telefonează cuiva. Imediat maşina se mişcă, şi înţeleg că a chemat servitorii indieni să îi aducă ceva. Se apropie un indian, ele vorbesc cu el prin paravan, schimbă nişte pachete fără să se vadă. Numai mâinile ridicate peste pânză se întâlnesc. În tot timpul acesta ei se uită în direcţii diametral opuse, ca privirile lor să nu se întâlnească. Schimbul se petrece peste paravanul înalt cam de 1,50 m, nicio indiscreţie nu e permisă. E multă distanţă între bărbaţi şi femei, dar şi mai ales între stăpâni şi servitori. Indienii pleacă cu furgoneta, dar nu tot la fel de departe ca înainte. Se opresc la numai 100 de metri. Arăboaica se înfurie, telefonează iar şi ţipă ceva din care se înţelege că servitorii nu s-au îndepărtat suficient. De două, trei ori scena se repetă, iar indienii sunt trimişi la distanţă din ce în ce mai mare. Aşteaptă liniştiţi în furgonetă noile ordine. Stau în soare nemişcaţi. După un timp stăpânele lor vor să plece. Îşi iau din cui abayele negre. Fiecare direct pe piele, peste costumul de baie, aşa cum îţi iei mantoul din cuier. Se urcă în maşină şi pleacă brusc. Lasă totul în urmă neatins, în seama celor doi indieni care rămân să strângă. Paravanul, boxele gigantice, bărcile, grătarul, lada frigorifică, masa, covorul, şezlongurile. Cară toate rând pe rând. Dar lent, lent, lent de tot. Cară o barcă, se opresc după zece metri, se aşază pe jos lângă ea. Fumează. Beau din ce a mai rămas. Mai cară ceva. Mai mănâncă. Fumează iar. Se aşază amândoi pe nisip. Se lungesc. Apoi mai cară iar ceva. Trece mult timp. Totul durează până la apus. Eu fac mai multe băi, citesc. Mă mai uit la ei. Se face târziu şi plec. Ei încă nu au încheiat de strâns campusul celor trei cadâne răsfăţate.
Pielea mea e vişinie, fierbinte şi plină de sare. Părul ca o lână arsă. Ţesăturile apretate de sare şi ele. Îmi strâng toate în găleată, fac câteva fotografii, mă urc în maşină şi plec spre casa.
Sting, Desert Rose şi coloana sonoră din Queen of the Desert. Nicole Kidman. Duş cu apă dulce în baia deschisă, cu A/C-ul mergând, cu toate uşile deschise. Îmi răsfăţ pielea cu creme şi apă de flori de portocal din nou, îmi iau papucii indieni de maharajah cu vârful de oglindă întoarsă, nişte jeanşi şi o cămaşă albă de şifon.
Fug noaptea în Souq Waqif să mă văd cu Sya şi Mihail. Vom sta la terasă RadioRăzboi să râdem ca nişte copii. Bem Karak Tea printre arabii forfotind. Mâncăm Mamoul Cocktail Pistacho şi desenăm cai şi palmieri în cărbune la o terasă. Suntem foarte răsfăţaţi. Qatar e un maidan senzorial şi artistic pentru noi. Şi e al nostru în întregime.