Atelierul de făcut nimic

Ieri dimineaţă fix la 04.39 când am deschis ochii a doua oară, avem deja un mesaj cu toate "lemnele" pe care le formulasem într-un articol care acum avea o valoare indoielnică Apărătorul articolelor mele, ca un adevărat Cerber, veghease asupra unuia şi îmi indica aşa matinal, că într-un fel esenţa mea era alta şi nu se regăsea în expresia întinsă pe lungul celor peste 1.000 de cuvinte.

Avea dreptate. În "atelierul de făcut nimic" cum l-a numit cu cinism într-o altă dimineaţă leneşă de sâmbătă, după ce citise tot internetul, inclusiv proza mea, nu se întâmpla nimic. Nimic nu fremăta, nimic nu declanşa schimbări şi nimic nu emoţiona cu adevărat. Deşi o urmă de talent aveam, câteodată chiar şi condei, drumul era haotic şi plin de hârtoape, de la suflet la terminaţia degetelor care apăsau nervos pe tastatură.

"Hai zi, bem ceva?" invariabil ne întrebam asta, deşi nu ne vedeam niciodată să bem ceva. "Hai să fumăm câte o ţigară şi apoi..." şi fiecare fuma câte o ţigară, eu Dunhill albastru, el Winston "d-alea tari" şi apoi scriam de oraşul nostru şi transformările lui şi de oamenii lui şi de scrierile lor, făceam o cronică autentică şi pe alocuri amuzantă a tot ce se întâmplase de când nu mai vorbisem de el. Şi gata.

Conversaţiile noastre la fel, făceau şi ele parte dintr-un "atelier de făcut nimic" cum îmi numise el într-o zi munca într-un atelier de adunat cuvinte la un loc. Şi aranjat, Şi combinat. Şi apoi, la final, publicat. Atelierele noastre se suprapuneau şi se intersectau şi din ele apărea câteodată un articol foarte bun, scris de mine şi probabil o poză foarte bună făcută de el. Doar probabil, pentru că era plin de parcimonie în a povesti ce face el. Desigur, era vina mea, pentru că în "atelierul nostru de făcut nimic" nu se auzea decât zgomotul tastaturii mele, vocea mea, gândurile mele şi uneori - rar, o muzică de chansonetă franţuzească către care mă trimitea el (probabil plictisit).

I-am zis în urmă cu mult timp că o să-i dedic un text, care să nu fie altceva decât realitatea. Şi o să-l iert pentru pariurile pierdute, iar sticlele ce-mi reveneau să le bea el cu cine vrea. Că eu nici nu prea mai beau, aşa cum nici nu prea mai scriu şi nici nu mai fumez, pentru că am ajuns doar să mă refugiez în nimicuri din atelier. Textul ar fi trebuit să fie făurit într-un atelier cu un atrium imens prin care se putea vedea cerul, în care ai fi intrat doar dacă apăsai o clanţă grea, de bronz, care ar fi deschis o poartă lucrată frumos. Iar singura încăpere din atelier, urma să aibă două birouri şi două calculatoare, două agende şi nişte creioane, o scrumieră imensă şi plină, minim o pisică, minim o bibliotecă şi minim o canapea. Plus o fereastră către oraş, cu vitraliu albastru ca nuanţa ecranelor din conversaţiile noastre.

Pentru R. Pentru că atelierul de făcut nimic, există şi produce nimic, de ani de zile. Mulţumesc!